Hasdeu, Bogdan Petriceicu

v. 15 A.

— Înainte. – 2 Între.

— Nainte. – - re.

AINTE-APÙC. – v. Ainte.

— Apuc.

AINTE–POMENÈSC. – v. Ainte.

— Pomenesc.

AINTE–PÙN. – v. Ainte.

— Pun.

AINTE–VĂD. – v. Ainte.

— Văd.

AIÒ! interj. – v. A-iu!

1AIÒR, s.m.; t. de botan.: ail sauvage, ail d'ours, Allium ursinum. Sinonim cu a i u ş. Prin confuziune fonetică cu a l i o r, aior se aplică mai mult la „laptele 475

A I O R cânelui” (Euphorbia). Este un deminutiv foarte organic din a i u „ail”, corespunzând unui prototip latin a l l i o l u m.

v. Aerel.

— Aişor. – 2 Aiuş.

2AIÒR. – v. Alior.

1AÌRE s. AÌRI. – v. Aiure.

2AÌRE – v. Aiesc.

AIS. – v. Hais.

AÌST, AÌSTĂ (plur. aişti, aiste), pron. demonstr.; ce, cet (cette). Alături cu a e s t, una din variantele rustice în loc de a c e s t. Circulează mai ales în Moldova, dar mai totdauna sub forma emfatică: a i s t a = aist + a (v. 5 A).

Alexandri, Cetatea Neamţului, act. II, sc. I: „Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile.”

Ibid., sc. 3: „ Aiste cuvinte mi-o rostit morţii! şi eu m-am legat cu giurământ cătră ei aşa să fac.”

Pe când în daco-româna aist a scăzut la treaptă de provincialism, în macedo-româna el este aproape singur întrebuinţat: „care este aistu?”, „care este aistă?”, „a cui sântu casile aiste?” etc. (Bojadschi, p. 53). De asemenea e foarte obicinuit în istriano-româna (I. Maiorescu, p. 84). În ambele dialecte există şi forma emfatică a i s t a (Miklosich, Rum. Unters. I, 59).

v. Acest.

— Aest.

— Aista.

AÌSTA (plur. aiştia, aistea), pron. demonstr.; ce, cet (cette), celui-ci (celle-ci). Formă emfatică pentru a i s t, aproape singură întrebuinţată. Nominativul singular e acelaşi la masculin şi la feminin.

Un cântec din Ardeal: „Iar nevasta suspina Şi cu jele cuvânta:

— Nu mă da dupaista.”

(Pompiliu, Sibiiu, 63)

I. Creangă, Punguţa cu doi bani ( Conv. lit., 1876, p. 403): „Mă! da al dracului cocoş iaista! Ei, las! că ţ-oi da eu de cheltuială, măi crestatule!” Acelaşi, Povestea lui Harap-Alb ( Conv. lit., 1877, p. 177): „Mai îmi vine a crede că aista-i ţara spânilor, şi n-am încotro.”

Tot acolo, p. 184: „Nu ştiţi d-voastră ce poam-a dracului e Harap Alb aista!” Costachi Negruzzi, Muza de la Burdujăni, sc. 10: „Zău cuconiţă, pacatu mare!

Eu văd că grecul aista are

A I T

Lucruri plăcute, bune bucate, Tot cam sărate şi chipărate.” „Noi zicem: ci lucru esti aista, în loc de: ce lucru este a c e s t a.” (C. Tudoran, Tutova, c. Fruntişenii).

„ Aista ştie şi toaca în cer! zice poporul despre cela ce ştie multe.” (Tutova, c. Epurenii).

Aglutinat cu a l t: aista-l-alt.

Alexandri, Rusaliile, sc. 20: „Iaca! Da aista lalt cine-i? Cuconu Găluşcă?

Mare minune!” v. Acesta.

— Aist.

— Ast.

— Asta.

— Est.

— Ist.

AISTALÀLT. – v. Aista.

AIŞÒR (pl. aişori), s.m.; t. de botan.: 1. Lilium martagon, lis martagon; 2. Sisymbrium nasturtium, cresson de fontaine; 3. Galanthus nivalis, perce-neige.

