Hasdeu, Bogdan Petriceicu

În epoca fanariotică se făcuse încercarea de a înlăcui pe alai prin p o l i t i e =

= gr. polite…a.

Neculce, Letop. II, 414: „aducăndu-l (pe Constantin Mavrocordat) cu frumoasă p o l i t i e pănă la sfântul Nicolai.”

Încercarea n-a izbutit. P o l i t i a a despărut, iar alai a rămas, perzând însă cu încetul sensul său oficial şi căpătând în grai accepţiunile de: a) Fanfaronadă, ca în proverbul: „Umblă pe drum cu alai Ş-acasă n-are mălai.”

(Pann, I, 160) b) Ţipetele unei mulţimi:

A. Pann, Prov. I, 20: „Nevasta acum îmi strigă:

Bărbate, lemne, mălai!

Pruncii: pâine, mămăligă!

Îmi zbier toţi şi-mi fac alai.” sau acelaşi, în Moş Albu I, 8: „Şi tocma când căscai gura să-ncep a o întreba

Despre una, despre alta, şi d-are bărbat sau ba,

A L A I

Din depărtare dodată se auzi un cimpoi, Făcându-i alai toţi câinii cu lătratul dinapoi.”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 202: „Această vălmăşeală de cară, de cai şi de boi cari mugesc în mijlocul câmpiilor, acest alai de moşnegi, femei, bărbaţi şi copii cari jelesc pătrunşi la oase de spaimă.” v. Turc.

ALÀL! – v. Halal!

ALALÀGMON, s.n.; cri de joie. Grecul ¢lalagmÒj, pe care mitropolitul Dosofteiu, 1680, ps. XCVII, s-a încercat a-l întroduce în limba noastră bisericească: „.strigaţš alalagmon luš Dumnedzâu.” „.¢lal£xate tù Qeù.” v. Alalagmosesc.

ALALAGMOSÈSC s. ALALAGMUÈSC, vb.; pousser des cris de joie. Ambele forme au fost încercate de Dosofteiu, 1680: ps. XCIV: „.cu psalomš să alalagmosim „.™n yalmo‹j

¢ l a l £ x w m e n luš.” aÙtù.” ps. XCVII:, alalagmuiţ denaintša înpă- „.¢ l a l £ x a t e ™nèpion toà baratuluš domnuluš.” silšwj Kur…J.” v. Alalagmon.

ALALAGMUÈSC. – v. Alalagmosesc.

ALALÀH! interj.; cri de guerre des mahométans. Turcul a l l a h! a l l a h! „Dieu!

Dieu!” Se întrebuinţează numai când e vorba de turci sau tătari.

Balada Sârb-sărac: „ Alalah, cai arăpeşti!

Alalah, cai tătăreşti!

Cum mişca copitele

Ca şoimii aripele!”

Fără aglutinare: alah! alah!

Dionisie Eclesiarc, Cron. (Papiu, Mon. II, 171): „chiotind groaznic (turcii), au dat năvală călărimea şi pedestrimea asupra muscalilor să-i împresoare, făcându-se mare sgomot, răgnind ca leii: alah! alah!.”

Aspirat: hala! hala!

Miron Costin, Letop. I, 347: „Elagasi întăiu ca un leu singur, şi după dănsul toată oastea cu glas: hala! hala! hala! au purces.”

v. Turc.

A L A M Ă

ALÀLT, -Ă

A v. Alt.

ALALTĂIERI

ALÀMĂ (plur. alămuri), s.f.; laiton, cuivre jaune; au pluriel: dinanderie. Amestec de aramă şi de zinc, având culoare galbenă lucioasă. Pluralul cel neregulat alămuri, atât prin formă precum şi prin sens, indică un singular: a l à m u r ă, dispărut din grai şi care însemna lucru făcut din alamă, iar nu însăşi alama.

Balada Radu Calomfirescu: „Este-un cort mare, rotat, Cu creştetul nărâmzat, Cu ţăruşe de aramă, Cu cârlige de alamă.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 477)

Balada Stanislav Viteazul: „Şi la Dunăre-ajungea, Iar acolo-şi alegea

Un cinel tot de aramă

Cu şinele de alamă, Mic de nici că-l bagi de seamă.”

