Hasdeu, Bogdan Petriceicu

În unele locuri, se rosteşte vaiduc: „Mi-aduc aminte că în nordul Bihorului am auzit în loc de hram – vram, adecă vramul bisericei în loc de hram; tot aici am auzit vaiduc în loc de haiduc.” (D. Păscuţ, Făget).

Forma cea mai răspândită însă este aspiratul haiduc. Derivă din maghiarul h a j – d ù „fantassin, bandit”. Acăţându-şi sufixele – uk, – t, – ùtin, acest termin s-a înrădăcinat de veacuri pe întreaga Peninsulă Balcanică, mai ales cu înţeles de „hoţ” şi chiar de „voinic în genere”: turc. hajdud, neogr. ca• ntoÚthj şi ca• doÚki, alban.

hašdut şi hašduk, bulgăreşte şi serbeşte: hašduk, ašduk, hašdut, ašdutin etc. (Miklos., Türk. Elem. I, 66). E cam anevoie a se lămuri intermediul prin care îl vor fi căpătat românii.

v. Haiduc.

AIDUCÀME. – v. – ame.

1,2AIDUCÈSC. – v. l,2 Haiducesc.

AIDUCÈŞTE. – v. Haiduceşte.

AIDUCÌE. – v. Haiducie.

AIE, pron. – v. Aia.

— AIE, suff. – v. – ai.

AIENÈSC, -EASCĂ, adj.; appartenant à ou dépendant d'un a y a n. Se mai aude numai doară în Dobrogea.

Balada Tudor Tudoraş:

A I E N E S C

„De-i găsi oi aieneşti, Să le scrii împărăteşti, Beilicul să le cei, Din zece una să iei.”

(Burada, Dobrogea, 125)

Balada Mierla şi sturzul: „Cărucer m-oi face Şi pe drum oi trece

Cu cară, Cu povară, Cu mărfuri aieneşti, Aieneşti şi domneşti.”

( Ibid., 127) v. Aian

AIÈPT ( aieptat, aieptare), vb.; 1. allécher; 2. fléchir, diriger; 3. ajuster, brandir, jeter; – m ă aiept, se tromper soi-même, se donner des airs, se venter.

Lexicon Budan: „ Aiept; 1. ca verb activ: a) răped ceva cu năvală, schleudern; b) îndreptez, ocărmuiesc, lenken; c) ghicesc, errathen, beynahe treffen; 2. ca verb reciproc: m ă aiept = a) cu mintea, alunec, sich verleiten lassen; b) mă fălesc, mă laud însumi, prahlen. A lat. a d et j a c t o, quasi a d j e c t o „.

Derivaţiunea aiept = lat. a d j e c t o a fost singură propusă până acum şi primită de toţi fără control şi fără controversă (Cihac, I, 6). Numai Miklosich a observat că ea nu se împacă cu legile fonetice ( Lautlehre, Consonant. II, 64). În adevăr, din latinul „adjecto” s-ar fi putut naşte la noi „ajept”, ca „ajung = adjungo” sau „ajut

= ajuto” cel mult: „azept”, ca în „zac = jacio (djacio)”, dar niciodată aiept.

Foneticeşte, aieptare poate fi numai doară latinul a l l e c t a r e = ital. a l – l e t t a r e = franc. a l l é c h e r. Prin urmare, sensul fundamental al cuvântului este a m ă g e s c. Acest sens ne şi apare singur în Vocabularul lui Costinescu (I, 28): „a aiepta, a îndemna la o plăcere, a amăgi”. Tot aşa la Pontbriant (p. 19): „a aiepta, vezi a amăgi”. În Ţara Românească vorba pare a nu fi cunoscută în popor decât numai cu acest înţeles. În Lexiconul Budan reflexivul „ m ă aiept = sich verleiten lassen” implică şi la activ: „ aiept = verleiten”, „amăgesc”. Tot aci vine prin sens „mă aiept = prahlen”, însemnând literalmente: „mă măgulesc pe mine însumi, mă înşel crezându-mă prea mare”, precum şi adjectivul a i e p t ă t o r „fălos, Prahler”, în Vocabulariul de la Sibii, din 1822.

