Georges Dumezil

NTUL XIV – Ăsvamedhikaparvan, 'Cartea jertfei calului'. Yudhişţhira te *n Pace. Cu dreptate şi chiar, în pofida milioanelor de morţi pricin bătălie, într-o anumită bunăstare. El este ajutat de fraţii săi şi de unchij Dhrtarăştra (căruia îi dă cea mai mare cinstire) şi Vidura. El iză jertfa calului (asvamedha), descrisă cu lux de amănunte.

CÂNTUL XV – Ăiramavăsikaparvan, 'Cartea petrecerii în sihăstrie'. După ce au conlucrat vreme de cincisprezece ani cu nepotul lor, Dhrtarăştra şi Vidura, precum şi Găndharî, Kuntî, mama fraţilor Păndava şi doi servitori se retrag în pădure. În cursul unei vizite pe care le-o fac cei cinci fraţi, Vidura, deja istovit de exerciţiile sale ascetice, literalmente îşi traversează fiinţa în Yudhişthira. Nu este aici nimic uluitor: Vidura este o întrupare a aceluiaşi zeu Dharma care l-a zămislit pe Yudhişthira. În ce-i priveşte pe Dhrtarăştra şi pe ceilalţi însoţitori ai săi, ei se prăpădesc ceva mai târziu, într-un incendiu al pădurii: focurile lor sacre au aprins copacii. O astfel de moarte le garantează soarta cea mai de invidiat pe lumea cealaltă.

CÂNTUL XVI – Mausalaprvan, 'Cartea bătăliei cu lovituri de măciucă'. Bste sfârşitul lui Krşna şi al poporului său. Krşna se află sub înrâurirea mai multor blesteme, dintre care ultimul este cel rostit de Găndharî în cântul XI. Într-o zi, când neamul Yădava – acesta este numele poporului său – este adunat, izbucneşte o ceartă şi toţi iau parte la ea. Nu pare să fie nici o primejdie: ei sunt fără arme. Dar trestiile pe care le culeg se prefac în ghioage şi ei se ucid unul pe altul până la cel din urmă. Singur supravieţuitor, Krşna este şi el ucis de săgeata unui vânător. Oraşul său se scufundă în ocean.

CÂNTUL XVII – Mahăprasthănikaparvan, 'Cartea căii celei lungi'. Simţind că îmbătrâneşte, Yudhişthira aşază pe tron în locul său pe Parikşit, fiul nepotului său de frate, copilul născut mort şi reînviat. Apoi, împreună cu fraţii săi, cu Draupadî şi cu un câine credincios, el porneşte şi merge pe jos lungă, lungă vreme, până dincolo de Himalaia, către Rai. Draupadî, apoi gemenii, apoi Arujan, apoi Bhâma cad rând pe rând pe drum. Doar Yudhişthira ajunge, singur, la capătul călătoriei, împreună cu câinele său, care se arată a fi însuşi Dharma, propriul său tată.

CÂNTUL XVIII – Svargărohaparvan, 'Cartea înălţării la Rai'. În diferitele ţinuturi ale lumii celeilalte, Yudhişthira îi regăseşte cu bucurie pe prietenii săi de pe pământ: unii – zei sau părţi ale unor zei care s-au întrupat – şi-au reluat starea firească; alţii, fii de zei, sunt aşezaţi lingă părinţii lor.

2. DESCOPERIRILE LUI STIG WIKANDER.

Cum trebuie înţeleasă această lungă dramă de familie, orânduită pe trei generaţii? Să fie istorie înfrumuseţată, sau pură ficţiune? Aceasta este problema pe care o pun, în orice ţară, povestirile în proză sau în versuri despre evenimentele vremurilor fără arhive. Dar indienii nu şi-au pus-o niciodată. Pentru ei, înfruntarea celor două grupuri de veri aparţine, desigur, unei vremi îndepărtate, în care zei şi oameni conlucrau mai strâns decât astăzi. Dar vechile vârste ale lumii nu sunt şi ele părţi ale istoriei, ba chiar mai de seamă decât aceea a măruntelor agitaţii ai căror martori lipsiţi de măreţie au fost părinţii Şi bunicii noştri?