În primul sens se mai zice şi: a i u – d e – p ă d u r e; în al doilea, e sinonim cu: u s t u r o i ţ ă, f r u n z a – v o i n i c u l u i, i a r b ă – d e – l î n g o a r e, şi se mai zice şi la feminin: a i ş o a r ă; în al treilea, se cheamă mai obicinuit: g h i o c e i, c o c o n e i, p r i m ă v ă r i ţ ă etc. În aceste trei sensuri cunoaşte pe aişor Dr. Brândză ( Prodrom, 125, 437, 452). După Lexiconul Budan (p. 9; cfr.

L. M. I, 50), tot aşa se cheamă planta „Asphodelus ramosus”. După Sava Bărcianu (p.6), „Lilium martagon” poartă mai în specie numele de: aişor-g a l b e n.

Aişor e deminutiv din a i u „ail” prin sufixul – ş o r. Toate plantele de mai sus se caracteriză la rădăcină prin „bulbe” sau „cepe”, ceea ce explică originea numelui lor.

v. Aerel.

— Aglică.

— Aior.

— Aiu. – 2 Aiuş. – -şor.

AIŞOARĂ

A t. de botan. – v. Aişor.

AIŞOR-GÀLBEN

AÌT s. AIÌT, –Ă, adj.; part. passé d'a i e s c: apprêté à l'ail. Se întrebuinţează alături cu o formă a i e z a t, derivată din a i e z.

Dicţionarul ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „ Ajjt (citeşte: ašit). A l l i o conditus.” v. Aite.

— Aitură.

— Aiesc.

— Aiez.

AIT! interj.; attrapé! c'en est fait! Însemnează: „am păţit-o!” când ne surprinde pe neaşteptate ceva neplăcut.

E des la Anton Pann: „Deci plecând el mai-nainte în gură cu ăst cuvânt, Se-mpiedecă, căzu-ndată şi-i zbură vorba în vânt.

Ait! o pierdui mă! el zise, şi nici că o mai găsesc, Uitai şi pe celelalte, nu mai ştiu ce să vorbesc.”

( Moş Albu II, 19)

A I T sau: „Suntem periţi toţi, stăpâne, după cele ce văz eu;

Dacă el o zburătoare o prinse din vârf, de sus, De m-o vedea şi pe mine, apoi ait! atunci m-am dus.”

( Prov. III, 61) sau: „Dar să taci, dragă nevastă, să nu îţi iasă cuvânt, C-apoi ait! din lumea astă, cum vei spune, pierdut sunt.”

( Ibid., III, 115)

Această interjecţiune nu este antropologică, ci etnică. Ea nu se află la slavi, nici la germani, nici la turci sau la unguri. Albanezii n-o au, iar neogrecii au perdut-o.

Cu aceeaşi accepţiune foarte precisă şi consistând din aceleaşi elemente tonice a-t, ea se găseşte numai în vechea familie greco-italică. În latina, din punct în punct, acelaşi sens avea interjecţiunea: a t a t! Aşa la Plaut: „. ille me non videt.

Nam ego modo declinavi paullum me extra viam.

A t a t! eccum ipsum.”

( Aulul. IV, 8, 12) sau: „ A t a t, perii hercle ego miser!”

( Ib., III, 1, 8) sau: „ A t a t! quid illuc clamoris, obsecro, în nostra domo est?”

( Casina III, 4, 29)

În toate aceste pasage şi-n altele multe din Plaut, a t a t! care se scrie şi a t – t a t! nu se poate traduce decât prin: ait!

De asemenea la Terenţiu, bunăoară: „Percussit illico animum: a t a t! hoc illud est.

Hinc illae lacrymae.”

( Andr., 125)

— Militem secum ad te quantas copias adducere, A t a t!

— Nam formidolosus, obsecro, es, mi homo?”

( Eun., 755)

În Plaut, în Terenţiu şi mai ales la Naeviu, această interjecţiune se lungeşte după pofta inimei: atattatae! şi chiar: atattatattatae! De asemenea în vechea greacă: ¢ttata‹! Ea este însă, negreşit, cu atât mai energică, cu cât e mai scurtă.

Românul ait vine din latinul a t a t prin perderea mijlociului – ta- întocmai ca în m a i c ă = m a t c ă, t a i c ă = t a t u c ă, p a i s p r e c i = p a t r u s p r e – z e c i, unde rolul lui – ieste compensativ, ca şi-n: ş a i s p r e c i = ş e a s e s -

478 p r e z e c i, şa i z e c i = ş e a s e z e c i, h o i t = ung. h a l o t t, şi altele.

A I T U R Ă

ÀITĂ. – v. Aitic.

— Haită.