Deja latineşte a l l e c t o, frecuentativ din „allicio”, se pleca cătră sensul de „diriger”, de exemplu la Columella: „ad aquam duci boves sibiloque a l l e c – t a r i „. De aci românul „ aiept = lenken”, în gramatica transilvană a lui Molnar, de la 1788 (p. 254) şi chiar în Lexiconul Budan, ca şi „ aiept = ghicesc, errathen”; „ aiept = hinweisen”, la Budai-Deleanu ( Dicţ., ms., în Muz. istor. din Bucur.); „ aiept = flecto, dirigo”, în gramatica bănăţeană a lui Alexi (1826, p. 254), „ aiept =

466 = andeuten, anpassen”, la Sava Bărcianu (p. 5) etc.

A I E S C

Abia pe a treia linie, rezultând din noţiunea intermediară secundară de „diriger = ajuster”, s-a născut sensul de „arunc”: „ aiept, jacto” (Bobb), care a făcut pe filologi să se amăgească, să se aiepte în toată puterea cuvântului, alergând la latinul a d j e c t o.

Al nostru aieptare este dară frate bun cu francezul a l l é c h e r, care în limba veche avea şi acolo o formă reflexivă aproape identică prin sens cu românul „ m ă aiept”. Versul lui Ronsard: „Puis donne voile, et sant plus t'a l l e c h e r

Va-t'an ailleurs ta fortune chercher.” se traduce româneşte: „Apoi întinde-ţi pânza şi făr-a t e – aiepta

Te du în altă parte norocu-ţi a căta.”

Din literatura poporană cunoaştem trei texturi cu aiept.

Basmul Nuştiu-Împărat ( Tribuna din Sibii, 1886, p. 1118): „acum s e aiaptă o dată calul şi ca fulgerul trece preste poartă.”;

Basmul Tei-legănat ( ibid., 1885, p. 38): „croieşte un şoşonete bun din pulpa piciorului stâng şi-l aruncă în gura pajurei, care cu o aieptare a şi fost afară (din lumea cealaltă pe lumea noastră)”;

Proverb: „Mă iai cu a i e p t u l, Ţi-a pârăi pieptul;

Mă iai cu de-acelea, Te-a ustura pielea.”

( Ibid., 1885, p. 22)

În primele două pasage, aiept însemnează o avântare sau o răpezire; în pasagiul al treilea, cel mai important prin natura sa stereotipă de proverb şi unde cuvântul ne întimpină ca substantiv, a i e p t poate să însemneze deopotrivă avântare sau răpezire la luptă şi înşelăciune şoşele-momele, „alléchement”.

Câtetrele texturile sunt din Transilvania, unde – după cum am văzut mai sus – predomneşte în această vorbă sensul derivat de „aruncare”.

v. Îniept.

AIEPTÀRE A v. Aiept.

AIEPTÀT

AIEPTĂTÒR, -OARE. – v. Aiept.

AIÈSC ( aiit, aiire), vb.; apprâter à l'ail. La prezinte indicativ, la conjunctiv şi la imperativ singular se întrebuinţează mai mult: aiez, să aieze, aiază! ( L. B. ), ba unii conjugă peste tot ca pe „cutez”: aiezai, aiezare, aiezat etc. (Pontbriant).

v. 2 Aiu.

— Aite.

— Aitură.

A I E V E

1AIÈVE, adv.; réellement, manifestement, évidemment. Compus din prepoziţionalul a (= lat. ad) şi din adverbul paleoslavic qvè „dÁlou, fanerâj, profanâj” (Miklosich), corespunzător verbului qviti, de unde românul „a ivi”, literalmente aieve însemnează: l a a r ă t a r e, o locuţiune adverbială indigenă, pe care s-a încercat s-o înlocuiască adverbul slavic, dar care n-a încetat niciodată de a circula în grai alături cu noul venit; de exemplu în Omiliarul de la Govora, 1642, p. 5: „.să ai tu tatâ svăntŠ, šarâ însuţi întru pâcate lâcueşti, ce folosu ţi-e de aasta? ašave că ţi-e mai mare osăndâ.”, ş-apoi cu acelaşi sens mai jos (p. 83): „robul carele ştie voša domnu-său şi nu o face mult va fi bătut; şi numai ce cugetâ cu ce va fi bătut? l a a r ă t a r e e că cu multe munci ale focului nestins.”

