Hasdeu, Bogdan Petriceicu

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 127: „Uneori, aiurit, îşi simţea creierul cum să stingea, încetul cu încetul.” v. Aiure.

— Aiureală.

— Aiurez.

AIU-SĂLBÀTEC. – v. Aiul-şearpelui.

— Aiul-ursului. – 2 Aiuş.

— Leurdă…

AIU-SERBESC, s.n.; t. de botan.: poireau, Allium porrum. Sinonim cu p o r sau p u r şi cu p r a z sau p r a j.

v. 1 Aiu.

1AIÙŞ. – v. 5 Aia.

— Auş.

2AIÙŞ, s.m.; t. de botan.: ail sauvage. Dicţionar bănăţean, ms., circa 1670 ( Col. l.

Tr., 1883, p. 422): „ Ajush (citeşte: ašuş). Allium sylvestrum. Alliaria.” Ca deminutiv din a i u, aiuş corespunde lui a i o r şi lui a i ş o r. În Banat cuvântul se întrebuinţează până astăzi. (S. Liuba, com. Maidan).

v. l Aiu.

— Aiul-şearpelui.

— Aiul-ursului.

— Leurdă.

AIU-TURCÈSC, s.n.; t. de botan: oignon de Strasbourg, Allium fistulosum ( L. B., Bobb). Se zice şi ungureşte: t ö r ö k foghagyma. Sinonim cu c e a p a – c i o r a s c ă (Dr. Brândză).

v. 1 Aiu.

AJDÈR, s.m.; dragon, griffon, monstre. În Istoria lui Hangerli, de pe la începutul secolului ( Tocilescu Rev. I, 330): „I-au pus un pistol în piept, Lovindu(-l) prin ţâţe drept Şi iute ca un ajder, Şi lovi şi c-un hanger;

Apoi degrab' şi harapu

Ca clipa îi tăie capu.”

Cuvânt care n-a circulat niciodată în grai. Este persianul a × d e r „dragon” (Şaineanu, 8), trecut prin turci la serbi (Karad×i€, v. A×daha) şi la bulgari (Miladinovtzi, Narodni pésni, p. 533).

v. Balaur.

— Zmeu.

AJTEZÈU! interj.; Dieu soit en aide! O exclamaţiune făcând parte din g r a i u l f e m e i e s c, şi numai într-o singură împregiurare.

Anton Pann, Moş Albu II, 19:

A J U M I T U L

„Apoi d-acolo la vale, în drumul care mergea, Văzu din sat o muiere ţesând aci-ntr-o argea Şi copii mulţime spuză împrejuru-i guri făcând, Unii cereau: mamă papa, alţi pentru ţâţă plângând, De carii ea necăjită tot îi ocăra mereu;

Iar el: să fie de bine şi prunci să-ţi dea Dumnezeu!

Ea, cum îşi lăsase lucrul ca să mai vază de ei, Luând o drugă, îi trase cu dânsa vro două-trei, Zicând: nu-mi ajunge mie că pă ăşti nu pot să-mpac, Şi tu îmi mai urezi încă să stau şi alţi să mai fac?

El o-ntrebă: apoi lele, cum trebuieşte să zic?

Să fi zis – ea îi răspunse –: Aj-te-zeu, şi alt nimic.”

Autorul adaugă în notă: „Cuvânt antic, ţinut numai de femei, în loc de a j u t e D u m n e z e u, care îl zic numai când văd pe alte ţesând.”

Contracţiunea cu urcarea accentului: àjte = a j u t e este întocmai ca în poporanul „văst = văzùt”. Cât despre simplul zeu, în loc de compusul D u m n e z e u, el se întrebuinţează nu numai în jurământul „ z e u! „, dar şi foarte des în texturile din secolul XVI, de exemplu în Codicele Voroneţian, circa 1550, în Psaltirea Şcheiană, din aceeaşi epocă, la Coresi etc.

În loc de ajtezeu se aude uneori ajte-ziua, o formă nu mai puţin interesantă.

Trifulescu ( Lumina pentru toţi, 1886, p. 415): „Din gura sătencelor române la ţesutul pânzei: Mariţa, o săteancă, se duse la vecina sa Ioana şi, găsind-o ţesând la pânză, îi zice d u p ă o b i c e i: Ajte ziua, surată Ioană! Ioana răspunse: Ţ u m – t a l e, surată Mariţo.”