( Ibid., 569)

Balada Necolă Neculcea: „Primblă-mi-se primblă Şi încet mai umblă, În sandal dealamă

Legat cu aramă.”

(Burada, Călăt., 134)

Costachi Stamate, Muza I, 190: „Odată sclavul aude în munţi zarvă de oştire Şi strigări: săriţi cu toţii! la cai! la cai cu grăbire!

Şi zingănind în tot locul scări şi frâie de alamă, Şi răsunând nechezatul cailor iuţi peste samă.”

E cu totul greşită identificarea etimologică a lui alamă cu a r a m ă (Miklosich, Lautl. Conson. I, p. 38). Cihac (I, 8) a nemerit adevărata origine a cuvântului în latinul l a m i n a; trebuia să observe însă că această vorbă nu ne-a venit prin moştenire din epoca romană, ci în veacul de mijloc prin împrumut de la italieni: l a m a „plaque en métal” = franc. l a m e. Nu e neapărat ca iniţialul a să fie o proteză românească, căci italienii aveau de asemenea o formă a l a m a = vechiul francez *a l a m e, de unde deminutivul a l a m e l l e, a l e m e l l e cu sensul de „custură” (Godefroy, I, 216). În limba sardă: a l a m a r e „ciucuri pe haine”, negreşit metalice (Spano). În dialectul sicilian: a l l a m a t u „stoafă de mătasă cu aur şi argint” (Traina), ceea ce spanioleşte se cheamă a l a m a. În dialectul mila- 533

A L A M Ă nez: a l a m a r „un soi de nasturi” (Cherubini). În portugeza a l a m a r aproape cu acelaşi sens. În scurt, forma protetică a l a m a căpătase oarecând la italieni şi la ceilalţi neolatini din Occident înţelesul fundamental de un metal lucios, mai cu seamă auriu, bun pentru podoabe de tot feliul. După cum negoţul italian medieval, atât de înflorit în secolii XIII-XV pe coastele Mării-Negre, ne înzestrase atunci cu numele poporan al bronzului: a c i o a i e (= ital. a c c i a j o ), tot aşa îi datorim şi cuvântul alamă. În pluralul alămuri, rămas de la un singular perdut alàmură, se mai răsfrânge forma italiană a l a m a r e, care se aplica anume la cele fabricate din metal, iar nu la metalul însuşi.

Derivatele din alamă: a l ă m a r „dinandier, fabricant d'objets de laiton”; a l ă m ă r i e, „dinanderie, magasin ou fabrique d'objets de laiton, objets de laiton en général”; a l ă m e s c etc.

v. Acioaie.

— Lamură.

— Lămuresc.

ALÀMURĂ. – v. Alamă.

ALANDÀLA, adv.; sans avancer; sans aboutir à quelque chose. Sinonim cu f ă r ă r o s t sau f ă r ă s p o r. Se aude – pare-mi-se – numai în Ţara Românească.

În basmul Piciul ciobănaşul, povestit de o bucureşteană (Ispirescu, Legende, ed. 1874, II, 139): „. am întâlnit o biserică veche cu muşchiul de trei degite pe dânsa, cu pragul tocit, şi un călugăr într-însa, bătrân de-şi ridica pleopele cu surce-lele şi spunea alandala din gură.”

Se zice: umblă alandala, vorbeşte alandala, lucrurile merg alandala (Şaineanu, Elem. turc., p. 8).

Ca şi a l a – b a l a, poate să fie un dar de pe la arnăuţii din epoca fanariotică.

Albaneşte, după dialectul toschic, d a l ă – n g ' – d a l ă „à petits pas, peu à peu” (Dozon, Manuel, Voc., p. 13).

Cu toate astea, al nostru alandala ar putea să fie tot aşa de bine grecul ¥lla tân

¥llwn, după cum ne asigură d. A. Odobescu; de ex.: Ðmilî ¥ l l a t î n

¥ l l w n = vorbesc alandala. În adevăr, Costachi Negruzzi, Muza de la Burdujăni, sc. 11, scrie această vorbă cu t şi o pune în gura unui grec, Lakerdopulos: „Ti ine heramu? îţi vorbesc creştineşte şi-mi răspunzi alantala.”