Alt sinonim: f ă ţ i ş sau p e f a ţ ă, circulând iarăşi în concurenţă cu aieve.

Aşa, Nicolae Costin, Letop., II, p. 11, 13, descriind domnia lui Dumitraşco Cantacuzino, zice că adusese în ţară pe tătari „carii ca nişte păgâni multă răutate au făcut oamenilor din Moldova, muncindu-i şi pe cărbuni puindu-i şi la cap cetluindu-i, şi de femei şi de fete răzindu-şi aevea.”, iar mai jos: „îşi ridea de fetele şi de femeile oamenilor p e f a ţ ă.”

Mai totdauna aieve îşi acaţă pe emfaticul – a (v. 5A) fără vreo modificare de sens. În vechile texturi însă e mai des simplul aieve.

a) A veni aieve:

Coresi, 1577, ps. XLIX: „Domnul ašavea vine”, unde în Psaltirea Scheiană, circa 1550 (ms., Acad. Rom.) stă fără emfaticul – a: „Dzeul ašave vire.”, pe când la Dosofteiu, 1680: „Dumnedzău v e d e r a t veni-va.”, iar la Arsenie din Bisericani, circa 1650 (ms., Acad. Rom.): „Domnul l a a r î t a r e va veni.” În acelaşi pasagiu, Corbea, circa 1700 (ms., Ac. Rom.) pune „ l a aieve” (= adad-) şi-l explică prin arătat: „Dumnezeu l a aiave va veni a r ă t a t

Cu sémne, ca un mare şi straşnic împărat.” b) A umbla aieve:

Miron Costin, Letop. I, 262: „de oameni răi aşa se împluse ţeara, căt aieve bulu-curi îmbla de prăda şi jacuia oamenii şi pre lăngă oraşe.” c) A vedea aieve:

I. Văcărescu, p. 353: „Ş-ăl vis că-n Bucureşti stă-n scaun Bucuria.

Aievea ce să vez? Ales Neomenia

Stă: inimă şi duh boldeşte către fală;

Toţi în minciună cred, înşăl şi se înşeală.”

A. Odobescu, Pseudokineg., p. 87: „Nu mă voi încumeta a spune ceea ce aievea n-am văzut cu ochii.” d) A se arăta aieve, ca şi când s-ar zice „a se a r ă t a l a a r ă t a r e „.

Constantin Brâncovan, 1696 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 159): „care şi ašave ai

468 în ţară cšudă ca acéša s-au fost a r ă t a t la zilele răposatului stremoşului domnii-méle A I M I N T R E

Io Mateš Băsărab voevod.”, povestind mai departe cum au perit locustele din dată ce se adusese de la o mănăstire din Muntele Atos capul sântului Mihail „Sinadski”.

e) A minţi aieve:

Varlam, 1643, II, f. 81 a: „pare-mi că minţi ašave, o cadiule! căci nu sămtŠ a mšale acéstša cuvinte.” f) Mai cu seamă însă aieve se construieşte cu „a fi”.

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 27): „ aiavea iaste tuturor că el mie nepriétin de moarte mi s-au arătat, însă adevărul ce iaste a tăgădui nici pociu, nici mi se cade.”

Samuil Clain, Învăţături (Blaj, 1784, p. 59): „la toţi aiavea iaste viiaţa lui cea bună, ştiute milosteniile şi alte lucruri.”