Pe când aglutinatul ajtezeu este o interjecţiune curat femeiască, şi anume a ţesetoarelor din argea, exclamaţiunea „ D o a m n e – a j u t ă! „, identică în aparinţă prin sens, aparţine – după cum vom vedea mai jos – graiului bărbătesc în focul bătăliei.

v. Ajut.

— Zeu.

AJTEZIUA. – v. Ajtezeu.

AJUMÌTUL, AJUMÌTA (DE-A-), subst. masc.; jeu enfantin: colin-maillard, cligne-musette. Acelaşi joc copilăresc, care pe alocuri se zice m i j o a r c ă, m i j o a t c ă, d e – a – m i j a, d e – a – m i j i l e, b a b a – m i j a, d – a – a s c u n s e l e sau d – a – a s c u n s u l, d – a – c u c u l etc., în partea occidentală a Daciei, peste Olt, în Banat, în Haţeg, în Zarand, se cheamă ajumitul, de-ajumitul, d-a-ajumita, j u m e t c ă, deşi tot pe acolo mai circulează numile de p i t u l i c i c ă şi m i j i t u l.

„Jocul copilăresc d-a-ajumita se cheamă şi p i t u l i c i c ă.” (Banat, Orşova, c. Jupalnic).

„Jocurile copilăreşti la noi: de-a-surduca, de calea prin cetate, de-ajumitul.” (D. Angeloni, Banat, c. Păucineşti).

A J U M I T U L

„Jocurile copilăreşti: popic, cureaoa roşie, de poarca, de puişorii, doda nică cu furnică, de masă, ajumit, mâţa oarbă.” (Preut A. Bociatu, Banat, c. Clopotiva).

„. cleanţa, popic, lopta, jumetca sau m i j a, baba-oarba.” (Preut L. Laurian, Banat, C. Comloş).

„Jocul copilăresc d e – a – a s c u n s u l în Zarand se cheamă ajumitul.

(N. Sânzian, Transilv., Haţeg).

„. popicul, ajumitul sau m i g i t u l, de-a gaia.” (P. Olteanu, Transilvania, Haţeg).

În Oltenia se zice: ajumita (Dolj, c. Şimnic, c. Risipiţi).

În ajumitul sau ajumita, aeste prepoziţional şi nu ne întimpină în forma: j u – m e t c ă. Rămâne dară tulpina -jum- care corespunde lui jmân numele serbesc al acestui joc copilăresc: jmyra „das Blindekuhspiel” (Karad×i), de la jmyritn „a miji, a închide ochii”. Serbul ×ma devenit româneşte jum- prin intercalarea eufonică a unui – u- întocmai ca în gunoi = slav. gnoš, şurub = medio-germ. schrûbe ( Schraube) etc. Acelaşi joc se cheamă poloneşte: ×murek, ruseşte jmyrki. Originea slavică a cuvântului e ne-ndoioasă; este foarte nesigură însă identitatea lui cu m i j e s c, şi-n orice caz ambele n-au a face de loc cu românul a r o m e s c, cu care unii se-ncearcă a le înrudi. Un verb a j u m e s c şi un substantiv a j u m e a – l ă, cu sensul de „s'assoupir, assoupissement” (Cihac, II, 195), nu există în graiul comun, ci numai în terminologia jocului copilăresc.

v. Aromesc.

— Ascunsele.

— Baba-oarba.

— Mijesc.

1AJÙN s. AGIÙN ( ajunat, ajunare), vb.; jeûner, manger peu ou pas du tout, faire maigre, s'abstenir, se priver. Sinonim cu p o s t e s c.

Dicţionar bănăţean, ms., circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „ Agsun. Jejuno.

A (citeşte: agšun).” „ a g s u n. Jejunium.

Proverb: „ Ajună robul lui Dumnezeu, pentru că n-are ce mânca” (Baronzi, Limba, p. 50); la moldoveni: „ p o s t e ş t e robul lui Dumnezeu.” (C. Negruzzi, Scris. XII).

„Vinerea se petrece şi cu a j u n câteodată, când adecă omul ajună pentru cineva pe care are mânie, ca Dumnezeu să-şi întindă mila, adecă să-l pedepsească.” (G. Dobrin, Transilv., Făgăraş).

Doină din Banat: „Pentru tine, dragă fată, Mâncai vinerea o dată, Şi sâmbăta niciodată, Duminic-am ajunat, Până ce te-am căpătat!”

