Hasdeu, Bogdan Petriceicu

— Hâla.

— Haia…

AHÂSTA s. AHĂSTA (plur. ahăştiia), pron. démonstr.; celui-ci. Se obicinuieşte numai la masculin. Formă rustică în loc de a c e s t a.

v. 5 A.

— Acest.

— Acesta.

Circulează în graiul poporan, mai ales în Banat şi-n Ţara Românească.

A H O

Picot, Dialectes roumains, p. 29: „după cše l-o adus, îl întršeabă de undše l-o furat o l-are šel găitanu ahâsta…”

Jipescu, Opincaru, p. 144: „Niţa mea, să-mi trăiască, ţese mai bune dăcât ahăştia…” v. Ahâla.

— Asta.

— Ăsta…

1AHÌ! interj. Compus din interjecţiunile „a!” şi „hi!”, ahi exprimă nu atât m i – r a r e, cât mai mult un grad uşor de n e – n c r e d e r e.

O voroavă între două ţărance din Tutova: „Frumos gherdan mai ai, hai, la gât!

Ahi! hai, de unde l-ai cumpărat?…” (C. Mironescu, c. Ibăneştii).

v. 2 A! – 2 A-hi!

— Hi!

2A-HI! interj. Ambele silabe sunt tonice. Compus din aceleaşi elemente ca şi cealaltă interjecţiune „a h i!”, a-hi exprimă m i r a r e unită cu t e m e r e. În jocul copilăresc „de-a-mama-gaia”, aşa cum se petrece în regiunea Brăilei (P. Michaescu, com.

Ceacâru), puii văzând pe gaia strigă: a-hi! a-hi! ca şi când ar zice: feriţi-vă, căci iată-o…” v. 1 Ahi! – 2 Ai!

AHÒ! s. À-HÒ! interj. Strigătul plugarului când îşi îndeamnă boii a merge mai încet.

I. Creangă, Dănilă Prepeleac ( Conv. lit., 1876, p. 454): „Apoi îşi iè şi el carul şi porneşte tot la vale spre acasă. Aho! car nebun, aho! Când te-oi încărca cu saci de la moară, atunci să mergi aşa…” „Spre ziua de I-u ianuar a fiecărui an, cam pe la aprinsul lumânărilor, pornesc copiii cu droaia, adică 2, 3, 4 şi până la 10-12, având unul din ei un clopoţel sau în lipsă o talancă. Ajunşi la fereasta unde şi-au pus gând a merge, zic: aho! aho! aho!

şi încep a spune din gură multe şi mărunte, prevestind pe anul nou cu îmbelşugare şi altele. Toată această hiritisire e alcătuită în versuri populare bine rimate şi cu refrenul aho! aho! aho! …” (I. Rugescu, Iaşi, com. Bădeni).

Această colindă se cheamă Pluguşorul.

„ A-ho! A-ho! plugul badei cu 12 boi, Boi bourei

În coadă cudălbei…” sau: „ Aho! aho! copii argaţi, Staţi puţin şi nu mânaţi, Lângă boi v-alăturaţi Şi cuvântul mi-ascultaţi…”

(Alex., Poez., pop. 2, 102, 387)

Un variant din munţii Neamţului:

A H O

„ Haho! haho! Plugul lui sântu Vasile

Cu patru boi boirei, În coadă codălgei, Mânaţi, băieţi!

Măi! hăi!…”

(I. Verdeanu, com. Cârligii)

Ar fi foarte interesant de a se cerceta dacă nu cumva acest aho! sau haho! este comun tuturor plugarilor români din diferite provincii, căci interjecţiunea de care boàrii se servesc la mânatul vitelor nu e ceva antropologic, ci se deosebeşte după naţiuni şi chiar după dialecte. Aşa în Franţa, bunăoară, în unele departamente se strigă: „ha! ha!”, în alte: „bé! bé! doun!”, în alte: „bé, hou, bé!”, în alte: „ara!”, în alte: „frre! frre!” etc. (Roland, Faune populaire, t. 5, p. 28). În Italia, strigătul mai obicinuit este: „arri! arri!”, dar tocmai în Sicilia auzi pe plugari strigând aidoma ca la noi: „A h ò! a h ò! modo d’incitar le bestie a camminare” (Traina). Românul pare a fi adus pe aho! aho! din „agrul sicilian”, grânarul plugăriei italice.

