Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Apoi este ager tot ce s e m i ş c ă i u t e.

C. Negruzzi, Potopul: „În fiorii spăimântării leşină tânăra fată, Unduioasele ei coame viforul le-nvăluia;

Semăna ca o mlădiţă de-un v î n t ager sfărâmată.

Şi furtuna nu-ncetase. Şi apa se tot suia…”

Acelaşi, Scrisoarea I: „merge spumegând de se perde în alte ape, agerul p ă r î u …”

De aci, în privinţa omului:

Dosofteiu, 1673, f. 107 b: „Micu-š Veniamin şi puţân cu ceata, Ce-š la războš š u t e şi ager cu spata…”

Balada Tunsul: „Toţi voinici, aleşi panduri, Oaspeţi ageri de păduri…”

I. Văcărescu, p. 271: „Cuvânt şi faptă împreuni

În agera-ţi fiinţă:

Orice vei zice ca făcut, E vrednic de credinţă…”

Mai obicinuit ager se construieşte cu „la”.

A. Pann, Prov. I, 92: „Stă puţin se odihneşte Şi iar ia securea-n grabă, Ca un ager l-a s a t r e a b ă, Taie până nu mai poate…”

Basmul Lupul cel năzdrăvan (Ispirescu, Legende, 75): „când venea a fura merele, 414 aduna pasările cele mai agere l a z b o r şi cu ele în stol venea de le culegea…” A G E R E Ş T E

A. Odobescu, Pseudokyn., p. 236: „Vesel şi voios la inimă, ager şi vârtos l a t r u p, el zâmbind ieşea din palatele părinteşti…”

Uraţia de nuntă: „Strânse el ostaşi mulţime, Tot voinici de călărime Şi ageri cu măiestrie

L a a r c şi vânătorie…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 170)

Figurat: ager l a m i n t e.

Basmul Ciobănaşul cel isteţ (Ispir., Leg., 252): „Atunci împăratul, mândru că i-a trimis Dumnezeu un aşa ginere ager l a m i n t e, se coborî de pe scaunul împărăţiei…”

În unele locuri se pronunţă ajer: „minte bună şi ajeră; oameni iuţi, tari şi ajeri…” (D. Păscuţ, Transilv., Făget).

Într-un basm poporan publicat de d. P. Ispirescu, Legende, 253-65, sub titlul de Poveste ţărănească, ne întimpină un personagiu mitic numit Agerulp ă m î n t u l u i, robit de zmei, scăpat de Făt-Frumos şi ajutând pe acesta prin sfaturi.

2ÀGER, adv.; vivement, avec agilité. Mişcă-te mai ager; nu pricepi destul de ager etc.

I. Văcărescu, p. 332: „Dodată calul se încordează!

S-aruncă-n lături, se spăimântează, Se zvârcoleşte! de fric-a multă

Nici bold, nici glasul nu-mi mai ascultă!

Ager descalec, văz jos turtită

Albind o trâmbă învăluită…” v. 1 Ager.

AGERÈSC ( agerit, agerire), vb.; rendre plus vif, plus prompt, plus sagace.

Reprezintă, ca verb, toate sensurile adjectivului a g e r, dar în grai se aude rar. Se poate zice: în lupte ostaşul şi calul amândoi se ageresc; agereşte-ţi condeiul, agereşte-ţi vorba, dacă vrei să fii citit şi ascultat; i s-a agerit mintea… v. 1 Ager.

AGERÈŞTE, adv.; vivement, avec agilité. Bobb, I, 25: „ Agereşte, cu grabă, cu strădanie, cu minte bună; agiliter, properato, solerter, versute”. Se întrebuinţează în popor, deşi este de o formaţiune anormală, căci adverbii în – e ş t e presupun adjectivi în – e s c, pe când adjectiv a g e r e s c nu există, ci numai a g e r.

v. 1,2 Ager.