( Familia, 1884, p. 55)

Un sinonim poporan pentru a ajuna este „a ţinea zile”: „Mult, măicuţă, te-am rugat,

Râu de lacrimi am vărsat, A J U N

Să ţ i i z i l e pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine;

Dar tu zile nu ţinuşi Şi departe mă dăduşi.”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 174)

Macedo-româneşte agiun „a simţi foame, a fi flămând” ( L. M. ).

Ajunare, în dialectul istriano-român junare, vine dintr-o formă latină vulgară a d j u n a r e şi j u n a r e, în loc de clasicul j e j u n a r e, corespunzând spaniolului a y u n a r, ital. g i u n a r e, franc. j e û n e r etc.

v. 2,3 Agiun.

— Postesc.

— Ţin.

2AJÙN s. AGIÙN, -Ă; adj.; affamé, pressé par la faim. S-a păstrat numai în dialectul macedo-român: „ f l ă m î n d nu există; se zice: lš u foame, sau mai bine: agšun” (Dr. Obedenaru, Dicţ., ms., în Acad. Rom., I, 197). Prin sens, este întocmai latinul clasic j e j u n u s.

v. 1 Ajun.

— Flămând.

3AJÙN s. AGIUN (plur. ajunuri), s. n.; 1. jeûne, maigre, carême, abstinence, privation; 2. veille de noël, veille d'une fête ou d'un événement, le jour qui précède celui dont on parle. În primul sens, este o vorbă latină prin materie şi prin funcţiune; în al doilea, funcţiunea e creştină post-latină.

1. Ajun, sinonim cu p o s t.

Cuvântul slavic postă (= germ. Faste) a reuşit astăzi aproape cu desăvârşire a înlocui în grai pe romanicul ajun = span. a y u n o = franc. à j e u n = ital.

( d i ) g i u n o = provenţ. ( d e ) j u n etc. = latinul vulgar a d j u n u m, corelativ latinului clasic j e j u n i u m. În trecut, ambii sinonimi circulau la noi într-un mod pleonastic unul lângă altul. De exemplu, în predica Sf-ului Ioan Crisostomul, secol XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 537): „nu la prânzuri şi la cinâ, nice la beţie, ce la p o s t Š şi la ajunŠ.”; alt text, tot de acolo, p. 598: „cine nu va să-şi flămănzeascâ maţele acicea cu p o s t u l şi cu ajunul, acela fi-va masâ viermilorŠ.”; şi mai jos, p. 601: „nevoindu-se şi înblândŠ în calea şi întru învăţâtura d u m n e d z e š a s c î cu p o s t şi cu ajun.” v. A-greaţă.

În Psaltirea transilvană a lui Silvestru, din 1651, ne întimpină forma agin: ps. LXVIII: „plăns-am şi am trudit cu „.et incurvavi în j e j u n i o animam agìnul (âßínul) sufletulŠ mieu.” (scolia meam.” marginală: p o s t u l ).

În popor, afară de p o s t, ajunul se mai înlocuieşte prin idiotismul: a ţ i n e a z i l e: „Marţia este şi zi de ajun, adecă: la cineva se fură o oaie, ori i se face alt rău, păgubaşul ţ i n e z i l e asupra celui ce i-a făcut rău, şi acelea le ţine marţia şi 489

A J U N trebuie să fie 7 marţi după olaltă, şi crede că-n a 3-a marţi se prăpădeşte ori se bolnăveşte cel vinovat, dacă nu merge la păgubaş să se roage de iertare.” (T. Crişianu, Transilv., c. Cugieru).

Orişicum, ajun, cu înţelesul său primitiv de j e j u n i u m, se întrebuinţează în grai din ce în ce mai puţin, dar e foarte răspândit cu sensul derivat de:

II. ajun, ca sinonim cu p r e z i sau p r e s e a r ă.

Acest înţeles nu l-a avut niciodată prototipul latin şi nu-l au nicăiri derivatele romanice. Există însă un paralelism logic deplin între românul ajun „prezi” şi francezul v e i l l e (= lat. v i g i l i a ) „prezi”, căci în primii secoli ai creştinismului preseara sărbătorii era menită postului şi veghierii totodată (Martigny, Dict. d’antiqu.

chrétiennes, 340), iar prin urmare, plecând din acelaşi punct pe două căi, unii au căpătat pe ajun „dies profestus”, alţii pe „ veille = dies profestus”.