N. Muste, Letop. III, 76, povestind focul cel mare din Iaşi de la 1723: „.nu se putea nime apropia de para focului. Atunce aevea era certarea de la Dumnezeu.” g) O întrebuinţare curioasă a lui aieve în Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.):

Act. Ap. XXII, 3: „eu, pre dzeu! săntu „.ego sum vir Judaeus, natus în Tarso jidovinu, născutu întru Tarsul Chilichiescu, Ciliciae, nutritus autem în ista civitate, hrănitu întru aasta cetate, lăângă pioarele secus pedes Gamaliel eruditus j u x t a lui Gamaliilu învăţatu ašave légša tatăânv e r i t a t e m paternae legis.” rească.”

După analogia sinonimilor săi, aieve funcţionează şi ca adjectiv, dar invariabil: un lucru a i e v e, o nelegiuire a i e v e, o minciună a i e v e etc. Lexicon Budan: „ a i e v e adj., verus, geminus”.

v. Apriat.

— Faţă.

— Făţiş.

2AIÈVE, adj. – v. 1 Aieve.

1,2AIÈVEA. – v. 1 Aieve.

AIÈZ ( aiezat, aiezare), vb.; apprêter à l'ail. Formă mai puţin întrebuinţată şi mai necorectă decât sinonimul a i e s c.

Dicţionarul bănăţean, ms. circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „ Ajj‚dz (citeşte: ašedz). Allio condio.” v. Aiesc.

— Curmez.

AIEZÀRE A v. Aiesc.

— Aiez.

AIEZÀT

AILALTĂ. – v. 1,2,3 Aia.

— Alt.

AIMÌNTRE s. AMÌNTRE, adv.; 1. autrement; 2. en cas contraire, sinon; 3. d e aimintre, d e amintre = du reste, d'ailleurs. În primul sens sinonim cu a l t f e l, 469

A I M I N T R E a l t c u m sau î n a l t c h i p; în al doilea, sinonim cu: d e n u, d e u n d e n u, l a d i n p o t r i v ă; în al treilea, sinonim cu t o t u ş i, o r i ş i c u m etc.

Sub influinţa principalului sinonim, a l t f e l, s-a născut forma actuală altmintre, care nu se găseşte nicăiri în vechile texturi şi ne întimpină pentru prima oară, pare-ni-se, abia pe la 1788 în gramatica lui Molnar (p. 318): altmintrilea. De atunci încoace filologii s-au silit s-o înrădăcineze în limbă, crezând-o a fi un arhaism ( Lex.

Bud., Cihac etc.), pe când în fapt ea este de tot modernă şi se datoreşte unei analogii curat româneşti: altmintre = aimintre + a l t f e l, căci – mai repetăm încă o dată – graiul vechi n-o cunoaşte de loc.

Cele două forme istorice, aimintre şi amintre, ni se înfăţişează fiecare în ur-mătoarele varianturi fonetice şi morfologice: a) Forma cu – iaproape totdauna îşi acaţă pe emfaticul – a: aimintrea, uneori pe analogicul -l e însoţit de acelaşi – a: aimintrilea, câteodată are pre -e n – pentru -i n -: aimentrea, aimentrilea.

Glosar slavo-român, circa 1600 ( Cuv. d. bătr. I, 267): „văznak, p r e d o s, aimintrea”.

Legenda Sf. Nicolae, sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 140): „se găndi aimintrea să nu facâ, ce acel lucru spurcat ce găndise el vrea să-lŠ înceapâ a face.”

O predică de Sf. Ioan Crisostom, sec. XVII ( ibid., p. 559): „ aimintrea vâd ochii omului, şi aimintrea iarâ vâd ochii lui Dumnedzău.”

Act moldovenesc din 1610: „de s-are şi mai scula Agăpišanii să facâ vro pără şi să nu se ţie de lége, măriša-ta să nu crezi, că aimintrilea nu se va afla.” Moxa, 1620, p. 370: „nu era de totŠ rău Anastasie, ce era şi bunŠ, că de nu vrea fi întunecatŠ cu acša vrăcolâcie de făcša rău pravoslavnicilorŠ, aimentrea elŠ era bunŠ.”