A G E R I M E

AGERÌME, s. f.; vivacité, promptitude, sagacité. Ca substantiv abstract, exprimă toate accepţiunile adjectivului a g e r.

Jipescu, Opincaru, p. 15: „ţara banului ieste acolo unde ştii să-l prăseşti mai cu agerime…” v. Ager.

— Ageresc.

AGERÌRE A v. Ageresc.

AGERÌT

AGERUL-PĂMÂNTULUI, t. pop. de mythol.

v. 1 Ager.

AGÈSC, -Ă, adj.; dépendant de ou appartenant à un a g ă. Cuvântul se întrebuinţa mai ales despre ostaşii ce se afla sub porunca a g ă i.

Nic. Costin, Letop. II, 89: „(Nicolai-vodă) vrănd să facă căutare slujitorilor, din care să se trimiţă o samă de salahori pe poronca împărătească, au poroncit cu căteva zile mai-nainte să fie toţi siimenii hătmăneşti şi cei ageşti de căutare gata…” Gheorgachi, Letop. III, p. 298: „Vornicii de poartă, bulucbaşii curţii, bulucbaşii hătmăneşti şi ageşti, stau pe răndueală…”

Tot aşa „dărăbanţii ageşti” etc. (Şaineanu, Elem. turc., p. 7).

v. Agà.

— Agă.

AGESTÈSC s. AGESTRÈSC

AGESTÌT s. AGESTRÌT

A v. Agestu.

AGÈSTRU

AGÈSTU (pl. agesturi), s.n.; terre mêlée de pierres et de troncs d’arbres, chariée par l’eau et entravée dans sa marche par le tournant de la rivière, où elle s’arrête comme une sorte de tertre ou de digue; terrassement, retranchement; grosse buche.

Sensul fundamental al cuvântului este acelaşi ca în z ă g a z sau s t ă v i l a r; o p o p r i t u r ă, un ce cărat sau venit de aiuri şi a ş e z a t pe loc ca o pedecă.

D. S. Fl. Marian ( Ornit. I, 55) ne spune că-n Bucovina: „ agestru înseamnă o rădicătură de pământ amestecat cu fel de fel de lemne şi petre, mai pe scurt tot ce aduce vara o apă repede şi aşează într-un loc la cotitura unui râu sau părâu. Iară cuvântul acesta s-a format de la verbul a g e s t r i, – i r e, care înseamnă atâta cât a se opri, a se aşeza într-un loc. Cum de s-a a g e s t r i t aceasta pe-aici? = cum de a ajuns şi s-a oprit aceasta pe-aici?

— Cuvintele aceastea sunt uzitate mai ales în părţile de la munte.”

E de îndreptat numai atâta, că nu agestru vine de la a g e s t r e s c, ci viceversa, după cum nu din „ageresc” derivă „ager”, ci din „ager” se formează „ageresc”.

Cuvântul cu derivatele sale e cunoscut şi-n Ardeal.

A. Pop, Transilvania, com. Năsăud-Sângeorgiu: „ Agšestu = lemn adus de gârlă, 416 tăiat sau netăiat. Se zice bunăoară: o pluat la munte şi-i apa plină de agšesturi; A G H E S M U I T ţiganii strâng agšesturi să aibă de foc. Alte exemple: Fugi de-aici să nu-ţi dau una cu agšestu iesta! Tu ieşti un agšestu, nu ieşti de la noi. Nu te-ar i (= fi) a • e s t i t Dumnezeu…”

La moţii din Munţii Apuseni ai Transilvaniei (Frâncu-Candrea, p.107) agest însemnează „loc scutit de vânt”.

Este din punct în punct latinul a g g e s t u m, care însemna ceva grămădit la un loc: „limum a g g e s t u m, luta a g g e s t a, a g g e s t u m petrarum etc.” În Pliniu ne întimpină chiar: „terra fluminibus a g g e s t a „, iar în Marţial: „a g g e s t a humo contumulare”, adecă întocmai românul agestu de mai sus. Cu sensul de stavilă contra duşmanului, cuvântul făcea parte din terminologia latină ostăşească: „A g g e s – t u s ex ramis arborum diversarum, et junco, et manipulis constructus” (Amm. Marcell.).