„Non atticissat, verum s i c i l i c i s s a t …”

(Plaut)

La capătul nordic al Italiei, acelaşi aho ne întimpină la veneţiani. Boerio ( Diz. d.

dial. Venez., ed. 1867, p. 38) zice: „A o. Voce usata da’villici per fermare il corso de’ buoi, e vuol dire: piano piano, a bell’ agio. Nello stesso significato dicono i Veneziani famil. a o, a o, quando un tale facendoti un discorso ti sorprenda con molte confuse parole, delle quali non ti lasci raccapezzare il senso…” v. Ha!

— Haho!

— Ho!

— Pluguşor…

AHÒTNIC, -Ă, subst. et adj.; amateur, friand. Cuvântul rusesc o h o t n i k (rostit: a h o t n i k ), întrodus în Moldova pe timpul ocupaţiunilor, luând însă o nuanţă ironică.

I. Creangă, Amintiri din copilărie ( Conv. lit. XIV, 369): „Doamne, măi femeie!

Doamne, multă minte îţi mai trebuie, zicea tata, văzând-o aşa de ahotnică pentru mine.” v. Poftă.

AHT (plur. ahte şi ahturi), s.n.; soupir, gémissement, désir brûlant et non satisfait.

Se rosteşte cu h = gr. c. Sinonim cu o f t a r e şi cu s u s p i n, dar însemnează o durere morală mai intimă, prin care se identifică cu d o r. Este un d o r însoţit de a h! a h! De aceea el se poate lua şi-n sens comic: „m-ai anostit cu ahtele tale…” „ Aht, dor înfocat de ceva care ne lipseşte; de ex.: biata mamă a rămas cu m a r e aht la i n i m ă pentru perderea unicului său fiu” ( L. M. ).

O doină moldovenească: „Agiungă-te voie rea

Und’ ţi-o fi calea mai grea!

A H T I E Z

Agiungă-te ahtul meu

Und’ ţi-o fi păsul mai greu!…”

(Caranfil, Valea Prutului, 75)

O doină muntenească: „Pe dasupra casei mele

Trecea stol de rândunele;

Nu e stol de rândunele, Ci sunt ahturile mele…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 305) „Cântecelor melancolice, poporul 1e zice: de alean, de jale, de aht…” (V. Mircea, Iaşi, com. Copou).

Alexandri, Barbu Lăutarul: „O f t e a z ă, Barbule! – striga cuconaşul; şi eu trăgeam nişte ahturi de se stârneau toţi cânii mahalalei…”

Acelaşi, Nobila cerşitoare, sc. 7: „Beu lapte de capră roşie, căci ahturile mi-au slăbit peptul…”

Pe lângă aht, se mai aude pe alocuri şi a f t.

Doină din Bucovina: „Inimă – pământ şi lut

Multe a f t u r i le-am avut, A f t u r i grele cu durere, Mândră fără mângăiere…”

(Marian, Ornit. I, 37)

A deriva pe aht din turceşte şi pe sinonimul său o f t din bulgăreşte (Cihac), este ca şi când ar pretinde cineva că numai în Turcia cânii fac „hau” şi numai în Bulgaria se aude „miau” la pisici. Interjecţiunile a h! şi o f! aparţin omenirii întregi. Nici din latina nu le-au luat românii, ci le au – fiindcă sunt oameni. Cât se atinge de sufixul – t în aht = ah! + t şi-n o f t = o f! + t, el este din punct în punct acelaşi cu sufixul – t în: v a i e t = v a i! + t, adecă participialul – t adaos după analogia cuvintelor ca: g e m e t, b o a c e t, s t r i g ă t etc., latineşte: gemi-tum, strepi-tum, fle-tum, planc-tum, luc-tum şi altele. În scurt, tulpina lui aht e antropologică, formaţiunea însă este latină.

v. 1 Ah! – 2 Ah.

— Ahtiez.

— Oftare.

— Suspin. – - t.

AHTIÀRE A v. Ahtiez.

AHTIÀT

AHTIÈZ ( ahtiat, ahtiare), vb.; soupirer après quelque chose, brûler de désir, souffrir en désirant. Se rosteşte cu h = gr. c. Literalmente: a fi supus a h t e l o r. Se întrebuinţează numai ca participiu: ahtiat şi ca infinitiv substantivat: ahtiare, dar se poate zice foarte corect: „eu ahtiez” sau „el ahtiază după cutare lucru”.