În ambele cazuri, fie neogrec sau neoalbanez, cuvântul ne-a venit pe aceeaşi cale în zilele fanarioţilor.

Dacă însă va fi cumva adevărat că alandala sau alantala se află ca vorbă curat poporană şi la românii de peste Carpaţi, precum ne afirmă oarecine din Selagiu în fundul Transilvaniei, atunci nici albanez el nu mai poate să fie, nici grecesc, ci va fi un rest medieval lăsat de năvăliri turanice, cumani sau pecenegi, căci în dialectul turc djagataic din Asia – printr-o coincidinţă foarte curioasă – până astăzi a l a n – t a l a n însemnează „grand désordre”, „grosser Wirwarr” (Vámbéry; Sprachstud., p. 256).

În adevăr, tocmai la românii din Selagiu, în Ungaria, departe de orice înrâurire 534 neogreacă, d. Vasile Vaida ( Tribuna din Sibiu, 1890, p. 334) constată că: „ alan-A L AVA S T R U dala, în cele mai multe rânduri cu aspiraţiune, înseamnă fără cap, fără rost, spulberat”, şi mai aduce o altă vorbă cu a l a – anume „ a l a – o b g h š a l a, foarte des aspirat, înseamnă: a fi aruncat din o mână în alta, nebăgat în samă; se zice îndeosebi despre obiecte, dar în sens figurat şi despre oameni, semnificând starea cea mai deplorabilă de umilire şi înjosire”. Acest a l a – o b g h š a l a, care trebui descompus poate în a l a – o b d i a l a, sună iarăşi foarte turanic.

v. Ala-bala. – l Arnăut.

ALÀS ( alăsat, alăsare), vb.; laisser. Formă macedo-română pentru l a s, care ne întimpină în Penticostarul ms. de pe la începutul secolului XVII, pe care-l avem de la d. Ar. Densuşianu, p. 184: „cele nebune ale lumii alasă Dumnezău ca să ruşineze pre cele tari înţelepte; şi cele neputìnoase ale lumii alasă Dumnedzău ca să ruşineze pre cele tari; şi cele fără de rod ale lumii şi cele bat€ocorite şi călcate alasă Domnul.” v. Las.

ALÀŞ (plur. alaşe), s.n.; t. d'archit.: échafaudage. Se întrebuinţează în Transilvania ca sinonim cu ş c h e l e, adecă podurile şi scările ce se aşează pentru zidari ca să poată lucra la rădicarea unei clădiri. Budai-Deleanu ( Dicţ., ms. în Muz. istor. din Buc.): „ alaşu, Gerüste”. „ Z a s c se cheamă un alaş mai înalt” ( L. B., 768). Este maghiarul á l l á s.

v. Podeală. – Şchele.

ALÀT. – v. Halat.

— Hălteie.

ALÀTRU, vb.; aboyer. În loc de simplul l a t r u. Este latinul a l l a t r o (= ad +

+ latro), deşi iniţialul as-ar putea explica printr-o simplă proteză denaintea lui l (v. 1 Alac). Se întrebuinţează pe alocuri de ambele laturi ale Oltului.

„.măgarul şi oaia zghiară, câinele alatră, lupul urlă.” (C. Băleanu, Dolj, c. Seaca-de-Câmp).

„Pe la noi se zice: calul rânchează, nu nechează; porcul grofăieşte, nu grohăieşte; cânele alatră, nu l a t r ă.” (C. Voiculescu, Teleorman, com. Viişoara).

v. Latru.

ALÀTURE. – v. Alături.

ALÀUR. – v. Laur.

ALÀUTĂ. – v. Alăută.

ALAVÀSTRU, s.n.; vase d'albâtre, vase à parfums. Noul Testament din 1648, Luc.

VII, 37: „.aduse un alavastru cu unsoare.” „.kom…sasa ¢l£bastron mÚrou.” v. Albastru.