Se zice deopotrivă bine: ajunul Bobotezei, ajunul Paştilor, ajunul lui Sân-Văsii sau al Anului-Nou, dar mai cu deosebire ajunul Naşterii Domnului sau ajunul C r ă c i u n u l u i.

Gheorgachi, Letop. III, 306: „În zioa agiunului Sfăntului Vasilie are purtare de grijă hatmanul cu aga la atăte ceasuri din zi să se afle toată slujitorimea la curte cu zapciii lor şi cu puştile a-mână.”

Ibid., 301: „Obiceiu vechiu au fost, care s-au urmat şi până la Grigorie-vodă Ghica, la agiunul C r ă c i u n u l u i, cum şi la B o b o t e a z ă, se făcea masă domnească în spătărie, şezând mitropolitul cu episcopii şi cu boièrii cei cu boierìi şi pe cine mai poruncia domnul şi din cei mazili, însă masă fără caftane şi fără dvo-reală, cu căntări bisericeşti, cu mehterhanea şi cu ţigani.”

Fără noţiune de sărbătoare, se zice: în ajunul bătăliei, în ajunul căsătoriei, în ajunul răscoalei etc.

Alexandri, Cetatea Neamţului, act. II, sc. 2: „Nu mă sfiesc acu, în agiunul m o r ţ i i, s-o mărturisesc în auzul oamenilor.”

Preseara Naşterii Domnului este singură care s-a personificat de popor sub numele devenit mitologic de M o ş – Ajun.

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 218: „Şi de veneau Floriile, Paştele cu hainele noui, St. Ilie cu pepenii de Pantilimon, M o ş – Ajunul cu bolindeţele, această prăsilă voinică şi vioaie umplea mahalaua de veselie şi de năzdrăvănii.” Colindă din Dobrogea: „Astă sară, Florile dalbe!

Mare sară, Sara m a r e l u i Ajun, Mâni e ziua lui C r ă c i u n, Când aice pe pământ

S-a născut Domnul cel sfânt.”

(Burada, Călătoria, p. 51)

În Mehedinţi:

A J U N

„Bună zioa lui Ajun, Da-i mai bun-a lui C r ă c i u n!

Ce-i în casă să trăiască, Ce-i afar' să izvorască:

Oile lânoase, Vacile lăptoase, Porcii unturoşi

Să-i mănânce oamenii sănătoşi.”

(Preut C. Ionescu, c. Şişeştii;

C. Drăghicescu, c. Bistriţa)

În Banat: „Bună ziua lui Ajun, Că-i mai bun-a lui C r ă c i u n, Că-i cu miei, Cu purcei, Că-i cu nuci, De cele dulci, Cu alune

De cele bune.” sau: „Îmblă junii lui C r ă c i u n!

Îmblă junii lui Ajun!

Tot cântând şi colindând, Pre Dumnezeu lăudând!

Fă-te gazdă vesel, bun, Că e ziua lui Ajun.”

(S. Mangiucă, Călindar, 1882, p. 10-11)

În mai toate colindele, M o ş – Ajun este nedespărţit de C r ă c i u n, care şi el se zice „moş”. Strânsa legătură între ambii termini a impresionat deja pe Schuchardt, care, printr-o foarte ingenioasă combinaţiune, vede în C r ă c i u n pe „Christi-j e j u n i u m „ „adecă un „Cristajun”, susţinând cu drept cuvânt că slavii l-au împrumutat de la români, iar nu viceversa ( Litteraturblatt f. germ. u. roman.

Philol., 1886, nr. 3). Credem şi noi că ajunul a exercitat o înrâurire asupra formei C r ă c i u n, însă de o altă natură, mai puţin violentă. Românul C r ă c i u n este latinul vulgar c r a s t ì n u m (nu „ c r à s t i n u m „ ca în latinitatea clasică), care, cu acelaşi sens, a figurat oarecând în terminologia creştină din Occident, bunăoară: „ C r a s t i n de la Nativité de Nostre Seigneur” sau:,in C r a s t i n o Matthiae apostoli” (Du Cange, v. Crastinum). Literalmente, C r ă c i u n = c r a s t ì n u m însemnează „lendemain”, în opoziţiune cu ajun „veille”. Sub influinţa lui ajun, s-a modelat finalul în C r ă c i u n şi atâta tot, căci iniţialul c r ă – este latinul c r a s (= span. c r a s = vechi ital. c r a i ) „mâine, a doua zi”.

v. Crăciun.