Cum trebuie înţeleasă, pe de altă parte, nu mitologia, ci cea de a doua dintre mitologiile paralele care se amestecă în poem? Căci ele sunt de fapt două şi nu una: prima, comparabilă cu cea care apare în Iliada şi în Eneida, unde oamenii şi zeii, cu totul deosebiţi unii de alţii, se află în raporturile loi obişnuite; cealaltă, în care zeii şi demonii se întrupează în oameni şi prefac viaţa pământului într-un imens şi crâncen bal mascat. Nici acest lucru nu i-L lS vreodată pe indieni, deprinşi să trăiască în mijlocul întrupărilor şi mărilor.

Pusenii au fost însă mai nedumeriţi, nu însă tot astfel şi colonelul de primul european care s-a familiarizat cu acest mare poem. Elveţian Ltrsanne, de Polier se angajase foarte de tânăr în serviciul Companiei =, a Indiilor. În cursul anilor 80 ai veacului al XVIII-lea, înainte de a arce în Europa, el cercetase îndelung tradiţiile Indiei, cu sprijinul unui Ramciund [adică Rămacandra], care îi fusese învăţător şi unuia dintre îi indianisticii, lui William Jones. L, a întoarcere, colonelul a adus cu sine isanne teancuri întregi de însemnări, cuprinzând rezumatele amănunţite ahâbhăratei, ale Bhagavatapurănei şi ale Rămăyanei. Aceste manuscrise fost folosite şi publicate decât mult mai târziu, la începutul secolului X-lea, de către vara sa, canonica de Polier, în cartea intitulată Mythologie dous5. Adolf Holtzmann junior a cutezat să scrie că de Polier nu dăduse ahăbhărata decât un rezumat de câteva pagini8: este vorba, totuşi, de o i foarte atentă şi foarte inteligentă (în cinci capitole şi pe două sute: ci de pagini), care cuprinde variante pline de interes, pe care de Polier uranţă că le deţinea de la Ramciund. De atunci, această mărturie tima fost dispreţuită şi neglijată: Holtzmann a fost crezut pe cuvânt. Nici în 1950, în frumoasa lui carte La Renaissance orientale, Raymond. B nu i-a făcut cu adevărat dreptatea meritată7. În realitate, de Polier spiritul unui savant şi, supunându-se docil maestrului său, el pătrunsese inune în tainiţele sufletului indian. În 1965, cu ocazia unei şederi la la, prietenul meu Stig Wikander mi-a pus sub ochi acest vechi autor re tocmai îl descoperise: am hotărât împreună să-i reabilităm. Menţionez aici, pentru că viziunea lui despre Mahăbhărata, primită de ienii înşişi, este mult mai sănătoasă decât toate cele pe care indianiştii Mythologie des Indous, travaillee par Mdme la Ch (anoi) nesse de Polier, sur des manuscritsques apportes de l înde par feu Mr. le Colonel de Polier, Membre de la Societe Asiatique de i, Roudolstadt et Paris, 1809, 2 voi. (de 629 şi resp. 723 p.).

, Bine ganz kurze Inhaltsangabe' (, o foartă scurtă indicare a conţinutului'), spune el în ahăbhărata im Osten und Westen, IV, 1895, p. 196.