— A L Ă

— ÀLĂ, suffixe servant à former: 1. des noms féminins instrumentaux; 2. des sobriquets légendaires masculins et féminins. În „amorţeală”, „râncezeală”, „agoniseală”, „sărbezeală”, „oboseală” etc., deşi se rosteşte adesea cu -ală, totuşi este acelaşi sufix feminin abstract – eală ca în „abureală”, „bârfeală” şi atâtea altele, după cum observase foarte bine Diez ( Gramm. 3 II, 327). El diferă cu desăvârşire prin origine şi prin funcţiune de sufixul propriu-zis – ală, adecă – mai corect – de cele două sufixuri – ală, din cari:

1. Unul servă a forma numi femeieşti instrumentale ca: ţesală „étrille”, tânjală „court-bouton du jong des boeufs”, sucală „rouet à bobinet”, zăbală „mors de bride”, cercală „filet à poissons” etc., în cari toate este sufixul slavic – a-lo sau – a-dlo: esa-lo sau esadlo, z• balo sau z• badlo şi aşa mai încolo.

2. Cellalt formează numi femeieşti sau bărbăteşti pentru tipuri comice legendare ca: tândală, păcală, cicală, dărvală, matahală etc., înrudite cu tipurile legendare formate prin sufixul -ilă: zorilă, murgilă, surdilă, negrilă şi altele, astfel că filiaţiunea ambelor sufixuri va trebui studiată mai departe la un loc.

Aci vom observa numai: a) În latina, tipul comic: hirquitallus şi numile proprii: Messalla, Hispallus, Camillus, Ursilla, Taurilla, Juvencilla etc.; b) În inscripţiuni tracice, numile proprii: Dizala, Diszatral; Attalus, Koq»laj, Sad£laj, Zantiala, Moukatr£lhj, Ardila etc. (Dumont, Monum. figurés, 1877, p. 66, 78-81).

v. – eală. – - ilă. – - ulă.

ÀLĂ s. HÀLĂ (plur. ale s. hale), s.f.; t. de mythol. pop.: 1. mauvais génie de la tempête, personnification de la grêle, orage; 2. incube, cauchemar; 3. un être vorace, insatiable. Numai cu sensul al treilea se găseşte în Dicţionarul româno-latin bănăţean, circa 1670 (ms. în Bibliot. Universităţii din Budapesta): „ Hală. Vorax.

Prodigus”. Totuşi primele două sensuri sunt cele fundamentale: ală = un fel de balaur nimicind grânele şi un incub, de unde apoi se dezvoaltă: pe de o parte, ală = fiinţă nesăţioasă, cu abstractul a l i m e, pe de alta, verbul denominativ a l u i e s c =

= turbur sau zăpăcesc, cu derivatele a l u i t, a l u i a l ă etc.

Vom începe printr-o împărtăşire ţărănească din Oltenia: „Balaurii, cari aici se mai numesc şi ale, sunt crezuţi de popor a fi nişte duhuri rele ce se fac pe cer în timpul ploiei, şi că unde se întâlnesc două ale încep a se bate şi dărâmă tot ce întimpină în calea lor; astfel dezrădăcinează arbori, dau jos pătule şi coşeri, iau carăle ce se află la lucru şi le duc departe. Se zice că alele se fac din oameni cari au duh necurat şi cari în timpul furtunei se culcă adormind un somn greu. În acest interval sufletul celui adormit făcându-se ală se duce a întimpina pe cealaltă ală, care este sufletul altei fiinţe din altă localitate, şi apoi se bat amândouă.

Locul unde se bat alele şi localitatea alei celei învinse sunt supuse furtunei şi sufăr mult de grindină.” (M. Ciocâlteu, Dolj, c. Pleniţa).

„Vântul turbat se crede că este sus în cer, şi când bate el se zice că este ală.” 536 (P. Ciocâlteu, Dolj, c. Galiciuica).

A L Ă

Tot aşa se povesteşte în districtul Olt (C. Corbeanu, c. Alimăneşti), unde însă se rosteşte aspirat: hală, ca şi în Dolj pe alocuri (I. Vulcănescu; C. Peleşti).

Din Teleorman: „Poporul crede că sunt unii oameni cărora le-a dat Dumnezeu să se prefacă în uragane numite hale, şi că aceste hale se bat când este vânt rău.” (M. Ştefănescu, c. Traian; C. Popescu, c. Cioara).