A H T I E Z

„ Ahtiat, care este lipsit de ceva şi-l doreşte cu foc” ( L. M. ).

„ Ahtiat, a fi ahtiat, lechzen, entbehren” (Dr. Polysu).

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 21: „Mama Stanca, cu tot ahtiatul de care era covârşită, mai zâmbi şi ea…”

Acelaşi, p. 87: „ai să-ţi vezi supuşii pe unii în desfătări, iar pe alţii în ahtieri…” v. Aht.

AHU! – v. Au!

1AI! interj.; aïe! Ţipet de durere sau de o spaimă iute şi pătrunzătoare. Generalmente reduplicat: ai! ai! O interjecţiune comună omenirii întregi.

v. 2 A. – 2 I.

2AI! s. AIÌ! interj.; par exemple! Exprimă o uşoară mirare.

Dicţionar ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „ Ajj (citeşte: ašì).

Admirantis vox”.

Aceeaşi interjecţiune cu o nuanţă comică: „ Ai, săracă mândra mea, Cu brâu roşu se-ncingea, Inima mi-o aprindea…”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 244)

Cu forma aspirată: hai!

Tot aci ar fi să aparţină la Dosofteiu, 1683, f. 86 a:

Ps. LXIX: „să să-ntoarcâ îndatâ stidin- „…avertantur statim erubescentes qui du-sâ, cariš grăesc miše: haš bine! haš dicunt mihi: e u g e, e u g e …” bine!…” unde apare ca sinonim cu ironicul a f e r i m; dar Dosofteiu n-a făcut aci decât a imita psaltirea polonă a lui Wróbel, din 1567, în care pasagiul de mai sus e tradus: „ci którzy mi mówia h a i, h a i! „ În originalul ebraic este: h e d a d.

v. 2 A. – 2 I. – 1,2 Ahi! – 3 Ai!

— A-iu-iu! – 2 Hai! …

3AI! interj.; va! allons! Corespunde imperativului a i d e! a i d e m! a i d e ţ i!

„ Ai încolo d-aici = gehen wir weg von hier!” (Polysu). „ Ai de te culcă! Ai mă! ce mai stai aici? Ai, băiete! Ai să fugim! Ai la pere!…” ( L. M. ). Mai adesea sub forma aspirată hai. Aşa în strigătele precupeţilor (E. Băican): „ Hai la pe, pe, peş! Hai la coarne, coarne! Hai acilea la băiatu! etc.”

La Anton Pann: „Zise unul: ai să-l prindem Şi la vrun ţigan să-l vindem…”

( Prov. I, 83)

448 sau:

A I

„Şi o cheamă după el, Zicând: ai colea niţel…”

( Ibid., 100) sau: „ Ai! mergi de mănâncă pâine – îi zise – şi prost nu fii, Şi aibi în grije ca mâine de dimineaţă să vii…”

( Ibid., II, 9)

Cu aspiraţiune: „ Hai, mândră, la cununie

Până-i frunza verde-n vie!

Dacă frunza s-a usca, Cine-amar ne-a cununa?…”

(Jarnik-Bârsanu, 49) sau: „ Hai, bade, să ne iubim, La luat să nu gândim!

Ne-am lua, nu ne putem;

Ne-am lăsa, nu ne-ndurăm…”

( Ibid., 56)

Pe când în graiul obicinuit acest ai! se aspiră în hai, limba poporană poetică îi asociază uneori pe eufonicul d ca în d a l b = a l b. De exemplu: „Nevasta mi-l auzea Şi din grai aşa grăia:

Dai voinice

Seminice!

Dacă ţ-i urât de mine, Du-mă-n oraş şi mă vinde…”

(Pompiliu, Sibiu, 62) sau: „ Dai murgule, dragul meu!

Ce rău-i pe capul tău?

Coama-i cruntă, Şeaua-i ruptă, Vai, cum vii tu de la luptă!…”

( Ibid., 80)

În aceste pasage însă „ ai! = allons!” se confundă cu „ ai! = par exemple!” v. 2 Ai!

— Aide!

— Dai!

— Hai!

A I

4AI! – v. Vai!

5AI! interj.; dites donc! „Vorbă de întrebare, care probabil este a i s, a doua persoană din a j o, aşa de des în Plaut sub forma a i n în loc de a i s n e, cu acelaşi înţeles ca şi-n româneşte întrebarea: ai? „ (Laurian-Maxim).