În La Renaissance orientale, 1950, p. 108, după ce a amintit de Ezour Vedam [= Yajurveda] iportul ei aventuros', Schwab adaugă: în această privinţă Polier este remarcabil.'; iar 70 (despre de Polier): Indiferenţa lui faţă de propria sa literatură este oare cea a omului nae (una din cele mai rare), sau cea a discipolului brahmanilor? Asupra tuturor lucrurilor, pana pe seama verişoarei sale, de unde această Mythologie des Indous (1809), lucrată' după risele în care se găseau rezumatele poemelor, ale puranelor, ale doctrinelor; Polier s-a mărginit pună cunoştinţele vorbindu-i canonicei, procedeu din care ea s-a inspirat, din nefericire, pentru arta totul sub forma unui dialog mai mult sau mai puţin romanţat între Polier şi Ram I; ea imita astfel mi tip de catehism oriental oferit de Ezour Vedam; erudită ea însăşi până nterie şi plină de onctuozitate, pare mai obsedată de grija concordanţelor, datorită căreia i făcute atâtea ravagii, decât Înzestrată cu spirit critic.' Toate acestea sunt inexacte. De Polier i vorbit cunoştinţele', ci a încredinţat însemnările verişoarei sale cu îndatorirea de a le redacta e altera (după ce respinsese serviciile unui savant care avea idei personale, aşa cum ni se la p. XXVIII a prefeţei), iar voinţa lui a fost respectată în volumele postume: cu excepţia cerii şi a încheierii, în care canonica a dat frâu liber înclinaţiei sale filosofice, lucrarea a fost conştiincios, obiectiv, după teancurile de pagini în care era consemnată învăţătura lui Ramcolonelul de Polier, intrat în 1758, la şaptesprezece ani, în serviciul Companiei engleze, ştia limba_ urdu şi, în această limbă, s-a instruit inteligent şi profund într-o 'mitologie', sau grabă într-o religie a cărei originalitate o înţelesese foarte repede. Modest, studios, el avea entic spirit ştiinţific, iar opera sa merită toată admiraţia. Cât despre canonică, principalul pe care şi-l atrage priveşte ortografia şi punctuaţia ei, pe cât de fanteziste, pe atât de nesilar stilul ei nu este neplăcut, exprimarea este precisă şi planurile bine adaptate materiei., Diaâai mult sau mai puţin romanţat' care i se reproşează se reduce la atât: scurtele întreruperi: de polier se^ zice că le-ar face fie că subliniază întocmirea expunerii, fie că aduc cu sine i sau repetări foarte folositoare, făcând acelaşi serviciu ca notele şi trimiterile din publicaţiile. Moderne.

Occidentali le-au imaginat şi le-au susţinut mai apoi, uneori cu mare erudiţie, vreme de un veac şi jumătate. De Polier înţelege drama neamului Bhărata ca pe un moment al marelui sistem al 'coborârilor' lui Vişnu, dintre care Kr. Şna este cea de a opta, cea mai adevărat omenească şi care nu are nici mai multă, nici mai puţină istoricitate decât istorisirile legate de celelalte eoborâri: crezi sau nu crezi în ele şi atât. El nici nu se gândeşte să ia aminte cât este plauzibil şi cât este miraculos: pentru un indian toate acestea sunt deopotrivă miraculoase şi plauzibile. A căuta, a izola dintr-un întreg un nucleu de fapte autentice, chezăşuit de verificări în celelalte secţiuni ale literaturii – la ce bun? Presupunând că aceste fapte brute există şi sunt accesibile, ele nu dobândesc interes decât prin tot ceea ce li s-a adăugat ca învăţătură, înţelepciune şi frumuseţe. Astfel, de Polier se mărgineşte să povestească în mod fidel, fără a se lăsa amăgit şi fără să se sinchisească să arate că nu se lasă amăgit.