De aci urmează că cea corectă este forma transilvană: agestu; în forma bucovineană agestru s-a furişat un inorganic r, ceva ca în „salatra” în loc de „salată”.

v. Stăvilar – Zăgaz.

ÀGET, subst. et adj.; désir, tendance, intention; disposé à. Cuvânt ţărănesc din Moldova pe care l-a înregistrat răposatul Seulescu ( Arhiva Albinei, Suplem., 1845, nr. 11), aducând ca exemple: „am agit să fac ceva; sunt agit să fac ceva”, şi derivându-l din lat. a g i t o, de unde o formă nominală românească aget, întocmai ca p r e a g e t, din lat. „peragito” şi c u g e t, din lat. „cogito = coagito”.

v. Cuget.

— Preaget.

AGHESMUIÈSC ( aghesmuit, aghesmuire), vb.; arroser avec de l’eau bénite. Se mai zice: a i e s m u i e s c şi i e s m u i e s c. A stropi cu a g h i a s m ă pentru a goni pe cel rău.

Alexandri, Harţă răzeşul, sc. 4: „Măriuca: De atunci când se leagă vreun hâtru de mine, am leac de alungat dracu.

Harţă: Care leac?

Măriuca: Îl aghesmuiesc cu astă… labă, cum o numeşti d-ta.

Harţă: Dar pe mine, Măriucă, m-ai aghesmui?

Măriuca: Pe d-ta nu, bădică…” v. Aghiasmă.

AGHESMUÌRE. – v. Aghesmuiesc.

AGHESMUÌT, -Ă, adj. şi subst.; part. passé d’ a g h e s m u i e s c: arrosé avec de l’eau bénite. Stropit cu aghiasmă ca mijloc de vindecare sau în semn de binecuvântare.

În sens ironic, mai ales când e vorba de cler, „t ă m î i a t şi aghesmuit” însemnează: cu chef, mahmur, pe jumătate beat.

I. Creangă, Amintiri din copilărie ( Conv. lit., 1881, p. 453): „iaca ne trezim cu popa Buligă Ciucălău din uliţa Buciumenii, t ă m ă i e t şi aghezmuit gata des-dimineaţă, Dumnezeu să-l epure!…” v. Afum. – 1 Aghiasmă.

A G H I A S M ATA R I U

AGHIASMATÀRIU (plur. aghiasmatare), s.n.; t. de théol.: 1. bénitier; 2. recueil d’oraisons. Aghiasmatariu este orice vas cu aghiasmă, sau un loc făcut într-adins cu acest scop, din marmură, din metal sau din altceva.

Lângă mănăstirea Agapia, în munţii Moldovei, este o stâncă numită de popor „peatra lui Aron-vodă”. Se crede că pe acolo s-ar fi aflat în copilărie acest nenorocit domn, tovarăş al lui Mihaiu Viteazul. Stânca e găurită. „Această peatră, numită Aron-vodă, mai mulţi secoli a servit de aghiasmatariu soborului mănăstirii Agapia…” (Melchisedec, Notiţe, p. 30).

În literatura noastră bisericească, începând cam de pe la 1800, se cheamă de asemenea aghiasmatariu o adunare de acele rugăciuni pe lângă cari se poate întrebuinţa stropirea cu a g h i a s m ă.

v. 1 Aghiasmă.

AGHIASMÀTECĂ s. AGHISMÀTICĂ, s.f.; t. de méd. pop.: plante que l’on met dans de l’eau bénite et dont on se sert ensuite contre les maléfices. La macedo-români „un fel de plantă de câmp se cheamă a g h i a s m ă „ (M. Iutza, Cruşova). „ Aghis-matică, bună de farmeci; bei cu a g h e a s m ă – m a r e „ (I. Nour, Bârlad). –?

v. Aghiasmă. – - atec.