6AI = ANI, plur. d’ a n. Formă foarte poporană, dar nu rară şi-n vechile texturi.

Dosofteiu, 1683, f. 116 b:

Ps. LXXXIX: „… aiš noştri ca painjina „… a n n i nostri sicut aranea meditati îngăšma, dzilele ailor noştri într-ânşiš şšapsunt, dies a n n o r u m nostrorum în iptedzだde aš, šară de-a hi în puteri, optŠsis septuaginta a n n i, şi autem în potendze de aš…” tatibus, octoginta a n n i …”

Balada Corbea: „Douăzeci şi şeapte ai Ştii cum mă mai chinuiai!…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 526) v. An.

7AI. – v. Am

8AI. – v. Aş.

9AI, pluriel de l’article possessif masculin a l.

Aci ne interesă numai funcţiunea lui ai denaintea numerelor ordinale. Pentru a traduce pe francezul „l e s deuxièmes, l e s troisièmes”, graiul românesc de astăzi întrebuinţează: „c e i de al doilea, c e i de al treilea”, literalmente: „c e u x du deuxième, c e u x du troisième”. Limba veche, pe o cale mai organică, din singularul „a l doile” trăgea pluralul „ ai doii”.

Text, circa 1580 ( Cuv. d. bătr. II, 284): „multe oşti birui, întăšu sirišanii, ai d o i i turcii, ai t r e i i tătarăi…”

Text, circa 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 79): „dereptu acéša întraţi în bucuriša domnului vostru, şi ceša de întâi şi ai d o i i …”

Varlam, 1643, I, f. 282 b: „slugile cei diântăšu şi ai d o i i sămtŠ proorocii şi direpţii…”; apoi f. 291 a: „ ai t r e i i sămtŠ carii nu numai la nuântâ ce nu vrurâ să margâ, ce şi slugile uciserâ…”

În caz oblic:

Pravila de la Govora, 1640, f. 135 a: „…šarâ nepoţii miei cei dentăšu să se amestece cu ai t r e i nepoţii muerii méle neopriţ, aşijderea şi ai t r e i -mi nepoţi cu ai t r e i i muerii méle, šarâ nepoţii muerii-mi cu ai frăţini-mieu sau feorii surorii-mi să nu se améstece, šarâ ai d o i nepoţii muerii méle cu feorii ai d o i -

450 l o r -mi veri neoprit să se améstece, šarâ feorii ai d o i l o r veri să nu se atingă…” A I

Era însă şi o formă plurală „ ai d o i l e a, ai t r e i l e a „, mai apropiată de uzul actual:

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XXII, p. 14: „voi seţi trupulŠ lu Hristos şi noduri deîn parte-i carii puse Dumnezeu în beséreca lui: întăi apostolii, ai d o i l e a proorocii, ai t r e i l e a învăţâtorii.

Cât despre întrebuinţarea lui ai denaintea pronumelui posesiv: „aceşti boi sunt ai mei”, şi denaintea genitivului: „boi ai lui Petru”, se vorbeşte în alţi articoli.

v. 8 A. – 1 Al. – 1 Ale.

10AI (masc. alui, plur. alor); sorte d'article possessif poétique au cas oblique.

Un fenomen morfologic foarte curios, în puterea căruia pronumele posesiv se declină aşa:

( al meu)

( a mea) gen. dat. sing. alui meu ai mele „ „ plur. alor mei alor mele.

Este învederat că femininul ai în „ ai mele, ai tale” n-are a face cu masculinul plural a i de la a l în „ a i mei, a i tăi” sau „ a i cutăruia”; nici alui şi alor în „ alui meu, alor mei, alor mele” nu se potriveşte cu a l l u i sau a l l o r, a l u i sau a l o r în: „ a l l u i lucru, a l o r faptă, a l u i treabă, a l u i Petru etc.”, unde se asociază, dar fără a se confunda laolaltă, un articol şi un pronume, pe când în fenomenul ce ne preocupă elementele compuse constituă un singur tot aglutinat, funcţionând numai ca articol. După cum în „ai mele” nu se poate trunchia ai în a-i, de asemenea nu trebui despărţit în două alui şi alor.

Ne întimpină adesea în Psaltirea cea versificată a braşoveanului Corbea, 1700

(ms., în Acad. Rom.); de exemplu:

Ps. LIII: „Şi cuvintele ai m é l e

Guri, în urechi ia-le.”