AITĂU. – v. Aidău.

— Haitău.

AÌTE, s. AIÌTE, subst. f. plur.; sorte de plat: gelée à l'ail. Lexicon Budan: „ Aiite, obsonium congelatum, gesulzte Füsse”. Plural de la participiul trecut feminin: a i t ă.

Formaţiune paralelă italianului a g l i a t a, cu acelaşi sens, dar pe deplin corespunzătoare numai vechiului francez a i l l i e „sauce, ragoût où il entre de l'ail”, care presupune un verb a i l l i r = rom. a ì r e, cu un prototip latin comun a l l i i r e. Într-un text medieval: „Ces grasses oes, ces gras hastes, Ces forz a i l l i e s.”

(Godefroy, I, 188) româneşte: „aceste grase gâşte, aceste grase şolduri, aceste tari aite.” v. Aìt.

— Aitură.

AITÌC (plur. aiticuri), meute de loups. Termen întrebuinţat în Ţara Românească şi-n parte peste Carpaţi, iar în Moldova se zice mai mult: p o t a e de lupi, uneori c e a t ă şi c î r d. Se rosteşte adesea aspirat: haitic, dar şi forma aitic este foarte obicinuită, pe când aproape niciodată nu se aude „aită”, ci numai „haită”. Raportul etimologic între aitic şi h a i t ă va fi studiat cu ocaziunea acestuia din urmă.

„Pe la noi se zice luchi în loc de lupi, de ex.: astă-noapte a venit un aitic de luchi.” (A. Stoenescu, Ialomiţa, com. Perieţii).

„Mai mulţi lupi laolaltă se zic haitic: am văzut un haitic de lupi.” (I. Floca, Transilv., Sibii).

„Urşii nu se află pe aice; luchi sunt destui în haiticuri.” (S. Voinea, Dobrogea, com. Somova).

„Pricoliciul, adecă un om prefăcut în câne, însă – zice poporul – cu picioarele denainte mai scurte şi cu cele dinapoi mai lungi, se amestecă într-un haitic de lupi, umblând cu ei după prăzi de vite şi chiar de oameni, mai ales după cei născuţi din flori.” (C. Corbeanu, Olt, c. Alimăneşti).

„Omul care se face vârcolac, luându-şi forma lupului, merge şi se amestecă cu un aitic de lupi. Aitic se numeşte un cârd de lupi în număr de doisprezeci. Se crede că aiticul în care se află vârcolac e foarte rău. Dacă s-ar întâmpla ca să muşte frun câne pe vârcolac din aitic astfel ca să-i facă sânge, atunci vârcolacul se transformă în om, însă cu păr pe corp.” (I. Ionescu, Teleorman, com. Râioasa).

v. Haită.

AITÙRĂ (plur. aituri), s.f.; „gelée à l'ail” (Cihac). Lexicon Budan: „ Aituri = a i t e „, mai aducând ca sinonimi (p. 106, 579): c ă t ă r i g i, r e c i şi p i f t i e.

„Mâncările ţărăneşti pe la noi, aşa cum se rosteşte de popor: măligă şi culeşă, mălai, pcită = pâne de grâu, borş, zamă, dulce = lapte dulce, brânză, urdă, papă = scrob, aituri = r ă c i t u r i, găluşte.” (M. Lupescu, Suceava, com. Broşteni).

A I T U R Ă

Cântec de nuntă din Ardeal: „Tăieţei[i]-s subţirei, Poţi prinde boii la ei;

Găluştele-s mititele, Poţi sparge capul cu ele;

Aitura-i prinsă bine, O poate bea orişicine.”

(Marian, Nunta, p. 669) v. Aite. – 2 Cătărigi.

A-IU-IÙ! interj. de joie et d'admiration.

„ Aiu, iu, crucea mea, lele, Tu cu ochii faci belele!

Întri-n cas', se luminează, Ieşi afar', se-nseninează!”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 40)

Interjecţiune compusă din admirativul a! (v.2 A) şi reduplicatul iu! = gr. „oÚ sau „oà! = lat. i o! când acestea izbucnesc din bucurie, de ex. la Plaut: „Age tibicen, dum illam educunt huc novam nuptam foras.

Suavi cantu concelebra omnem hanc plateam hymenaeo.

I o hymen hymenaee! i o hymen!”

( Casina IV, 3) v. Ai!

— Aoleo!