A J U N

III. Particularităţi fonetice.

În dialectul istriano-român se zice jun, după cum se aude acolo j u t pentru a j u t (Miklosich, I. Maiorescu).

Printr-un eufonic d ca în dalb = alb, în poezia noastră poporană se aude forma dajun:

Dastă seară-i seara mare

Hai Ler oi dai Ler oi Doamne!

Seara mare-a lui Dajun, Mâine ziua lui Crăciun, Când s-a născut Domnul bun.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 16)

În unele districte, copiii când vin a urà în ajunul Crăciunului, în loc de „bună dimineaţa la MoşAjun”, strigă: „ N e a ţ a l u j! N e a ţ a l u j! „ (S. Negoescu, Râmnic-Sărat, com. Bogza), unde numai – j sau – uj reprezintă pe ajun.

v. l,2 Ajun.

— Ajunare. – 2 Ajunat.

AJUNÀRE (plur. ajunări), s.f.; l'infinitif d ' a j u n employé comme substantif: jeûne, abstinence, privation. Sinonim cu p o s t. În vechile texturi, circulează în concurenţă cu a j u n şi cu a j u n a t.

Coresi, 1577, ps. CVIII: „.ca umbra căndŠ tréce luašu-mâ, cutre- „.sicut umbra cum declinat ablatus sum, murašu-mâ ca nušalele, genuchele méle nu genua mea infirmata sunt a j e j u n i o.” putură de ajunare.” v. 3 Ajun. – 2 Ajunat.

AJUNAT s. AGIUNAT. – v. 1 Ajun.

2AJUNÀT s. AGIUNAT; part. passé d'a j u n pris comme substantif: jeûne, maigre, abstinence. Sinonim cu p o s t. Ne întimpină numai în vechile texturi.

Coresi, 1577, ps. XVIII: „.şi coperii cu ajunatulŠ sufletulŠ

„.et incurvavi în j e j u n i o animam mieu.” meam.” dar în ps. XXXIV: „.şi pleca cu a j u n Š sufletulŠ

„.et humiliabam în j e j u n i o animieu.” mam meam.”

În Psaltirea Şcheiană, circa 1550 (ms. în Acad. Rom.), în ambele pasaje ajunat, dar cu • şi cu r = n: „pleca cu agšuratul sufletul mieu.”; „coperii cu agšuratul.” 492 v. 3 Ajun.

A J U N G lAJUNĂTÒR s. AGIUNĂTÒR, -OARE, subst. et adj.; celui ou celle qui jeûne.

Sinonim cu p o s n i c (= slav. postðinkă), în concurenţă cu care circula în vechiul grai.

Cugetări în oara morţii, text circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 467): „o fericaţi de p o s n i c i i şi a• unătorii cu curăţie, că aceša sue în ceršu ca pre o scară.” v. l,3 Ajun.

AJÙNG s. AGIÙNG ( ajuns s. agiuns, ajungere s. agiungere), vb.; rejoindre, réunir; atteindre, saisir; arriver, parvenir, recourir; devenir, se réduire; suffire, asez. Nu cunoaştem pentru acest verb, din texturi sau din popor, sensurile: „fournir, gagner, regagner, passer” (Cihac); chiar fără ele însă, ca activ, neutru, reciproc şi reflexiv, ajung are o mulţime de înţelesuri sau subînţelesuri, circulând foarte des nu numai în graiul obicinuit, dar încă în proverbi şi-n idiotismi. Sensul fundamental este latinul a d j u n g o = a d + j u n g o „unesc laolaltă prin capete un ce cu un ce”. Dar de aci, punctul de plecare aproape de tot ştergându-se, pleacă şi uneori se încrucişează diferite sensuri secundare şi terţiare, pe cari nu le are prototipul latin şi cari, dintre dialecte romanice, ne întimpină întrucâtva numai în italianul a g g i u n g e r e sau a g g i u g n e r e, mai ales în vechea italiană.