— Busuioc.

AGHIÀSMĂ s. AIASMĂ, s. f.; t. de théol.: eau bénite. Grecul ¡g…asma. În Banat se zice şi iasmă (S. Mangiucă). Este apa pe care preutul o sfinţeşte şi care – se zice

— nu se mai strică peste an, gonind pe drac şi vindecând boalele.

Ioan din Vinţi, 1689, f. 189 b: „căndŠ cade ceva spurcatŠ în vasul cu vinulŠ sau cu untu1Š sau cu mišare sau într-altŠ ceva, şi de va fi de curăndŠ întreg neputredŠ, să lépede afarâ şi să spéle altŠ vas curatŠ, şi să ša preotulŠ cădelniţa să-l cădeascâ, după acéia să toarne aghiasmâ d e l a s f ă n t a B o g o š a v l e n i e în crucişŠ de 3 ori, şi acéle spurcate să le toarne în vasulŠ celŠ curatŠ…”

Nic. Costin, Letop. II, 113: „cum au trecut împăratul Petru Prutul dincoace, i-au urat mitropolitul, blagoslovindu-l cu cruce, şi cu aghiazmă stropindu-l…” Enachi Cogălniceanu, Letop. II, 220, vorbind despre seceta cea mare sub domnia lui Constantin Mavrocordat: „…şi de multe ori strângea icoanele de pe la toate bisericele, scoţind şi sfintele moaşte ale prapadoamnei Paraschive, mergănd mitropolitul şi cu toţi vlădicii şi preuţii şi domnul cu toată boierimea şi slujitorii, strângăn-du-i cu toţii la un loc în grădina cea mare de supt curţile domneşti, făcănd aghiazmă, cetind moliftele de ploae…”

Jipescu, Opincaru, p. 133: „Popa are douo aiazme. Premaru vorbieşte cu douo guri: cu una dăsgreunează p-ai lui, îi apără şi-i păsuieşte, cu alta te-nteţeşte pă tine şi nu te slăbieşte…”

Aghiasma ţine un loc foarte însemnat în credinţele şi obiceiele poporului: aghiasmă de la Bobotează, aghiasmă de la Sân-Trif, busuiocul de la aghiasmă, turta cu aghiasmă etc., pe lângă cari şi înjurăturile cu aghiasmă.

„La Bobotează femeile fac o turtă cu cenuşă frământată cu aghiasmă şi o păstrează 418 pentru tot anul spre a sfinţi cu dânsa vasele ce se spurcă din întâmplare. Tot femeile A G H I D O M A toarnă aghiasmă pe mormintele răposaţilor, ba şi pe mormintele copiilor născuţi morţi, cu credinţă că prin aceasta îi botează, şi le pun şi numele I o n …” (Tutova, com. Iepureni).

„Orice s-ar întâmpla unui sătean, de pildă: se îmbolnăveşte cineva din casă, moare o vacă şi altele, zice că i-i f ă c u t. Atunci aleargă îndată la vro babă să-i d e s f a c ă. Baba mehenghe îi desface, însă oile şi celelalte dobitoace tot mor; nu-i merge bine; ce-i de făcut? Bietul om zice: mă las de dracu! Aleargă la popă, îl cheamă să facă aghiazimă…” (N. Habar, Vaslui, c. Negreştii).

„Busuiocul se întrebuinţează de f i ş t o c la facerea aghesmei de către preut…” (I. Iordăchescu, Botoşani, c. Cristeştii).

„În ajunul zilei Sf. Ioan Botezătorul, când vine preotul pe la case cu botezul, fetele iau de la preot busuioc, şi apoi noaptea se culcă pe locul unde a stropit preotul cu agheazmă, punând busuioc sub perna pe care se culcă, şi peste noapte visează pe viitorul soţ…” (D. Gavrilescu, Constanţa, com. Gârliciu).