Ca să trecem peste Carpaţi, răposatul Dr. Vasiciu ( Antropologia, Buda, 1830, p. 217), explicând diferite fenomene de vis, observă: „Când se înpeadecă cercuirea sângelui în părţile foalelui, se naşte în om aşa zisă apăsarea (incubus) sau cum îi zic oamenii noştri c ă l ă r i r e a halelor sau a dracilor, pentru că visează că halele sau dracii îi călăresc.”

O comunicaţiune poporană din Banat: „Despre vânt se crede că este o hală sau balaur mare care suflă numai pre o nare de nas, căci de ar sufla pre amândouă ar prăpădi tot pământul. Lăcomia în mâncări ori beuturi încă se numeşte h a l i m e. Apoi un om ce zace mult în pat şi aiurează, se zice h a l u i t, adecă pocit de hale.” (S. Liuba, Banat, c. Maidan).

Verbul a l u i e s c, bănăţeneşte h a l u i e s c, scăzut la u l u i e s c prin asimiliaţiune vocalică regresivă, este răspândit la toţi românii, chiar pe acolo unde, ca în Moldova, nu se mai aude ală, din care el s-a născut prin sufixul verbal denominativ -u i e s c, întocmai ca „ceruiesc” din „ceară”, „făptuiesc” din „faptă” etc.

Cantemir, Cron. I, 208: „tocma ca cum ar cădea în amestecarea limbelor la turnul Vavilonului, aşea să u l u i a ş t e.”

Caragea, Legiuire, 1818, p. 20: „Când vânzătoriul şi cumpărătoriul să vor u l u i, unul gândind că vinde alta, iară celalalt că cumpără alta.”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 243: „se gândea că lumea d-aci încolo nu mai e ca lumea, pasă-mi-te să u l u i s e.”

Balada Marcul Viteazul: „Dar el, măre, tot gândea Şi cu mintea judeca:

S-a u l u i t maică-mea.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 665)

Credinţele româneşti despre ale se regăsesc întocmai la serbi, cu acelaşi nume şi chiar cu aceleaşi filiaţiuni logice. „ Ala (ala) – zice Karad×i€ ( Lex., 3) – se deosebeşte de balaur (ajdaha) prin puterea de a zbura aducând nori şi grindină asupra bucatelor. Avem locuţiuni: ală n e s ă ţ i o a s ă (alo næsita); se luptă ca ala cu bielşugul; năvăleşte ala asupra alei. Apoi adjectivul alav = gefrässig, gierig, vorax”.

Prin urmare, afară de sensul foarte important de „incubus” şi afară de verbul derivat a l u i e s c, serbii au şi ei pe ală cu cele două înţelesuri: 1. „mauvais génie de la tempête”; 2. „un être vorace”. Dar cuvântul nu e de loc slavic. De unde vine?

Mitul, împreună cu numele, este nu tocmai elenic, ci mai bine greco-tracic, căci se ştie că o mare parte a mitologiei elenice fusese de proveninţă tracică, după propria mărturie a vechilor greci, cari nu se sfiau a zice că Orfeu, Lin, Thamyris, mai 537 toţi fundatorii ideelor lor religioase, fuseseră traci.

A L Ă

În ciclul românesc, mai complet decât cel serbesc, trăsurile esenţiale ale alelor sunt: 1. Personificaţiuni legendare;

2. Fiinţe bărbăteşti, „balauri” sau „zmei”, deşi numele ală e femeiesc; 3. Totdauna doi;

4. Nemicesc grânele;

5. Sunt aruncători de peatră;

6. Sunt i n c u b i.

Trăsura din urmă e cea mai semnificativă, fiindcă-n întreaga mitologie elenică există un singur mit în care noţiunea furtunei se uneşte cu acea de incub: este anume mitul fraţilor 'Alw£dai sau 'Alwe‹dai, pa‹dej 'AlwÁoj. În aceşti a l o a z i ştiinţa a recunoscut deja de mult caracterul de ale: „the personification of the sky as excit-ed by the storm” (Max Müller, Lectures II2, 322–5), „Dämonen des Sturms” (Sonne, în Kuhn’s Zeitschr. X, 127). În Omer, ambii aloazi cresc uriaşi m î n c î n d b u c a t e l e c î m p u l u i: „ze…dwroj ¥roura”; ambii în furia lor erau în stare să nemicească pe înşişi zeii, a r u n c î n d m u n ţ i p e s t e m u n ţ i, dacă tineri încă, aproape copii, nu i-ar fi săgetat Feb ( Odyss. XI, 305–320), adecă razele soarelui împrăştiind furtuna. În fine, unul din cei doi aloazi, cel mai cunoscut, este şi se cheamă i n c u b: „'Efi£lthj”.