Toate sensurile lui ajung se explică prin corelaţiunea sa cu î n t i n d. Prin î n t i n d e r e, două capete se ajung = „se rejoignent”; prin î n t i n d e r e, cineva sau ceva ajunge = „atteint, saisit”; prin î n t i n d e r e, noi ajungem = „arri-vons, parvenons, recourons”, şi aşa mai încolo. De aceea, când ajung figurează într-o frază legat cu î n t i n d, este anevoie adesea de a-i lămuri sensul precis. Aşa în doina: „Dragă mi-i leliţa naltă

Că-mi dă gură peste poartă;

Dar leliţa mititea

Se-n t i n d e a şi n-ajungea.”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 430) ajung însemnează totodată: „rejoindre, atteindre, parvenir, suffire”.

v. Întind.

I. Ajung „rejoindre, réunir”.

Cu sensul fundamental a d + j u n g o, al nostru ajung s-a păstrat abia în forma reciproacă: a s e ajunge „rejoindre l'un l'autre”.

Proverb: „Roatele se gonesc una pe alta şi nu se ajung niciodată” (Pann, II, 80).

Altul: „Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om” ( Conv. lit., 1877, p. 174); unde ar fi mai logic: „deal cu deal n u s e ajunge”, după cum este acelaşi proverb în mai toate limbile (Düringsfels); în dialectul sicilian: „munti cu munti nun s i j u n c i mai”.

Un cântec basarabean blăstemând Prutul: „Mal cu mal nu se zărească, Glas cu glas nu se lovească,

A J U N G

Ochi cu ochi nu se agiungă

Pe-a ta pânză cât de lungă.”

(Alex., Poez. pop.2, 233)

Printr-o tranziţiune semasiologică imediată: „rejoindre l'un l'autre = tomber d'accord, s'entendre”, reciprocul „ a s e ajunge” însemnează „a se înţelege unii cu alţii”.

Lexicon Budan: „ M ă ajung c u cineva în ceva sau despre ceva, adecă m ă a ş e z, m ă n ă r ă v e s c, congruo, convenio, consentio cum quopiam super re quadam”.

De aci idiotismii: „A s e ajunge c u t î r g u l = faire un marché”.

Alexandri, Peatra din casă, sc. 18: „Ei caută să găsească cele două sălaşe de ţigani, pentru care d-voastră, ca nişte părinţi buni, nu v-aţi putut agiunge cu târgu.”[.]

Se zice şi: „a s e ajunge d i n p r e ţ „. Laurian-Maxim: „Nu ne-am putut ajunge din preţ = nu ne-am putut învoi asupra preţului”.

„A s e ajunge d i n z e s t r e = când părinţii părechii se învoiesc asupra zes-trei” (G. Ţuţuianu, Muscel, c. Valea-Mare; S. Istratescu, Dâmboviţa, com. Cobia).

„A s e ajunge l a c u v i n t e „ (Baronzi, Limba, p. 45).

v. Învoiesc.

Fiind însă că atunci când unii s e ajung fără ştirea altora este mai totdauna spre paguba sau vătămarea cuiva, expresiunea a căpătat un sens peiorativ, cu care ne întimpină des în vechile texturi.

Cantemir, Ist. ierogl. (ms., în Acad. Rom., p. 135): „Deci socotiţi binişor că de nu sunt acolea acéle doaă jiganii, filul adecăte şi inorogul, să nu cumva prin scrisori cu lupul să se ajungă.”

N. Muste, Letop. III, p. 15: „Atunce Petriceico-vodă şi cu Grigorie-vodă s-au sfătuit să se închine la leşi, să stea cu toţii să bată pre turci, să nu se aşeze paşă în cetatea Hotinului; şi ajungăndu-se cu leşii, i-au chiemat să vie mai curănd.” Acelaşi, p. 42:,Mazepa, hatmanul căzăcesc, om şi cap a toată Ţara Căzăcească, vrănd să viclenească pe Moscal de la care avea milă şi cinste, s-au ajuns cu craiul Şvedului.”

Neculce, Letop. III, p. 300: „Sfătuit-au atunce (hatmanul Şinavski) pe craiul Avgust de s-au agiuns cu Moscul.”

Acelaşi, p. 269: „. s-au agiuns hatmanul şi cu Iordachi vistiernicul şi cu toţi slujitorii să rădice pe Dimitraşco beizadea, feciorul lui Cantemir-vodă, domn în locul tătăne-său.”

Acelaşi, p. 305: „ Agiunsu-s-au Constantin Duca-vodă atunce cu Capigi-başa.” II. Ajung „atteindre, saisir”.