„În ziua Sf. Ion Botezătorul, des-de-dimineaţă, fiecare om la casa sa îşi b o – t e a z ă toate dobitoacele şi clădirile cu aiasmă din ajun. Rămăşiţa de aiasmă o păstrează pentru întrebuinţarea peste an la tot felul de boale, şi mai cu seamă pentru friguri, precum şi pentru i e s m u i r e a vaselor ce se spurcă…” (C. Negoescu, Râmnic-Sărat, com. Bogza).

„Între obiceiele de la Bobotează este şi luatul de la biserică a aiasmei, precum şi a i e s m u i t u l vaselor. Cu cât apucă cineva aiasmă mai înainte, cu atât este mai bine. De aci apoi să vezi înghesuială!…” ( Ibid.).

„În ziua de Sf. Ion Botezătorul, poporul are obiceiul a b o t e z a vitele, viile, grădinele, coşarele, coteţele şi chiar ogoarele cu agheazma din ziua de Bobotează…” (I. Chirvăsuţă, Tecuci, com Ionăşeşti).

„Sf. Trifon sterpeşte tot soiul de vermi, cari fac stricăciuni pometelor. În ziua acestui sfânt unii din oameni cheamă pe preut de face aghiazmă, cu care stropesc pomii şi semănăturile, precum grâile, oarzele şi altele…” (Dăncescu, Vaslui, com. Ipatele).

„Poporul are obicei să stropească pomii şi curechiul cu aghiasmă de la Sf. Trif, pentru a-i feri de omizi…” (Andronescu, Suceava, c. Litenii).

În fine, în omericele sale înjurături, între cari figurează până şi „papucul Precistei”, românul nu uită nici aghiasma: „Poporul suduie de arhanghel, de rai, de agheasmă, de naforă, de icoană, de lumânare, de bodaprosti, de pomană…” (I. Vasiliu, Iaşi, com. Gropniţa).

„La macedo-români fetele se spală la cap cu aghiasmă pentru ca să le crească părul…” (M. Iutza, Cruşova).

Aghiasma de la Bobotează se cheamă în specie: aghiasmă m a r e = agiasmÕj mšgaj (Du Cange, Gloss. Graec., ad voc. ).

v. Bobotează.

— Botez.

— Busuioc.

— Trif…

2AGHIASMĂ. – v. Aghiasmatecă.

AGHÌDOMA. – v. Aidoma.

A G H I O A S E

AGHIOASE. – v. Aghios.

ÀGHIOS (plur. aghioase), s. n.; t. de théol.: l’invocation liturgique: saint, saint, saint; figur: ronflement, chanson monotone, enterrement. Grecul ¤gioj a despărut de mult din uzul bisericei române; s-a păstrat însă în graiul poporan, luând un înţeles comic.

În vechi texturi bisericeşti:

Dosofteiu, Liturgiar (Utrănia), 1683, f. 60 a: „Să ne închinămŠ Tatăluš şi a luš său Fišu şi Svăntuluš DuhŠ, Svinteš Trošţe ceš într-o fiinţâ, cu Serafimiš strigândŠ: Aghios, aghios, aghios eştŠ, Domne…”

La plural se zicea: aghiose.

Dosofteiu, Lit., f. 29 b: „Şi cântâ peaveţii aghiosele, šară poporšaniš încâ le dzâcŠ cu clirosulŠ aşša: s v ă n t Š, s v ă n t Š, s v ă n t Š DomnulŠ SavaoftŠ…” O colindă din Ialomiţa: „Cuvios preot Ion

Papuci negri încălţa, Toiag în mâna lua, Cărăruica apuca, Cărăruica raiului, Să meargă la sfânta rugă, Sfânta rugă-n biserică, Să se-nchine, să se roage Şi să-mi cânte Aghioase, Aghios Isus Christoase…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 43)

De aci figurat: „a t r a g e aghioase” însemnează nu numai a horcăi în somn, dar şi a cânta ceva într-un mod monoton.