1AIU (plur. aiuri), s.n.; t. de botan.: Allium sativum, ail commun. Macedo-româneşte alšu (plur. allše) = lat. a l l i u m sau a l i u m (ital. aglio, span. ajo, portug. alho etc.). Sinonim cu u s t u r o i. Se mai zice şi aiu-d e -g r ă d i n ă ( L. B. ). O plantă de acelaşi gen cu c e a p ă, p r a z, h a g i m ă, a r p a c i c ă, toate întrebuinţate mai mult sau mai puţin la dresul bucatelor şi dintre cari aiul se distinge prin tăria desplăcută a mirosului său, precum şi prin u s t u r i m e a pe care, ca mijloc medical, o aţâţă fiind aplicat pe pele.

După credinţa poporului, aiul este cel mai puternic anti-demoniac.

„Dacă la cel dentâi şerpe, pe care l-ai văzut înainte de Sf. George, îi vei tăia capul cu un ban de argint şi-ndată să-i pui în gură un c ă ţ e l de aiu, în ziua de Sf. George vei putea vedea cu ochii pe strigoi când iau laptele de la vacile oamenilor.” (V. Petrişor, Transilvania, com. Vestem).

„Mai ales în noaptea de Sân-Georgiu strigoii umblă ca să ia laptele de la vaci, mana din grâu şi chiar puterea de la unii oameni. Pentru aceea în preseară fiecare om pune în poartă şi la uşa grajdului câte o clombă de rug, adecă măceş, ca semn că acolo nu pot întra strigoii. Cine în acea noapte stă în grajd sub o grapă cu colţi de 480 fer, acela vede strigoii când vin şi-i poate şi apuca. Cine prinde în ziua crucii un A I U D şearpe, îl omoară şi-i pune în gură un sâmbure sau c ă ţ e l d e aiu, îl bagă sub pragul uşei, şi aşa aiul încolţeşte acolo în gura şearpelui, apoi aiul acela îl pui în pălărie, te sui în turnul bisericei când vin oamenii la biserică, şi ai darul de a vedea şi cunoaşte pe strigoi.” (T. Crişianu, Transilv., c. Cugieru).

Întocmai aşa se crede şi se face la serbi în ajunul Bunei-vestiri (Karad×i€, Lex., p. 30). La toţi slavii în genere, aiul se întrebuinţează, într-un mod sau în altul, contra farmecelor (Sobotka, Novoeska Biblioth., t. XXII, p. 296). Să nu uităm însă că deja în sanscrita el era considerat ca „ucigător de strigoi”: „on attribuait à l'a i l une vertu particulière contre les mauvais esprits; car il est appellé aussi bhûtaghna, c'est-à-dire q u i d é t r u i t o u t u e l e s g o b e l i n s „ (Pictet, Origines indo-europ. 2 I, 374). Apoi la vechii romani aiul înlătura farmecele, la cari se expunea cineva călătorind sau bând din apă necunoscută: „Hunc ignotarum potus non laedit aquarum

Nec diversorum mutatio facta locorum, A l l i a qui mane jejuno sumpserit ore.”

(M. Floridus, ap. Gubernatis, Myth. d. plantes II, 7)

Afară de aiul propriu-zis, botanica română poporană cunoaşte: aiul-d e -p ă d u r e, aiul-c i o a r e i, aiul-ş e a r p e l u i, aiul s ă l b a t e c sau aiul-u r s u l u i, aiul-s e r b e s c, aiul-t u r c e s c, iar ca deminutivi: a i o r, a i ş o r sau a i ş o a r ă şi a i u ş.

Vechiul aiu a început să dispară din circulaţiune, lăsând loc u s t u r o i u l u i; chiar acolo însă pe unde el nu se mai aude, în Moldova bunăoară, rămâne după dânsul m u ş d e i „met préparé avec de l'ail, de l'huile et du vinaigre”, care cât de puţin n-are a face cu slavicul „moiti = mouiller” (Cihac, II, 204), ci este o compoziţiune foarte românească din trei elemente latine: m u s t -d e – aiu, cum ar fi franţuzeşte: m o û t – d ' a i l.

v. Andrei.

— Muşdei.

— Strigoi.

— Usturoi.

2AIU. – v. 5 Aia.