Acelaşi, p. 385: „ d e aimintrea era omŠ bunŠ şi nu šubiša strămbâtăţile.” Silvestru, 1651, pref.: „Frumos darŠ a luš Dumnezău šaste a şti în limbi, numaš să višaze cu dinsele, ca să înţeleagâ şi alţii ce zice, că ašmintrša nime nu va putša lua întrămare.”

Ibid., f. 151 a: „de-arâ face ašmintrša, huli-s-arâ numele luš între păgăni.” Dicţionar bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „ Aimintre. Aliter.

Secus.” b) Forma fără – ine prezintă varianturi: amintrile, amintrilea, aminterle, amintere, aminterea, aminteri.

Inventarul mănăstirii Galata, 1588 ( Cuv. d. bătr. I, 212): „şi de va întorce amintrilea, se fie lepâdat de léje.”

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom.), p. 20: „ amintrilea, pricina clătirii dăndu-să, odihna şi liniştea fără turburare şi strânciunare a fi nu poate.” Dicţionar slavo-românesc, circa 1670 (ms., în Bibl. Societăţii Arheologice din Moscva, f. 28 b): „voznakă, î n t r – a l t c h i p sau aminterea”.

Samuil Clain, Învăţături (Blaj, 1784), p. 89: „să ştii şi să crezi că din neprecépe-470 re şi din slăbiciunea firii am făcutŠ aasta, sau pentru că te-amŠ iubitŠ şi amŠ vrutŠ

A I M N T R E să te învăţŠ binele care l-amŠ socotitŠ de folosŠ ţie, că amintrilea cumŠ aş fi pututŠ face eu ceva asupra ta.”

Critil şi Andronius (Iaşi, 1794), p. 16: „ aminterea, aşezarea de arŠ fi după meşteşugŠ şi potrivită precumŠ tu vrei, arŠ fi o greşală.”

Ibid., p. 102: „ aminterle, nasulŠ a€ută multŠ de a închipui măsura feţii.” Caragea, Legiuire, 1818, p. 19: „când lucrul acela pentru zminteala ce are rămâne netrébnic sau cu anevoe a fi de trebuinţă, iară aminteri să rămâe vânzătoriul nesupărat.”

Ib., p. 34: „Cu zălogul mişcătoriu nu poate împrumutătoriul să să slujească la trebuinţele sale, de nu să va tocmi cu datornicul, căci aminterea orice stricăune va cerca, plătéşte.”

Jipescu, Opincaru, p. 34: „ Amintrilea, frate Moţăilă, vorbindă la drept, să ne ierte cin' ne-aude, altă lume ie la ţară, alta la cetăţi şi la orăşele or la târguri.” Deşi forma fără – šexista deja în secolul XVI, totuşi în texturile cele mai vechi ea ne apare sistematic ca o scurtare disimilativă din ašmintrilea, tipul cel mai lungit şi având trei i, pe când forma cu – šfigurează tot acolo simplă sau numai cu emfaticul

— a: ašmintre, ašmintrea, şi chiar cu vocalismul arhaic: ašmentrea. Aşa la Coresi, Omiliar, 1580, vedem ašmintrea, niciodată ašmintrilea, alături cu amintrilea, niciodată amintrea: quat. IX, p. 7: „grăšaşte-se şi aimintrea quat. XIX, p. 10: „multâ era credinţa duminecâ noao, derep-ce că-ntr-aasta vor de-aciša alăltor, că atunce amu opri măriei, să se înnošascâ trupurile morţilor.” e acmu nu opréşte, ce amintrilea-şŠ tăriša sa arâtâ mai mare.”

Pe la sfârşitul secolului XVII, dispare din texturi forma cea primitivă aimintre, lăsând pe derivatul amintre, care începe apoi a se răspândi, multiplicându-se în varianturi poporane: aminteri, aminterea, aminterle etc., dar totodată se amestecă cu sinonimul a l t f e l, rezultând forma mixtă altmintre, care la Radu Tempea ( Gramm., 1797, 167) sună pe aceeaşi pagină: almintrenea şi altmintrelea. Într-o doină din Bucovina: „Mult mă mir, bade, de tine, Ce-ţi perzi mintea după mine?