= „cuvintele gurei mele.”

Ps. XLIX: „Şi-npotriva fiiului ai a t a l e maice, Stricăoasă sminteală ai pus, ca de lance.” = „fiiului maicei tale.” Ps. L: „Şi după mulţimea alor t a l e

Îndurări, mă scoate la drum şi cale.”

= „ îndurărilor tale.”

În exemplele de mai sus vedem pe ai sau alor urmând după un nume post-articulat: „cuvintele ai.”, „mulţimea alor.”; iar în „fiiului ai a tale.”, printr-un fel de reduplicare, alături cu ai este lăsat şi a din nominativul „ a ta”. Aceeaşi reduplicare în ps.

LXXXVIII: „A alui nostru împărat

Ce-i de scumpe daruri bogat.”

A I

Mitropolitul Dosofteiu recurge nu o dată în proză la această declinaţiune anormală a posesivului, însă numai în stilul cel poetic al rugăciunilor. Bunăoară: Paremiar, 1683: f. 14 a: „nu ušta nice tršace dzâsa aluš m i e u rostŠ, nice fugi de la grašurile rostuluš mieu.”; f. 16 a: „să păzăştŠ gândul bun şi sâmţârša alor m š a l e budze.

Liturgiar, 1679: f. 93 b: „am învitatu-ţ cu urgie bunătatša, alor t a l e porunŠ sărind şi neascultândŠ a tale învăţături.”; f. 88 a: „ aluš t ă Š preacurat trupŠ şi dumnedzăescŠ sănge nedestošnicŠ sântŠ.” f. 89 a: „în lumina alor t a l e porunŠ îndirepteadză-ne.”; f. 92 b: „multe-s mulţâmile alor m š a l e, Dumnedzău-născâtore, greşšale.” La dativ:

Palia din Orăştia, 1582 (ap. Cipariu, Analecte, p. 71): „să vei da bani împrumutŠ alorŠ m i e i mişei oameni.”

Tot aşa la A. Pann, Prov. I, 157: „Şi cu-ngrijirile sale

Strângând un leu de parale, Zise ai sale neveste:

Dragă, o zicală este.”

= „zise nevestei sale.”

Este acelaşi articlu a ca şi-n „ a mea, a ta, a sa”, dar întrebuinţat cu totul afară din norma obicinuită, după care el trebui să dispară în concordanţa posesivului cu un nume la caz oblic: „nevestei sale”, nu „nevestei a sale”; „poruncelor tale”, nu „poruncelor a tale”; „rostului meu”, nu „rostului a meu”; pe când aci, din contra, posesivul se pune nu fără a în coada numelui, ci cu a denaintea numelui, şi-n acelaşi timp a îşi atrage aglutinându-şi pe determinativul singular -i sau plural -lor al acelui nume, rămas astfel nedeterminat. E foarte româneşte de a zice, în poezie şi-ntr-o proză patetică: „să spui alor tăi stăpâni = spune stăpâni-lor ( a) tăi”, sau: „mărimea ai sale iubiri = mărimea iubiri-i ( a) sale”. Nemic analog în celelalte graiuri romanice.

De aceeaşi natură morfologică, diferind însă prin împregiurarea că nu funcţionează denaintea unui posesiv, este ai într-un document moldovenesc din 1615 ( A. I. R. I, 1, 128): „noi văzindu acel zapis a dumisale maicei noastre ai M o v i l o e caré mai sus scriem.”, unde „ ai Moviloe = a Moviloe-i”. Şi aci întrebuinţarea e poetică în fond. Graiul a fost condus prin simţul estetic de a nu repeţi de două ori aceeaşi formă gramaticală: „ a maice-i a Moviloae-i”. De asemenea de cinci ori într-un act moldovenesc inedit din 1663, scris de „popa Vasilie cel domnescu de Trăgul-Frumos” (Arh. Stat. din Buc., docum. Mitrop. Iaşi): „fatâ ai Dâvidoae”, „nepoatâ de fišu ai Dâvidoae”, „partea soacră-noastrâ ai Dâvidoae” în loc de: „ a Davidoae-i”.