AIÙD, n. pr. loc. masc.; Nagy-Enyed, petite ville en Transylvanie. Orăşel în munţii apuseni ai Transilvaniei, întemeiat de cătră unguri – pare-se – în secolul XIII, pe o întinsă vale nu departe de râul Murăş. Din numele maghiar E n y e d românii au făcut Aiud, prin muiarea lui – nšşi prin trecerea lui – eân – u- întocmai după acelaşi proces de românizare ca în numele unei alte localităţi: B e i u ş = ung.

B e l é n y e s, orăşel în Bihor. Finalul onomastic topic – ud ne mai întimpină în: Abrud, Năsăud, Agiud, format în fiecare pe o altă cale.

Un cântec poporan din Ardeal: „Peste-Abrud, peste Aiud

Dalelei ce drum bătut!”

(Pompiliu, Sibiu, 24)

A I U D

[.] v. Agiud.

AIUDEAN, -Ă, subst. et adj.; habitant ou appartenant à A i u d.

v. Aiud.

AIU-DE-GRĂDINĂ. – v.l Aiu.

AIU-DE-PĂDURE, s.m.; t. de botan.: 1. lis martagon, Lilium martagon; 2. chélidoine commune, Chelidonium majus; 3. asphodèle jaune, Asphodelus lutens.

În primul sens se zice mai des a i ş o r sau a i ş o r – g a l b e n, în al doilea: r o s t o p a s c ă, n e g e l a r i ţ ă, i a r b a – r î n d u n e l e i.

v. Aişor. – 1 Aiu.

— Aiul-ursului.

— Negelariţă.

AIUL-CIOAREI, s.m.; t. de botan.: Muscari comosum. Un fel de z a m b i l ă crescând pe câmp şi care se zice şi franţuzeşte: a i l de loup, a i l de chien, italieneşte: c i p o l l e canine (Nemnich). Româneşte se cheamă mai obicinuit: c e a – p a – c i o a r e i (Dr. Brândză).

v. Aglică. – 1 Aiu.

— Ceapa-cioarei.

AIUL-ŞEARPELUI, s.m.; t. de botan.: Allium scorodoprasum, ail d'Espagne (Sava Bărcianu). Şi franţuzeşte se zice: „ a i l s e r p e n t i n „, nemţeşte: „ S c h l a n g e n l a u c h „, englezeşte: „ v i p e r ' s g a r l i c k „. Când este a înflori, cotorul acestei plante se îndoaie spre pământ şi apoi iarăşi în sus, încovăindu-se astfel ca un ş e a r p e, de unde-i vine şi numele. Se mai cheamă şi a i u – s ă l b a t e c. O altă varietate, purtând acelaşi nume de aiul-şearpelui, este „Allium victorialis”, greceşte: ’OfioskÒrodon, din cauză că foile sunt pestriţe ca o pele de ş e a r p e. În Germania, anume această varietate se consideră la popor ca proprie a goni pe draci şi pe strigoi (Nemnich, I, 190).

v. 1 Aiu.

AIUL-ÙRSULUI, s.m.; t. de botan.: ail des bois, Allium ursinum. Ungureşte de asemenea: m e d v e h a g y m a; dar deja termenul grecesc ¢ r k t o s k Ò r o – d o n, tradus latineşte prin „ a l l i u m u r s i n u m „, exprimă aceeaşi asociaţie de idei: aiul-ursului. În limbile romanice: fr. a i l d ' o u r s, span. a j o d e u r s o etc. Se mai zice a i u – s ă l b a t e c, ba şi a i u – d e – p ă d u r e (Dr. Brândză).

v. 1 Aiu.

AIURÀRE

A v. Aiurez.

AIURÀT, -Ă

AIÙRE s. AIÙRI, AÌRE s. AÌRI, adv.; ailleurs, autre part, dans un autre endroit.

482 Sinonim cu a i n d e. Adverb de loc: nu unde este cineva ori ceva, sau nu despre A I U R E unde se vorbeşte; prin urmare, în opoziţie cu a i c i, cu a c o l o etc., după împrejurări, de ex.: dacă nu-l găseşti a i c i, caută-l aiuri; nu l-am văzut a c o l o, dar nici pe aiuri nu l-am cercetat. În privinţa locului, este ceea ce a l – d a t ă e în privinţa timpului, iar a l t f e l sau a i m i n t r e în privinţa modului. Când cineva sau ceva nu se află nici aici, nici acolo, nici aiuri, atunci se zice n i c ă i r i.

Cu emfaticul – a: aiurea sau aiuria; cu amplificativul – le: aiurele, aiurile, cu emfază: aiurelea, aiurilea. Macedo-româneşte: alšurea. La istriano-români: aiure, aiurea.