După el încep cercetările şi discuţiile8. Pentru cei mai mulţi autori punerea în corespondenţă a eroilor cu zeii prin întrupare sau filiaţie este un ornament secundar, care trebuie înainte de toate eliminat, dacă vrem să descoperim originea poemului şi să-i înţelegem alcătuirea. Potrivit explicaţiilor de acest tip, totul trebuie să fi pornit de la o serie de evenimente reale, după cum Iliada presupune o asediere adevărată a Troiei, întreprinsă de nişte greci în carne şi oase. Ce fel de evenimente? Nu era nevoie decât de dezvăluirea şi respingerea tuturor proliferărilor ulterioare care au încărcat şi au acoperit faptul iniţial. I, a drept vorbind, această pretenţie putea duce departe. Exemplul contemporanilor lor care îl disecau pe Homer era de natură să-i încurajeze pe indianişti. Pentru a obţine o povestire plauzibilă, o bună parte din cei mai erudiţi au desfigurat intriga, au sărăcit personalul eroic, decretând, de pildă, că, eroul' iniţial al poemului fusese Arjuna singur şi că ceilalţi Păudava i-au fost alăturaţi mai pe urmă. Adversarul cel mai de seamă pe care l-au întâmpinat aceste exerciţii este Alfred I/Udwig: acest autor, în pofida unor păreri freconcepute destul de stranii uneori, a avut cel puţin meritul de a arăta eoarte bine slăbiciunile unor asemenea încercări şi a susţinut că Mahabhărata este traducerea în limbaj eroic a unor reprezentări mitologice9. Dar teoriile eare domneau pe atunci în Apus asupra mitologiei i-au făcut un mare rău: el nu a căutat în Mahabhărata ceea ce îi puneau dinainte indienii înşişi, iar poemul i-o spunea lămurit, ci anumite mituri solare sau ale anotimpurilor, toate de un tip iluzoriu. Interpretarea sa a fost târâtă în dezastrul general al şcolii lui Max Muller, iar istoriciştii, în pofida evidentei fragilităţi a 'rezultatelor' lor, au rămas şi mai erau şi acum douăzeci de ani, stăpâni pe teren.

Trebuie să recunoaştem că până în anii '40 ai secolului nostru nu li se putea opune nici un argument decisiv. Desigur, ei se izbeau, în propria lor perspectivă istoricizantă, de dificultăţi considerabile, dintre care cea mai stânjenitoare era căsătoria poliandrică a lui Draupadî: cum pot oare fraţii Păndava să-şi împartă o singură soţie? Trebuia oare să ne resemnăm, cum au făcut unii, la presupunerea că aceşti bărbaţi, prezentaţi de altfel ca nişte pilde vii a ceea ce se cuvine să fie un kşatriya cu purtări stricte, făcuseră parte mai Efortul învăţaţilor apuseni în încleştarea cu Mahabhărata, de o sută cincizeci de ani încoace este un obiect de studiu pasionant şi instructiv. Stig Wikander este cel care i-a făcut faţă: eu unul au îl voi aborda.

Des MAj.

— IU-dwifâi „Pber das Verhăltnis des mythischen Elements zu der historischen Grundlage fu f [a bhârata' „in Sitzungsberichte der hon. Bshmischen Gesellschaft der Wissenschaften, Classe ibid sophiegeschichte un'Philologie, 1884; /Qber die mythische Grundlage des Mahabhărata', mari' 189S; „Das Mahabhărata als Epos und als Rechtsbuch', ibid., 1896; discuţie a lui J. Dahlii, în 'istoria' reală, dintr-un trib fie ne-ârya, fie contaminat cu practici ărya? Se putea obiecta, de asemenea, pe baza câtorva cazuri deosebit de; ătoare la ochi, că, dacă unuia din eroi i se retrage ceea ce provine de la ăl său divin – fie în caracterul, fie în faptele sale – ceea ce rămâne este ă însemnătate şi că, în consecinţă, este greu de crezut că elementele de gine mitologică, aflate în număr mare, să fi fost adăugate mai apoi la un Ld 'istoric' disparent. Dar, în astfel de materii, critica pură şi intervenţiile native nu sunt niciodată de ajuns. Ar fi trebuit să se poată arăta în mod zitiv că tocmai în punctele în care ipoteza istoricistă se poticneşte (ca în tal căsătoriei poliandrice a lui Draupadi) explicarea prin mitologie şi plecând la mitologie oferă o soluţie cu totul satisfăcătoare. Ar fi trebuit îndeosebi se stabilească faptul că elementele de origine mitologică nu pot, în forma care se prezintă, să fi fost adăugate ulterior.