Ar fi foarte interesant de a urmări acest fenomen în dialectul macedo-român, 452 unde el se află de asemenea, cel puţin până la un punct oarecare. Dr. Obedenaru

— A I

( Dicţ., ms., în Acad. Rom., II, 856) zice: „ alli ( alši) article féminin génitif et datif qui se met avant le substantif: era furca alli s u r a t ă = daco-roumain: era furca suratei”.

Macedo-româneşte, genitivo-dativul obicinuit fiind „ suratălši = suratei” urmează că „furca alši surată = furca suratălši” corespunde pe deplin daco-românului: „furca ai surate = furca suratei”. „Fată ai Davidoae”, din vechiul text moldovenesc, ar suna macedo-româneşte după subdialectul din Cruşova: „feata alši Davidoane”.

v. 8 A – 5 Ai. –l Al.

— ÀI, – ÀIE; suffixe nominal servant surtout à prêter plus d'intensité qualitative ou quantitative.

În cuvinte ca: alai, buhai, şerlai, polai, chihaie etc., finalul -ai nu e sufix, ci un element fonic primit gata de-npreună cu vorba cea împrumutată. În odaie (= turc.

odà), abaie (= turc. abà), jigăraie (= ung. zsigora) şi alte câteva, sufixul este -i a

—ie?], nu -aie. Afară de aceasta, finalul -ai în genere, fie ca sufix, fie ca simplă terminaţiune, derivă din – a n i – numai doară în prea puţine vorbe străine, bunăoară: tigaie = ngr. thg£ni, bănăţeneşte: tiganše; niciodată însă din latinul – aneus (- anea), care trece româneşte în – îiu (- îie), de ex. călcâi (=lat. calcaneum), plur.

călcâie, întâi (= antaneus), fem. întâie etc. Prin urmare, putregai şi mucegai nu pot avea prototipuri latine: putredaneum şi mucedaneum (Cihac, I, 171, 223), din cari noi am fi căpătat: putregâi şi mucegâi, ci: putridalium şi mucidalium, macedo-româneşte mucisalšu. În fine, după cum latineşte erau identice în fond sufixele licuide – alis şi – aris, tot aşa românul – ai = – alšu se identifică uneori cu sufixul

—a r i u, de ex.: vătrai (= vătralšu) şi vătrariu, şupai (= şupalšu) şi şupariu, păstaie (= păstalše) şi păstare, vânătaie (= vânătalše) şi vânătare etc.

Ca circulaţiune, neutrul – ai, la plural – aiuri, este cu mult mai rar decât femininul

— aie, la plural – ăi, al cărui rol e interesant mai ales în numirile poporane dezmierdătoare ale vitelor; de pildă, în descântecul „de întoarcerea laptelui”: „S-o scoborât Ş-o venit

La Lunaia, Ş-o cătat-o Ş-o-ntrebat-o:

Ce te ofeleşti, Ce te zvârgoleşti, Ce răncăluieşti, Ce boncăluieşti, Lunăioară hăi.”

(S. F. Marian, Descântece, 138)

O vacă născută luni se zice: lunaie, iar după aspect sau după boi: bălaie, mândraie, cheşaie (= ocheşaie), murgaie, suraie şi aşa mai încolo ( Familia, 1877, p. 445-6). De aceeaşi natură este la oi: ţigaie. Cum că prototipul acestui – aie este

—a l i a, nu -a n e a, probă că şi-n Banat, unde grupul – nšnu se moaie, se zice: 453

— A I bălaie, mândraie, nu: bălanše sau mândranše. Ceva mai mult: la „valahii” din Moravia, cari sunt slavizaţi deja cel puţin de vro cinci secoli, unul dintre epitetele dezmierdătoare ale vacii este brezaia (Kulda, Moravské národni povêry, Praha, 1874, t. 1, p. 17).

Între vechile numiri personale femeieşti: Vlădae, Vilae, Stănae etc., o localitate de peste Olt: Negrae ( Cuv. d. bătr. I, 244). Acelaşi sufix – aie ne mai întimpină în unii termeni mitologici: brezaie, năbădaie cu deminutivul n ă b ă d ă i c ă, drăgaie cu deminutivul d r ă g a i c ă etc.

În marea majoritate a cazurilor, funcţiunea sufixului -ai, iar mai cu deosebire a femininului – aie, este intensivă, adecă menită a da mai multă întindere noţiunii cuprinse în tulpina cuvântului. Aceasta se învederează pe deplin în vorbe ca: potaie, văpaie, bobotaie, pălălaie, flăcăraie, dar se poate recunoaşte şi-n: putregai, mucegai, bătaie, precum şi-n epitetele: mândraie, murgaie etc. În adevăr, putregai e ceva „de tot putred”, flăcăraie este o „flacără mai mare”, murgaie, o vacă „mai murgă” şi aşa înainte.