Dicţionar bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „ Aiure

A Alibi” „ Aiurile

Alături cu aiuri, aiure, există şi forma aire, airi.

1. Fără prepoziţiune: a) a i u r e, a i u r i.

Alexandri, Harţă Răzăşul, sc. 4: „Măriuca: Iaca! a i c i mi-ai fost, bădică?

Harţă: Ba aiure!.”

Costachi Conachi, p. 264: „Laponul, deprins cu gerul, fericit se socoteşte

Gândind că aiure frigul pe alţii mai mult munceşte.”

Pravila Moldov., 1646, f. 19: „au doară şi ašuri î n t r – a l t Š l o c Š.” Ibid., f. 90: „pentru greutăţile şi dăjdele ce sămtŠ într-acelŠ locŠ, să va duce ašuri să-i fie mai binişorŠ.”

Ib., f. 100:„nu-l va mai trimite aiuri.” b) a i u r e a, a i u r i a.

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 70: „ochii săi căutau aiurea la malurile înver-zite ale Dâmboviţei, la norii fluturatici de pe cer, pare c-ar fi vrut să încrează acelor mângăioşi şi tăcuţi prieteni taina ce umpluse inima sa de fericire şi de temeri.” Contăş Uricar, 1656 ( A. I. R. III, 235): „deci eu să aibu a da cuconilor ašurea altă falce de vie.”

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom.), p. 50: „. depărtarea locurilor şi lipsa lucrurilor, carile într-acel loc macar că multe, iară aiurea prea puţine aflându-să, şi auzirea lor minunată, şi vedérea ciudată li să pare.”

Pravila Moldov., 1646, f. 7: „de vreun ochšu orbitŠ, saŠ şi ašurša vătămatŠ…” c) a i r e, a i r i.

Lexicon Budan: „ aire, airea, airilea = alibi, alio loco.” Bobb: „ aire = alibi; aire a mere, a se muta = alio domicilium transferre; aire născut = alienigena.”

Barac, Risipirea Ierusalimului, p. 44: „Norodul cel orb de minte

Credea acestor cuvinte,

A I U R E

Credea că dumnezeirea

Nu ajută şi airea, Ci cu toate deodată

Numai lor le este tată.”

II. Cu prepoziţiune: a) d e aiuri = d'une autre part.

Urechie, Letop. I, 122: „cunoscănd Ştefan-vodă că ajutoriul nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu şi de la prea-curata Maica sfinţiei-sale.”

Dosofteiu, 1673, f. 192 b: „Şi trimisâ Domnul foame-n ţarâ

De-aducša deašurš păšnša cu carâ.” b) p e aiuri = quelque part ailleurs.

Mitropolitul Varlam, 1646 ( A. I. R. III, 226): „şi au socotit să hie acea parte den Zahareşti şi p r e – ašurelea pre unde vor mai hi ocine, amăndorora, să-ş ţie frăţéşte.” Ştefan-vodă Gheorghie, 1667 ( A. I. R. III, 109): „poftescu şi pre dumnšata, šubite frate, ca să-i fii într-agšutor acestui sărac de copil, să-ş poată dezbate moşiša aasta; şi la domnie, şi p r e ašurile pre unde va trebui, dumnšata fii nevoitor; noâ şi pârinţilor noştrii pomană va fi neîncetaatâ, şi el încâ pre lăngă dumnšata să va lipi cu slujba, că ašurilea nu are loc un copil strein.”

III. Idiotismi: a) „ C u g î n d u l a i u r e a = distrait, inattentif” (Pontbriant); dar „ g î n – d e s c î n t r – aiurea = déguiser sa pensée, feindre”:

Grigorie din Măhaciu, Predica, 1619 ( Cuv. d. bătr. II, 120): „nu cu irema să cugeţi alte, e cu limba se grăeşti găndindu î n t r – ašure ca ceša făţarnicii.” b) „ C a l c î n t r – aiurea= être inconstant, faire des infidélités.” Alexandri, Iorgu de la Sadagura, act. II, sc. 2: „Gahiţa: Iubeşti pe alta, pe comisoaie.

Iorgu: Ai nebunit?

Gahiţa: Te-am înţăles eu de mult că-mi c a l c i î n t r – aiurea.” c) „ V o r b e s c aiurea = irre reden, fantasiren” (Dr. Polysu); „ v o r b e s c î n t r – aiure = délirer” (Cihac).