De aşa ceva nu era însă nimeni în stare, în lipsa unei priviri obiective precise asupra înseşi originilor religiei indiene. Timp de mai mult de un: ol s-a trecut – fără a i se da atenţie, pentru că nu i se putea înţelege îsul – pe alături de realitatea masivă a faptului că filiaţiile divine ale mai îltor eroi sau întrupările umane ale mai multor zei nu corespund stării mito-; iei care se vede în acţiune în poem, ci trimit la o mitologie apropiată de i vedică şi totuşi diferită de aceasta în unele puncte importante. Spre a nu a în seamă, de exemplu, decât grupul eroilor centrali, al fraţilor Păndava,. Primul dintre ei, Yudgişthira, regele, este cel care îl are drept tată pe dra, regele zeilor şi, prin urmare, omologul său divin în mitologia epică, ci treilea dintre fraţi, Arjuna, care este doar un războinic subordonat fratelui u: or, acest fapt corespunde situaţiei şi funcţiei lui Indra din panteonul dic, ca luptător şi nu ca suveran, chiar dacă îi este aplicat şi lui titlul de jan. Pe de altă parte, zeul care îl zămisleşte pe regele Yudhişţhira este Dharma, abstracţiune personificată, străină zeităţilor mitologiei epice şi care, î” afara estei paternităţi, nu joacă în ea un rol prea mare, în tot cazul nu se află i primul loc; dar, de această dată, anomalia nu se explică prin mitologia idică: Dharma nu figurează în ea. Niciunul din aceste fapte, nici altele de elaşi ordin, n-au stârnit îndoieli: până în 1947 ele nu duceau la nimic şi unirea lui Dharma, a lui Văyu, a lui Indra şi a celor doi As'vini ca taţi ai iţilor Păndava nu părea să aibă mai mult înţeles decât ar fi avut oricare tă grupare.

În 1947, într-un articol de douăsprezece pagini care va marca o dată meorabilă în studiile indiene, Stig Wikander a dat acestor ciudăţenii un sens erent10. Mărginindu-se la cazul fraţilor Păndava şi la cel al soţiei lor comune, a stabilit i 1. Că zeii-taţi alcătuiau o grupare structurată, semnificativă, dar 1 în forma epică a mitologiei; 2. Că această grupare era aproape vedică -; dică exceptând importanţa dată celui de al doilea termen (Văyu), în vreme: primul (Dharma) îşi are justificarea cu o expresie întinerită dar fidelă a vinităţii din Rgveda aşteptate în acest loc, dar căreia mitologia pur epică preschimbase în întregime înţelesul; 3. Că importanţa dată celui de al doilea: rmen (Văyu) ducea şi mai departe înapoi, către un stadiu al aceleiaşi grupări nterior mitologiei vedice; 4. Că numărul şi ordinea termenilor acestei grupări edice şi prevedice explica şi numărul şi ordinea naşterii fraţilor Păndava; că însurătoarea colectivă a fraţilor Păndava corespundea unui teoâogem

10 'Pândavasagan och Mahăbharatas mystika f orutsâttningar', în Religion och Bibel, Nathan oderblom-săllskapets Îrsbok, VI, 1947, p. 27-39. O parte din aceste douăsprezece pagini fundaentale a fost tradusă în franceză încă din 1948 în JMQ, IV, p. 37-53 şi comentată la p. 55 – 5. Nu se mai poate trata despre religia vedică fără a o situa în această nouă perspectivă.

Vedic şi prevedic referitor la aceeaşi grupare divină. Se impunea deci concluzia următoare: dat fiind că elementele mitologice legate de [cei cinci] Păndva şi desoţia lor [comună] aparţin unui stadiu religios mult mai vechi decât cel din poem, ele nu pot fi nişte podoabe supraadăugate în el; dat fiind ca ele permit totodată să se dea un sens numărului şi ierarhiei fraţilor şi să se justifice scandaloasa lor căsătorie, înseamnă că ele le-au produs şi le-au servit drept model, într-un cuvânt, că raporturile dintre fraţii Păndava precum şi unirea lor cu Draupadi sunt fragmente de mitologie transpuse în epopee.

3. ZEII VEDICI AI CELOR TREI FUNCŢIUNI, 1938-1945 înainte de a analiza în amănunt descoperirea lui Wikander şi de a-i dezvălui consecinţele, este folositor să arătăm de ce ea a putut fi făcută abia în 1947 şi nu mai înainte. Cum se întâmplă adeseori, ea a izvorât din apropierea a două fapte care abia fuseseră scoase la lumină ele însele în cursul anilor precedenţi, unul în Suedia, altul în Franţa, cu privire la chestiuni care nu păreau să aibă vreo legătură cu interpretarea Mahăbhăratei.