Paralelismul între mitul elenic şi între cel românesc e atât de izbitor, încât oricine ar vrea să explice în vreun alt mod pe ale va trebui neapărat să grupeze, pe lângă elementul nominal, tot atâtea puncturi de asemănare. Al nostru ală, ca materie şi ca funcţiune, indică pentru grecul 'AlweÚj aceeaşi radicală ¢l, din care vine ¥lh,

¢l©sqai, ¢l£stwr etc., cu sensul fundamental de „goană” sau „vânătoare” (Curtius, Grunz.5, 557).

v. Balaur.

— Ciocărlie.

— Hală.

— Pricolici.

— Zmeu. – Şolomonar.

— Uluiesc. –

Vânt.

— Vârcolac.

ALĂM, s.m.; t. fisc.: redevance que payaient autrefois les Tatars établis en Moldavie pour le droit de faire paâtre leur bétail. O dare care a durat în Moldova aproape în tot cursul secolului trecut, împreună cu o altă numită u ş u r, ambele plătite fiscului numai de cătră locuitori tătari.

Amiras, Letop. III, 130, sub anul 1717: „Tătarii, fiind bucuroşi să şadă în locul Moldovei pentru hrana lor, alergat-au la El-agasi şi s-au rugat ca să mijlocească la Mihaiu-vodă, apucându-se să dee zăciueala din roada pămăntului şi căte un ort de casă pe an, şi de stogul de făn un ort, şi de pe oi şi de pe alte bucate alăm, şi să-i lasă să şadă pe locul acela.”

La 1729 tătarii se ofereau a da lui Grigorie-vodă Ghica „ alăm î n d o i t „; el însă le-a răspuns că nu „se lăcomeşte a lua de la noi bani îndoiţi pentru păşunatul dobitoacelor noastre.” ( ibid., 172).

Act din 1769 ( Arh. Român. 1 I, 196): „ alămul se ia de pe bucatele tătăreşti care pasc pe locul Moldovii, însă 2 lei la 100 oi şi 6 bani de cal, iapă, vacă; 40 bani de casă i de stogul de făn, în cele 2 ceasuri ce s-au dat tătarilor pe pămăntul 538 Moldovii.”

A L Ă M Ă I U

Cuvântul nu vine de loc din turcul „alym = achat” (Şaineanu, 9), ci este tătarul a l è m sau a l y m „redevance, dette” (Castrén, Koibal. Sprachl., 76).

v. Uşur.

ALĂMÀN, n.pr.masc. Într-un crisov muntenesc din 1536, între numi proprii de români: „ Alăman (Alăman), Gândé, Kirtop.” ( Cuv. d. bătr. I, 239).

v. Aliman. – -man.

1ALĂMÀR. – v. Alamă.

2ALĂMÀR. – v. Almar.

1ALĂMĂÌŢĂ s. LĂMĂÌŢĂ, s.f.; diminutif d'a l ă m î i e: petit citron. Ca şi primitivul a l ă m î i e, deminutivul alămăiţă sau lămăiţă simbolizează în poezia poporană o nemulţumire sufletească.

„Frunză verde lămăiţă, Am avut o copiliţă, Am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobândească, Dar de când o am lăsat

Copila s-a măritat.”

( Conv. lit., 1886, p. 179) v. l Alămâie. – - iţă.

2ALĂMĂÌŢĂ, s.f.; t. de botan.: serpolet, Thymus serpyllum. Se zice de asemenea lămăiţă, apoi l ă m i o a r ă sau a l ă m i o a r ă (Tecuci, com. Brăhăşeşti, Boghieţii). Şi-a căpătat acest nume din cauza plăcutului său miros.