S. F. Marian, Descântece, p. 150: „Oamenii bolnavi de lungoare, pierzându-şi de regulă conştiinţa, fantazează. Atunci poporul zice că b u i g u i e s c, a i u r e a – z ă sau v o r b e s c î n t r – aiurea”.

Macedo-româneşte: „ a b a t t e – n allšurea însemnează a vorbi cam ca un nebun, sau a vorbi verzi şi uscate fără să iea sama la ce vorbeşte” (Dr. Obedenaru, Dicţ., ms., în Acad. Rom., I, 9).

d) „ Î n t r – aiurea” se poate întrebuinţa de tot adverbialmente: „ca un nebun, ca un smintit, ca un capiu” (Costinescu).

IV. Filiaţiuni etimologice.

Al nostru aiure n-are a face cu francezul a i l l e u r s = lat. aliorsum, nici cu 484 italianul a l t r o v e = lat. aliter-ubi, dar nici cu vechiul spaniol a l u b r e = lat.

A I U R I T aliubi (Diez, Cihac), şi cu atât mai puţin se poate trage din latinul à l i o (Miklosich), din care s-ar fi născut la noi „àire”, niciodată aiùre şi aìre. Toţi recunosc că finalul

— re este o simplă amplificaţiune adverbială, întocmai ca în puru-re, aimint-re, aşijde-re, ainde-re etc. Rămân dară tulpinele aiùşi aì ( aiì-), astă din urmă cea organică, care singură ne întimpină în compusul nic-ăirea. Prototipul românesc aiì- cu predispoziţiune de a trece în aiù- nu poate corespunde decât latinului a l ì b i, cu tonicul – ilângă o labială. În aiù( re), din a l ì b i, – ìbdevine – ùdin punct în punct ca în românul şuier din latinul sìbilo.

v. Ainde.

— Aimintre.

— Aiureală.

— Aiurez.

— Altunde.

— Nicăire.

AIÙREA, AÌREA

AIÙRELE, AÌRELE

A v. Aiure.

AIÙRELEA, AÌRELEA

AIUREALĂ (plur. aiureli), s.f.; divagation. Sinonim cu a i u r a r e sau a i u r i r e, dar indicând o stare mai trecătoare, nu o acţiune prelungită.

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 131, în descrierea unei case de joc: „Mişcările mânilor, repezi şi neprevăzute, cari aci se răsculau în sus, aci să trânteau cu zgomot pe masa verde; aiureala planurilor ascunse, cari răsăreau la iveală numai prin nişte crâmpeie de gândiri neînţelese; toate acestea aveau ceva din înfăţişarea unui spital de bolnavi, a căror minte e d u s ă p e l u m e a c e a l a l t ă.” În graiul figurat al pungaşilor: „ aiureală = s o m n „ (Baronzi, Limba, p. 150).

v. Aiure.

— Aiurez.

— Aiurit.

AIURÈSC ( aiurire, aiurit). – v. Aiurez.

AIURÈZ ( aiurat, aiurare), vb.; divaguer, extravaguer, délirer. Exprimă aceeaşi noţiune cu idiotismul: v o r b e s c î n t r – a i u r e a.

Costache Negruzzi, Scrisoarea VIII: „Vecine!” – curmăi pre povestaş – îmi pare că aiurezi. De unde dracu ai găsit obşteasca adunare la Agrigenta?” Basmul Tinereţe fără bătrâneţe (Ispirescu, Legende, p. 9): „Lăcuitorii râdea de dânsul ca de unul ce aiurează sau v i s e a z ă d e ş t e p t.” Se întrebuinţează şi după a patra conjugaţiune: a i u r i r e.

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 108: „tu, care m-ai călăuzit prin poteci spinoase, pe sloiuri de gheaţă, când cu sfânta-ţi icoană în braţe am colindat, a i u – r i n d, plaiurile şi câmpiile.”

Circulează însă mai cu seamă ca participiu trecut adjectivat: aiurit.

v. Aiure.

— Aiurit.

AIURÌRE. – v. Aiurez.

AIURÌT, -Ă, part. passé d'a i u r e s c pris comme adjectif: extravaguant.

A I U R I T

„Când cineva e bolnav şi v o r b e ş t e a i u r e a, se zice că e aiurit” (S. Liuba, Banat, com. Maidan).