Când mi-ar fi de dumniata

Altmintrele m-aş purta!”

(Marian, Bucov. II, 152)

Alexandri, Arvinte şi Pepelea, sc. 4: „Arvinte: Nu fi prost, măi! O baniţă de nuci vechi de şăse ani. Nu scăpa chilipiriu din mână.

Pepelea: Ba nu aşa, jupâne! Almintire. Dă-mi pe Măndica adălmaş. Vrei?” Forma daco-română organică aiminte, adecă fără amplificativul – re, reprezintă pe latinul a l i a – m e n t e, paralel latinului a l t e r a m e n t e, de unde: ital.

altramente, fr. autrement, span. otramente, reto-rom. otramaing etc. Mai remarcabilă decât toate este forma macedo-română a l š ù t r e sau a l š ù n t r e. 471

A I M I N T R E

Înlăturându-se amplificativul – re, ea ne duce tocmai la arhaicul latin a l i ă t a: „aliuta antiqui dicebant pro aliter” (Loewe, Prodrom. glossarior. lat., 432).

Aşadară genealogia lui aimintre este: lat. alia-mènte rom. * ašamente

( aš-mente) aiment’-re

( aimintre) aimentre-a aimentri-le-a

( aimintrea)

( amintrilea) amintere amintrilea

( aminteri)

( aminterle) aminterea + ( a l t – f e l ) alminterea etc.

v. Altcum.

— Altfel.

ÀINĂ. – v. Haină.

AÌNDE s. AÌNDENE (AÌNDERE), adv.; ailleurs, de l'autre côté. Sinonim cu a i u r e, prin concurenţa căruia a dispărut aproape de tot din grai. În aindene şi aindere finalul – ne sau – re joacă acelaşi rol amplificativ ca în p r e t u t i n d e – n e şi p r e t u t i n d e – r e din organicul p r e t u t i n d e. În mai multe dialecte italiane un asemenea – ne se acaţă la tot felul de cuvinte: „È usuale pronunziare Rre, me, te, aggiungendo la sillaba – ne per eufonia; onde Rrene, mene, tene. Lo stesso avviene con gli infiniti: fare, dire ed altri, ai quali troncando il popolo la desinenza în – re, sostituisce la sillaba – ne, onde: fane, dine e simili” (Mevi, în Papanti, I parlari, p. 64).

Lexicon Budanum: „ Aindine, aiure = alibi, alio loco.”

Mai obicinuit la bănăţeni:

Diaconovici-Loga, Gramm., 148: „airea, alšurea sau a i n d e r e a „, adecă cu emfaticul – a (v. 6A).

Alexi, Gramm., 161: „Aire, aiure A alibi.” „ Aindere

Lui ainde e corelativă în vechiul grai forma c i n d e, între ambele fiind acelaşi 472 raport ca între a e s t şi c e s t, a t a r e şi c u t a r e, ă l şi c e l, a i c e şi A I N T E c i c e, a i a şi c e i a etc., adecă între cuvinte a cărora prima silabă derivă din prefixul latin vulgar e c c – trecut în toate limbile romanice în a c – uneori conservând pe – c- alteori perzându-l. Ambele forme: ainde şi c i n d e reprezintă acelaşi prototip latin e c c – i n d e, care însemnează „de acolo”, „de cealaltă parte”. Iată un pasagiu din Geneze (V, 1J–12) după două traduceri din secolul XVII: Dosofteiu, Paremiar, 1683:

Biblia Şerban-vodă, 1688: „.şi venirâ la arša luš AtadŠ, carša šaste „.şi mérseră la ariša luš AtadŠ, care šasde c i n d e de IordanŠ, şi plânsărâ plânte de c i n d é de IordanŠ, şi plânseră pre sŠ mare şi tare foarte; şi fšace plânsulŠ elŠ plângere mare şi tare foarte; şi făcu tatălui său 7 dzile; şi vădzurâ lăcuitoriš plângerša tătâni-său 7 zile; şi văzură lăcuipământuluš luš HanaanŠ plânsulŠ în arša toriš pământuluš HanaanŠ plângerša la ariša luš AtadŠ, şi dzâsărâ: plânsŠ mare šaste luš AtadŠ, şi ziseră: plângere mare šaste aeghiptšanilorŠ; dreptŠ acšaša să numì nuceasta aghipténilor; pentru acéia au numitŠ mele loculuš aceluš: plânsulŠ Eghiptuluš numele loculuš aceluša: plângerša Eghypece-š de c i n d e de IordanŠ.” tuluš carele šaste de c i n d é de IordanŠ.”

În contextul grec este de două ori: „pšran toà 'Iord£nou = de cealaltă parte.” Aşadară, ainde nu este latinul a l i u n d e (Miklosich, Lautl. d. rum. Dialekte, Vocal. I, 5). Cu atât şi mai putin are a face cu paleoslavicul i n Š d e (Cihac), puţine vorbe în limba română fiind mai latine decât dubletul etimologic ainde şi c i n d e

= e c c – i n d e. În dialectul macedo-român s-a conservat cu acelaşi sens latinul d e i n d e. După subdialectul de la Cruşova: „di d i n d e di ar⊠= au delà de la rivière, de l'autre côté de la rivière” (Dr. Obedenaru, Dicţ., ms., în Acad. Rom., II, 694).

v. Aiure.

— Cinde.

— Inde.

— Pretutinde.

— Tutinde.

— Utrinde.

AINÌN. – v. l Anin.

AINÌŞ. – v. l Aniniş.

AINTE, prép.; avant, d'avance. Astăzi se întrebuinţează numai forma aglutinată î n a i n t e sau n a i n t e; în vechile texturi însă e foarte des simplul ainte, care şi el este compus, după cum ne vom încredinţa mai la vale, şi a cărui individualitate abia se mai recunoaşte în graiul actual acolo unde cuvântul se pune în antiteză cu a p o i, de pildă în proverbul: „La plăcinte

Înainte, Şi la război

În-a p o i.”

(I. Creangă, Conv. lit., 1877, p. 174)

Câteva exemple din cele foarte multe.

Psaltirea Şcheiană, circa 1550 (ms., Acad. Rom.):

A I N T E

XXXVIII: „se răpaosu ainte pără nu me „.ut refrigerer p r i u s q u a m abeam.” ducŠ.”

LIV: „ce e ainte de veacu.” „.qui est a n t e saecula.”

LVII: „ ainte de înţelégere spirii vostri.” „.p r i u s q u a m intelligant spinae vestrae.”

LXXl: „şi lucušaşte cu soarele, şi ainte „.et permanebit cum sole, et a n t e de lură gintulŠ de gintu.” lunam generationes generationum.”

Codicele Voroneţian, din aceeaşi epocă (ms., Acad. Rom.):

Act. Ap. XXVI, 20: „a căţi era în „.his qui sunt Damasci p r i m u m, et

Damascu ainte, şi întru IerusalimŠ.”

Jerosolymis.”

Ib. XXVII, 43: „dzise celora ce potu „.jussitque eos qui possent natare, nuta, şi săriră ainte la margiânri.” emittere se p r i m o s.”

Jacob, IV, 17: „e cšaša ce e de sus prea- „.quae autem desursum est sapientia, mândrie, ainte šaste curatu, după acéša în p r i m u m quidem pudica est, deinde pace.” pacifica.”

Radu din Măniceşti, 1574 ( Ms. Harl. 6311 B., British Mus.), Math. XXIV, 38: „.că era în zilele ainte de potopŠ mâân- „.enim erat în diebus a n t e diluvium cândŠ şi bândŠ, însurându-se şi mâritâncomedentes et bibentes, nubentes et nuptui du-se.” tradentes.”