Pe românul feminin – aie e peste putinţă a-l despărţi de sufixul romanic colectival -a l i a, cu care se şi identifică nu numai prin vorbe întregi ca: bătaie = fr.

b a t a i l l e (it. b a a t a g l i a, sp. b a t a l l a etc.) sau măruntaie = it. m i – n u t a g l i a, dar şi prin sinonimi ca: potaie = fr. c a n a i l l e (it. c a n a g l i a, sp. c a n a l l a ) sau macedo-românul: cărşalše = fr. l i m a i l l e. De aceea, este de crezut că neutrul – ai, rar şi puţin caracteristic, s-a născut pe calea analogică din femininul – aie, ca şi italieneşte în „bagaglio” din „bagaglia”.

O vorbă curat romanică: meraie, cu sensul de „pustiu m e r e u „, din latinul „merus”, trecând de la români la serbi, s-a păstrat la dânşii, deşi s-a perdut la noi. Tot de origine românească trebui să fie sufixul colectival – aie în serbul: domaša „patrie”, str×aša „crengi”, peraša „peri de porc” etc.

v. – ei. – - oi. – - ui.

1,2,3ÀIA; 1. pron démonstr. fém.: celle-là; 2. pron. démonstr. neutre: ça, cela; 3. article prépositif de l'adjectif au féminin. În primele două sensuri este o formă rustică foarte răspândită pentru emfaticul a c e e a; în sensul al treilea, pentru c e e a.

Corespunde masculinului emfatic a l a şi ă l a = a c e l a, c e l a.

Dr. Polysu: „tot aia = dasselbe; pentru aia = darum, desswegen; tocmai pentru aia = eben darum; e aia = das ist eben”.

a) Ca pronume demonstrativ femeiesc.

O doină din Transilvania: „Câte păsărele-n codru, Toate-mi cântă mai la modru, Numai biata ciocărlie

Aia-mi cântă-n pribegie.”

(Jarnik-Bârsanu, 198)

Alta tot de acolo:

A I A

„De-aici până la Braşeu, Nime nu-i străin ca eu, Fără frunza de duplău;

Dar nici aia nu-i străină, C-are-un pic de rădăcină.”

( Ibid., 205)

Cântec oltenesc: „Să mi-ţi dau un sămănat

Cum demult nu s-a mai dat, Sămănat de poteraşi

Să răsară românaşi, Sămincioară daia, nene, Tot cu ochi şi cu sprincene.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 484)

Basmul Făt-Frumos (Ispirescu, Legende, 167): „se întoarse de la biserică şi văzu frumuseţea aia de grădină.” b) Ca articlu prepozitiv adjectival, singularul aia e rar, deşi este des pluralul a l e a.

Basmul Ileana Simzieana (Ispirescu, Leg., 20):„mânuşiţa aia micuţă şi picioruşul ca de zână.” c) Ca pronume demonstrativ neutru.

Basmul Tinereţe fără bătrâneţe (Ispirescu, Leg., 5): „blestemul părinţilor le-a ajuns, şi d-a i a s-au făcut lighioi aşa precum le vezi.”

Basmul Ciobanaşul cel isteţ ( ibid., 246; cfr. 161): „Fata de ce creştea d-a i a se făcea mai frumoasă.”

În Banat se zice aia, alături cu a h a i a. În basmul Găitan de aur (Picot, Dialectes roumains, p. 36): „ca să poţš tršece, še joarda aša, dă cu ša pre faţa api-naintea ta şi dzi:”; precum şi la neutru ( ibid., p. 26): „Cenuşotca rămase mult după a š a în voršeţ.”

În Moldova însă aia nu se aude, afară numai doară pe la locuitori veniţi de aiuri.

„Ciobanii pe aice se deosebesc de săteni în grai prin cuvinte ca: aia, ailaltă, a l a (plur. a i a ), pă dincolo, se căzneşte etc., pe când sătenii zic: aşea (acea), aşealaltă, aşeala (plur. aşeia), pi dincolo, se năcăjeşte.” (V. Stegariu, Tecuci, com.