Pentru ca să î n t r e c i pe cineva care este înainte sau pentru ca să a p u c i ceea ce nu se află lângă tine, ori pentru ca să n i m e r e ş t i unde ai vrea să fii, trebui mai întâi să te mişti ca să ajungi. În acest sens, ajung se învecinează cu î n -

494 t r e c, cu a p u c, cu n i m e r e s c, dar anume ca un moment imediat anterior. E

A J U N G sinonim cu a t i n g, deosebindu-se în două privinţe: pe de o parte, a t i n g nu presupune osteneală, pe când ajung rezultă totdauna, mai mult sau mai puţin, dintr-o mişcare obositoare; pe de alta, ajung nu implică neapărat un contact direct, fără care nu se poate a t i n g e r e.

Din cauza elementului material al lui a t i n g, care lipseşte în ajung, între ambii termini poate fi chiar un fel de antagonism. Asa, de exemplu, „ a t i n g cu cuvântul” este ceva duşmănesc: „blesser par un mot”, pe când „ ajung cu cuvântul” exprimă noţiunea aproape prietenească de „grăiesc cătră cineva, adpello, adloquor, adfor” ( Lex. Bud.), mai ales atunci când chemăm pe oarecine de departe şi izbutim în sfârşit ca să ne auză.

v. Ating.

Ajung cu sensul de „atteindre, saisir” se nuanţează în circulaţiune: 1. ca termen comun; 2. ca termen de blăstem; 3. ca termen juridic.

1. În accepţiunea ordinară.

a) Ajung „atteindre”.

O fiinţă alergând ajunge pe o altă.

Pravila Moldov., 1646, f. 66: „š-au căutatŠ numai a da dosŠ ş-au începutŠ a fugi, šarâ celalalt l-au a• unsŠ şi l-au omorătŠ.”

Dosofteiu, 1673, f. 23 b: „Datu-mš-aš vărtute şi mš-aš lărgit paşiš

Să po călca šute să mša• ung pizmaşiš;

Deaca-š voš a• unge, să fac într-înş cărdurš.”

Balada Fata cadiului: „Ş-aşa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea.”

O doină: „Apucai pe drum la vale Şagiunsei pe Lena-n cale.”

(Alex., Poez. pop. 2, 237)

În sens figurat, dar presupunându-se totdauna muncă sau stăruinţă, dacă nu alergătură materială, o fiinţă ajunge pe alta în ştiinţă, în meşteşug, în putere, în bogăţie etc.

Tot figurat, personificându-se o abstracţiune sau un ce ne-nsufleţit, dar suscep-tibil de mişcare: „Mă tot uit uitare lungă, Doar norocul să magiungă!

Şi norocul nu magiunge, Şi mijlocul mi se frânge

De greul păcatelor, De sarcina armelor.”

(Alex., Poez. pop. 2, 255)

A J U N G

Omiliar de la Govora, 1642, p. 73: „. ce cuget pre elu-l va ajunge, cănd mulţi părăşi vor pune înnaintea aceluš judecătoršu jeluirea sa spre el.?”

Doină ardelenească: „Scrie două-trei rânduri, Şi-l ajung nişte gânduri;

Ţipă condeiul pe masă Şi mi se plimbă prin casă.”

(Jarnik-Bârsanu, 120)

I. Văcărescu, p. 66: „ Ajunge-o, râule, curgând!

Fă-o să vie mai curând!

Spune-i strigând-o c-am rămas

Pe marginea ta fără glas.”

Tot aşa ajunge o săgeată sau un gloante: „l-au ajuns togma în inimă = în ipsum ejus cor collineavit” ( L. B. ).

v. Nemeresc.

Ajung „atteindre” se construieşte de regulă cu un nume pus în regim direct.

Legenda Sf. Parasceve, text din secolul XVI ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 65): „nu vru să mai aştépte mai multŠ să se chinušascâ, ce toate înpreunâ lăsâ-le de se luo de fugi, şi p u s t i š a ajunse.”

Moxa, 1620, p. 400: „(OtmanŠ) au luatŠ multe ţări despre răsâritŠ de le-au robitŠ şi le-au pridâditŠ, pănâ ce ajunserâ c e t a t e a Brusa.” Asemenea la Anton Pann, Prov. I, 79: „Doi cu picioare oloage

Mergând şajungând u n d e a l

Unu-ncepu să se roage.”

Aci aparţine şi: „Trimise la maimuţă, vestită vrăjitoare, Ce spun că ştia multe şi că proorocea