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 46: „Mitrana, la faţă ca coaja de rac fiert în zeamă de usturoi, sosi cu dovleacul într-o tavă largă, spart în bucăţi mari şi galbene: aburi, groşi şi dulcegi, jucau încolăcindu-se din tavă până la grinzi. Lelea Safta, lăsându-i gura apă, aruncă pe spate marama, aninată de creştet, şi de veselie t r a s e nişte aghioase c-un glas târât, de amuţi gălăgia şezătoarei: Pentr-un măr de fată mare

Naiba aleargă călare…”

Iarăşi figurat, „i-a cântat popa aghiosul” vrea să zică: a murit, l-au înmormântat, l-au prohodit.

A. Pann, Prov. III, 142: „S-a îngroşat gluma

C-o să-i plângă urma, Că i-a c î n t a t popa aghiosul…”

v. Aghiuţă.

A G H I U Ţ Ă

AGHISTÌNĂ s. GHISTÌNĂ, s. f.; t. de botan.: chataigne. Se aude în Ardeal în loc de c ă s t a n ă ( L. B. ). „Vorbă de formă ungurească: g e s z t e n y e „ ( L. M. ).

v. Căstan.

AGHIÙŢĂ, n. pr. masc.; t. popul. de mythol.: sorte de diable, diablotin; fig. mauvais plaisant. „Nume comic dat dracului” ( L. M. ). Polysu: „ Aghiuţă, der Teufel, böse Mensch”.

Cuvântul e foarte răspândit dincoace şi dincolo de Carpaţi.

Are în popor o bogată sinonimică: „Necuratului îi mai zic rumâni[i], îl policresc: N a i b a, Aghiuţă, Dracu, Ucigă-l-viderea, C o r n e a, Ucigă-l-toaca, Diavolu, Idolu, Ucigă-l-tămâia, Satana, Spurcatu, Ucigă-l-crucea, Întunicatu, N o d e a, C o d e a …” (Jipescu, Opinc., p. 114).

„Strigoile de lapte (când vor să ia mana de la vaci) îmblă în dimineaţa de Sf.

George călare pe taurii satului şi-n peile goale. Ele iau laptele cu ajutorul dracului numit şi Aghiuţă. Alte numi ale dracului sunt: B a l ă, Bala-spurcată, Bălosul, M i c u ţ u l, Ucigă-l-crucea…” (G. Dobrin, Transilv., Făgăraş, com. Voila).

Cu acelaşi sufix deminutival feminin – u ţ ă, dracul se numeşte uneori T i c h i – u ţ ă, literalmente „petit bonnet”, din cauza minunatei „tichiuţe” care-l face nevăzut (A. Iliescu, Dâmboviţa, com. Sărdanu). Prin fuziune poporană între Aghiuţă şi T i c h i u ţ ă, s-a mai format apoi numele G h i g h i u ţ ă.

„După credinţa poporului, mai marele dracilor este S c a r a o s c h i şi ajutorul său G h i g h i u ţ ă …” (M. Busuioc, Suceava, c. Stolniceni).

Vrăjile băbeşti par a fi una din specialităţile lui Aghiuţă pintre ceilalţi draci.

„Darea în boghi, mai ales, are oleacă de amestec cu Aghiuţă, şi de aceea mai întâi boghii se descântă puţin…” (Stareţ G. Theodorescu, Galaţi, Mavromol).

În locuţiuni proverbiale se zice: „îl f u r ă Aghiuţă = a adormit greu”; „nici Aghiuţă n u – l m a i s c o a t e d i n … = nu e scăpare”; „l – a l u a t Aghiuţă

= a murit, a perit”.