Coresi, 1577: ps. XXXVIII: „slâbéşte-mâ să răpausŠ

„.remitte mihi ut refrigerer p r i u s ainte pănâ nu mâ ducŠ.” quam abeam.” ps. CIX: „deîn maţe ainte de luceafărŠ

„.ex utero a n t e luciferum genui te.” născui-te.” ps. CXXVIII: „să fie šarba în zidŠ ce „.fiant sicut foenum tectorum, quod a i n t e de rupere seacâ.” p r i u s quam evellatur exaruit.”

Palia din Orăştia, 1582 (ap. Cipariu, Analecte, p. 67):

Exod. XXI, 22: „să atare bărbaţi se vorŠ

„.si autem rixentur duo viri, et percussfădi şi va vătâma vrunulŠ dentre ei serint mulierem în utero habentem, et eximušare tăroasâ, şi-i va fi a naşte ainte de erit infans ejus n o n f o r m a t u s.” vréme.”

Popa Grigorie din Măhaciu, Legenda Duminicei, 1600 ( Cuv. d. bătr. II): p. 44: „că ainte treimeş o carté la voi, šară voi nu o credzutŠ.”; p. 45: „în vererea mare ainte feu omu întăe Adamu.”; p. 51: „ ainte du-te de te šartă cu însul.”

Acelaşi, Predica, 1619 ( ibid., II, 121): „şti tatălŠ vostru ce v-ară treboi ainte încă de cerşotul vostru.”

Adesea ainte ne apare ca o simplă prepoziţiune corespunzând formaţiunilor latine cu a n t i -, p r a e -, p r o – etc. Aşa în Psaltirea ms. Scheiană: XXXVI: „că ainte-véde că vire dzua „.quonijam p r o spicit quod veniet

474 lui.” dies ejus.”

A I O R

De asemenea în Psaltirea lui Coresi:

XX: „ ainte-apucatŠ elŠ cu blagoslo- „.p r a e venisti eum în benedictionivenie.” bus.”

LXXVIII: „să ainte-apuce-mâ milostea „.a n t i cipent nos misericordiae tuae.” ta.”

LXXXV: „şi nu ainte-puserâ tine.” „.et non p r o posuerunt te.”

CXXXVI: „să nu ainte-pomeni-vošu „.si non p r o posuero Jerusalem.”

IerusalimulŠ.”

Foarte des în aglutinare cu „mai” sub forma contrasă m a i n t e = m a i – ainte, de ex.: „cela ce e scrisŠ m a i n t e „ ( Cuv. d. bătr. II, 229).

v. Mainte.

În construcţiune cu m a i d e:

Simeon-vodă Movilă, 1602 ( Cuv. d. bătr. I, 113): „au fost lui moşie m a i d e – ainte vréme.”

Pravila Moldov., 1646, f. 17: „să nu dša voe nemărui să cérce casa celuša ce šaste omŠ de cinste şi vestitŠ de omŠ bunŠ, carele m a i d e – ainte nu va fi avut nice dănăoără cuvinte de omŠ rău.”

Ibid., f. 29: „cela ce va fi fostŠ m a i d e – ainte acel lucru a lui.” Ibid., f. 57:„de-i va fi dzăsŠ m a i d e – ainte să nu vorovascâ cu mušarša lui.” Canonicul Cipariu constatase cel întâi că latinul a n t e ne întimpină nu o dată în vechile texturi sub forma î n t r e, confundându-se materialmente cu prepoziţiunea „între = lat. inter”, dar păstrându-şi nestrămutat înţelesul, „precum la Coresi, ps. V, 5: nece vor fi călcâtorii de lége î n t r e ochii tăi, sau ps. IX, 20: să se judece limbile î n t r e tine etc., unde sloveneşte pretutindenea e scris: præd (ante)” (Cipariu, Principia, 396). Această formă î n t r e, în loc de î n t e (= lat. ante), cu un „-re” analogic, întocmai ca în „aimintre = lat. aliamente”, dovedeşte că ainte nu vine d-a dreptul din latinul a n t e, ci e compus: a-înte, cu prepoziţionalul a, care aci reprezintă pe „ab”, ca şi-n francezul „avant”, italianul „avanti”, provenţalul „abant” = latin rustic „ab-ante”.