Activa şcoală de studii iranice care s-a format la Uppsala sub impulsul lui Henrik Samuel Nyberg arătase de timpuriu interes pentru zeul avestic Vayu şi pentru omologul lui vedic, Văyu; ea strânsese destule argumente pentru a conchide că această figură divină, înaintea primelor stadii teologice direct cunoscute, avusese – în vremurile indo-iranice – mai multă pregnanţă şi ocupase un loc mai însemnat11. În 1941, Wikander a publicat un studiu aprofundat în acest sens, sub titlul Vayu, Texte und Untersuchungen zur indoiranischen Religionsgeschichte, Teii I, Texte. Era o traducere comentată a celui de al cincisprezecelea Yast din Avesta şi a imnului către Vayu din Aoggmadaeca. Se arăta acolo, pe de o parte (plecând de la textul al doilea, în continuarea unei cărţi anterioare a autorului, Der arische Mannerbund, 1938), că unul din cei mai coloraţi dintre eroii legendei iranice, luptătorul cu măciuca, Karasăspa, era legat îndeosebi de cultul lui Vayu; pe de altă parte, preistoria probabilă a lui Vayu „era precizată în liniile ei mari, în special prin examinarea epitetelor şi funcţiunilor acestui zeu şi ale zeilor bănuiţi că i-ar fi luat în parte locul şi anume Mi6ra în cadrul zoroastrianismului şi Indra în Rgveda. În 1947, Wikander a rezumat el însuşi cu limpezime interpretarea pe care o dădea faptelor12; în ceea ce-i priveşte pe zeii funcţiunii războinice la indo-iranieni, textele ne îngăduie să determinăm anumite alunecări între rolurile lor. Este binecunoscut faptul că, în Avesta, Mi6ra este descris într-un fel care ni-l aminteşte mai mult pe Indra din Rgveda, decât pe zeul care, în aceeaşi culegere, poartă acelaşi nume cu el: Mitra. Totodată, avesticul Mi6ra şi-a însuşit epitete şi funcţiuni ale lui Vayu şi, îndeosebi, i-a luat locul în cultul grupărilor de războinici. Este tot atât de sigur faptul că funcţiunile perechii Indra-Vayu au fost schimbate în moduri diferite în tradiţia Iranului şi în cea a Indiei. În Rgveda, din aceste două divinităţi care apar adesea pereche, Indra a atras către sine toată substanţa mitică; Văyu nu mai este decât un dublet lipsit de autonomie al lui Indra şi se vede bine că Indra, ca zeu războinic, a anexat multe trăsături care iniţial îi aparţineau lui Văyu. În Avesta, Indra a devenit un demon şi Vayu este cel care a luat multe epitete Şi trăsături care în Rgveda îi aparţin lui Indra. Pe urmă, poate că în grupuri de cult separate în spaţiui evoluţia, în continuarea ei, l-a făcut pe Vayu să se lase deposedat la rândul său de către

11 H. S. Nyberg, Die Religionen des alten Iran, 1938, p. 75, 300, 317; Geo Windengren, Hockgottglaube im alten Iran, 1938, p. 188-215.

' 'Pundavasagan.', p. 34, tradus în JMQ, IV, p. 46. Forma vedică este Văyu, cea aves- „că Vayu. '

*J Mit şi epopee yjkander ajunsese astfel la concluzia că înainte de aceste evoluţii secunindo-iranienii împărţeau patronarea războinicilor între doi zei, Văyu şi; primul, judecind după Karasăspa care i-a rămas credincios de-a lungul ^schimbărilor, răspunzând de personajele mai sălbatice, mai brutale şi ată maj singuratice decât cele care ţineau de al doilea: două direcţii pe le-ar ilustra aproximativ, în Grecia, numele lui Herakles şt al lui Abile.