Basmul Voinicul cel cu cartea în mână (Ispirescu, Legende, p. 106): „În păharul ce dete lui Făt-Frumos amestecă, fără să ştie el, neşte buruieni adormitoare. Cum bău, îl şi fură Aghiuţă. Căzu într-o amorţeală sor cu moartea. Capul îi bănănăia într-o parte şi într-alta…”

P. Ispirescu, Poveştile unchiului sfătos, p. 65: „Cum mi-i văzu viteazul, unde mi se apucă şi mi le dete o snopeală, până ziseră că nu sunt ei, şi nu-i putu scoate din mâna lui nici Aghiuţă…”

Jipescu, Opincaru, p. 66: „Numa cu ceapă, cu castraveţi şi cu mămăligă goală, te duci iute pă copcă, prietene; te ia gaia fără timp, Aghiuţă, or Sfântu Aranghiel, ăl dă cere sufletu când e să moară rumânu…”

I. Rasti, în traducerea din Molière ( Vicleniile lui Scapin, Bucur., 1836, p. 15): „Fugi de aici, să nu te văz în ochii mei! eu când eram în vârsta ta înşelam şi pe aghiuţă…”

Se crede că Aghiuţă vine din grecul ¤gioj „sfânt”, aducându-se ca analogie pentru filiaţiunea sensurilor ital. s a n t o n e, span. s a n t o n etc. (Cihac), cari însă nu 421

A G G H I U Ţ Ă dovedesc nemic, fiindcă nu însemnează pe „drac”. Tot aşa puţin ar ajuta alăturarea locuţiunii poporane: „îl fură Aghiuţă = el adormi” cu cealaltă locuţiune poporană: „îl fură S f î n t u l = el adormi”, căci în primul caz adormirea este anume ca să se-ntâmple ceva rău, ceea ce nu ne întimpină în cazul al doilea. O adevărată analogie pentru tranziţiunea logică „s î n t = d r a c „ se înfăţişează numai atunci când un popor îşi schimbă religiunea cea veche pe o altă nouă. Z e i i de mai-nainte scad acum în ierarhie la treaptă de sfinţi mărunţei, sau chiar devin d e m o n i. Aşa sanscritul d ‘ v a „z e u „, respins prin cultul zoroastric, s-a prefăcut la persi în d a e v a „demon”, neopersicul d e v sau d i v, bucharicul d a i v a n g „îndrăcit, fermecat” (Justi, Handb., p. 144; cfr. Max Müller, Selected Essays II, 134). Dacă dară tot aşa s-ar fi născut românul Aghiuţă, ar urma atunci nu un împrumut modern din grecul ¤gioj „sunt”, ci existinţa unui Ag- ca nume de zeitate, în panteonul autocton al Daciei. Mitologia dacică, şi cea tracică în genere, e prea puţin cunoscută. Este sigur însă că la albanezi, posteritate directă a tracilor, în cântecele lor cele mai vechi, după dialectul gheghic, A g o, articulat A g o š a, însemnează „Dumnezeu” (Hahn, Alb. Stud., Lex., p. 1; Camarda, Gramm. I, 122).

Tulpina românului Aghiuţă cată să fi fost de formă feminină, ca în „naibă”, „popă”, „tată” etc., căci altfel sufixul ar fi – u ţ, nu – u ţ ă. Albanezului articulat A g o š a ar corespunde un prototip românesc A g u e, cu articlul aglutinat întocmai ca în italianul „Iddio = I1 Dio”. Din A g u e vine deminutivul A g u i – u ţ ă, contras apoi în Aghiuţă. Această ipoteză se verifică. A g u e, sub forma redusă g u e, se regăseşte la serbi cu sensul de element diabolic, „şearpe”, „balaur”, „drac”, şi se regăseşte tocmai ca un împrumut de la români, căci nici într-unul din dialectele slavice nu se află. Este dară aproape sigură originea dacică a românului Aghiuţă, care nici într-un caz n-are a face cu grecul ¤gioj.

Genealogia cuvântului:

A

Forma tracică cu sensul „zeu” alban. Agoša rom.