[n aceeaşi vreme, la Paris, mă ocupam de o cu totul altă problemă. În 1938, cincisprezece ani de dibuiri, am dat de faptul care a permis reluarea stucomparatiye asupra religiilor popoarelor indo-europene: cele trei cerinţe ire_ orice grupare omenească trebuie să le satisfacă pentru a supravieţui Iministrarea sacrului (sau, astăzi, a substitutelor sale ideologice), apărarea, i – dăduseră deja naştere la indo-europeni, înainte de dislocările lor, unei

3gii pe deplin conştiente, care fusese elaborată de către intelectuali şi moe teologia, mitologia şi organizarea socială, precum şi o sumă de speculaţii a nu avem nici un motiv să le tăgăduim denumirea de 'filosofice'. Acesleologii i se cunoştea de multă vreme expresia majoră, aceea a castelor – i din India (brahmani, războinici, crescători de animale – agricultori) şi, Îndelungi şovăiri, nimeni nu se mai îndoia, date fiind verificările pe tărâm c, că această diviziune socială n-ar fi fost profesată deja, cel puţin ca, de către indo-iranieni13. În 1938, o analiză sumară, dar care semnala deja Rialul, a arătat că cea mai veche triadă divină cunoscută la Roma, aceea îi asociază şi ierarhizează pe Iuppiter, Marş şi Quirinus, era constituită după îşi model şi că fiecare dintre cei trei zei patrona unul dintre cele trei niri, sau, cum am propus să li se spună, una dintre cele trei 'funcţiuni'14.

Ursul celor şase ani următori, cu toate nenorocirile publice şi neajunsurile onale, explorarea formelor luate de această ideologie la diferitele popoaado-europene a progresat repede, îndeosebi în domeniul scandinav15. Or, candinavia ca şi la Roma, se constată că, teologic vorbind, această structuatreită se exprima (sau mai curând se rezuma) de preferinţă într-o scurtă, de zei, dintre care fiecare în parte patrona fie una dintre cele trei funci, fie un aspect însemnat al uneia dintre cele trei funcţiuni, celelalte aspecle ei rămânând în umbră; această ultimă restricţie se aplica mai ales celui îi treilea nivel, pentru care, plecând de la nevoia de hrană, se dezvoltase eologie complexă, care îmbrăţişa toate formele şi toate condiţiile abundenţei: iţia pastorală şi agricolă, fecunditatea şi sexualitatea, lumea socială, pacea.

Mulei romane 'Iuppiter, Marş, Quirinus' îi corespundea în nord formula linn, Porr, Freyr (sau Njordr şi Freyr) '. Era deci indicat să se cerceteze dacă

— Iranienii nu folosiseră o listă divină de acelaşi tip, exprimând structura celor funcţiuni înainte de întipărirea ei în memoria castelor – vama. Această lis-

: xistă. Ea fusese pusă în evidenţă chiar în primii ani ai secolului nostru (în

7), graţie descoperirii la nord-est de Ankara, în arhivele de la Bogazkoy şi nai multe exemplare, a unui tratat încheiat în secolul al XlV-lea înaintea noastre între un rege hitit şi un rege 'paraindian' din Mitani, rătăcit în al Eufratului. Fiecare rege îşi pusese acolo cuvântul sub chezăşia principar săi zei. Or, printre cei ai mitanianului, între un mare număr de necunosi şi între alţi câţiva care puteau fi recunoscuţi ca divinităţi locale sau babilo-

18 Vezi referinţele (la E. Benveniste, la mine etc), mai jos, p. 317, n. 13 şi p. 318, n. 14. 14 'ta prehistoire des flamines majeurs', în Revue de l'histoire des religions, CXVIII, 1938, p. – 200. Articolul a fost reluat, cu elementele unei puneri la punct, în Idees romaines, p. 155-166. Începând cu Mythes et dieux des Germains, 1939; îmbunătăţită în Les dieux des Germains, niene, se îatâlnea un gr ap care reunea, în forme pe care silabarul accadian şi gramatica indigenă abia dacă le alterau, secvenţa care ar suna în sanscrita vedică Mitrdvârună, înd (a) rah, Năsatyă, adică perechea Mitra-Varuna (la dublu dual), apoi Indra şi apoi perechea gemenilor Năsatyă sau Asvină.