* Ague – serb: Gue „zeu” „drac” „şearpe”

* Aguš + – uţă

Aghiuţă + Tichiuţă

Ghighiuţă v. Ghighiuţă.

— Tichiuţă.

AGIALÂC (plur. agialâcuri), s.n.; pélerinage à Jérusalem. Turcul h a d j î l y q sau a d j î l y q (Cihac). „Locurile sânte, unde merg credincioşii spre închinare, şi călătoria la aceste locuri” ( L. M. ).

v. Hagialâc.

A G I U D

AGÌCĂ, s. f.; pélerine, celle qui a fait le pélerinage à Jérusalem. „Feminin din a g ì u; femeia care a călătorit sau călătoreşte la Locurile-sânte” ( L. M. ).

v. Agiu.

— Hagică.

AGÌDOMA. – v. Aidoma.

AGÌE, s.f.; dignité d’a g ă, préfecture de police, fonction du préfet de police.

1. Agie „dignité”:

Miron Costin, Letop. I, 337: „(Ştefan-vodă Gheorghie) după ce s-au încuscrit cu Ghica vornicul, pre feciorul lui l-au b o i e r i t cu agia…” 2. Agie „fonction”:

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, p. 217: „Costache Purice, ce fusăse şi a g ă aice în Iaşi, care mai nainte cu căteva luni, pănă a nu-i veni mazilia, îl miluisă domnul său cu stărostiea Focşenilor, după ce-l scoasă din agie…”

3. Agie „préfecture”:

Costache Negruzzi, Zoe IV: „un zapciu al agiei oprea carăle să nu se vâre până după trecerea alaiului…” v. Agă.

AGIMĂ.

— Hagimă.

AGÌU (plur. agii), s.m.; pélerin, celui qui a fait le pélerinage à Jérusalem. Turcul h a d j i sau a d j i (Cihac). „Cel ce călătoreşte sau a călătorit spre închinare la Locurile-sânte” ( L. M. ).

v. Hagi.

— Hagiu.

1AGIÙD s. AJÙD, n. pr. masc. loc.; nom d’un bourg et d’un village en Moldavie.

Agiudul propriu-zis, orăşel foarte vechi în districtul Putna, fără vreo însemnătate deja în secolul XVII, când Cantemir îl caracteriza: „non magni momenti est oppidum superius ad fluvium Sireth” ( Descr. Mold., p. 12), este astăzi un simplu sat purtând numele de Agiudul-v e c h i. El a scăpătat din ce în ce mai mult de la 1794 încoace, când o mare parte din locuitori, îngroziţi de desele vărsări ale Siretului, s-au strămutat într-o localitate din apropiare, numită de atunci Agiudul-n o u, care a devenit târguşor şi reşedinţă a subprefecturei.

În timpul lui Ştefan cel Mare, Agiudul – rostit Ajud – era un punct comercial pentru tranzitul postavurilor din Polonia prin Moldova spre Muntenia. În tractatul moldo-polon din 1460 ( A. I. R. II, 173) se zice că acolo (oy Ajuda) se plătea vamă câte doi galbeni de un car cu postavuri.

Cea mai veche menţiune despre Agiud ne întimpină în convenţiunea comercială din 1433 între domnul moldovenesc Ilieş şi saşii din Transilvania. Originalul se află în Arhivul Naţional din Sibiu ( Tab. Sax., nr. 67), iar o copie în Exercitationes diplomaticae de Eder (Hermannstadt, 1802, ms. în Bibliot. evangelică din Braşov, 26, b, in-4). Iată pasagiul: „cum dicti Cives (Cibinienses) ac universi alii mercatores 423

A G I U D dictorum Sedium (Saxonicalium) aut alter eorum quandocunque cum eorum venalibus seu mercibus terram dominii nostri (Moldaviensis) subintraverint, extunc în o p p i d o n o s t r o Egyd h a l m a computatis eorum rebus venalibus de quali-bet marca dent quatuor grossos monetae terrae nostrae pro tributo…”