Într-o doină din Ardeal: „Eu iubesc o copiliţă

Să-i miroase gur-a ţâţă Şi buzele-a lămâiţă.”

(I. G. Bibicescu, col. ms. ).

v. 1 Alămâie.

— Lămâiţă.

3ALĂMĂIŢĂ, s.f.; t. de botan.: Aloisia citriodora. O plantă exotică, cu frunze foarte lunguieţe şi cu miros de a l ă m î i e. E cunoscută numai în oraşe.

v. 1 Alămâie. – l Alămăiţă.

4ALĂMĂÌŢĂ. – v. 4 Ălămâie.

ALĂMĂIOARĂ. – v. 1 Alămăiţă.

ALĂMĂÌU, -ÌE. – v. 2 Alămâi.

A L Ă M Ă R I E

ALĂMĂRÌE. – v. Alamă.

ALĂMÈSC ( alămit, alămire), vb.; recouvrir quelque chose de laiton ou d'une plaque luisante. Ca adjectiv, participiul trecut alămit ne întimpină într-un cântec oltenesc: „Frunză verde păr uscat!

Mă gândesc la Calafat, La ciolpanul dărâmat

De scumpe arme-ncărcat:

Tot de flinte ghintuite, De paloşe ascuţite, De pistoale alămite

Cu muşamale-nvălite.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 298) v. Alamă.

ALĂMIOARĂ. – v. 1 Alămăiţă.

ALĂMÌU, -E, adj.; couleur de laiton, jaune luisant. O culoare galbenă ca a a l a m e i, nu ca a „alămâii”, astfel că alămiu nu trebui confundat cu a l ă m î i.

„Se crede că fiecare casă are un şearpe al casei, pe care nu este bine a-l omorî, căci trebuie o dată cu el să moară cineva al casei. El are o culoare alămie.” (S. Stănescu, Dâmboviţa, c. Bilciureşti).

v. Alamă.

1ALĂMÂI, s. m.; t. de botan.: citronnier, Citrus medica.

v. 1 Alămâie.

2ALĂMÂI, -ÎIE s. ALĂMĂÌU, -ÌE, adj.; couleur citron, jaune-clair. O faţă ca a a l ă m î i i. „Culoare alămâie sau d e s c h i s – g a l b ă n ă „ (S. F. Marian, Chromatica, p. 123). În popor se aude variind: alămâi, alămâu, lămâi, lămâu ( Ibid., p. 157).

v. 1 Alămâie.

1ALĂMÂIE (plur. alămâi), s.f.; t. de botan.: citron, malus citrus. Rodul arborelui numit a l ă m î i = Citrus medica. Arborele creşte numai în regiuni calde; rodul însă, din cauza însuşirilor sale alimentare şi medicale, se răspândeşte pretutindeni prin negoţ. Are o culoare galbenă deschisă şi un gust acrişor.

Istorie de patima Galaţilor, 1769 ( Conv. lit., 1875, 326): „Vedeai corăbii în vad

Sosite din Ţarigrad

Cu fel de fel de bucate.

Întrai, cumpărai de toate:

A L Ă M Î I E

Cafea, naramză, migdale, Alămâi şi portocale Şi alte multe mezele, De te îndulciai din ele.”

Jipescu, Opincaru, p. 57: „negustoru încurcă lumea la cântar şi stoarce paispre-ce câştiguri din spinarea muştiriului; pă mine cu trei leiţe la sare, pă cumătra cu şapte bani la frunzişoară, pă Puican cu douo parale la lipia dă pâine, pe Târcav c-o băncuţă d-ali dă cinzeci dă bani la săpun, pă văru Găvanea c-un leu la alămâi.” Rodul şi frunza alămâii având un miros foarte plăcut, într-o colindă din Transilvania se descrie locuinţa lui Dumnezeu: „Alergat-am alergat, Pân' pe Domnul l-am aflat

Într-o chile

De tămâie

Cu uşa de alămâie.”

(I. G. Bibicescu, col. ms.)

În poezia poporană, mai ales din Moldova, nu o dată se invoacă „frunza verde de alămâie”, mai ales când sufletul ei e î n ă c r i t de ceva; de exemplu: „Frunză verde dealămâie, Mă suiam în deal la vie.

Mă uitam pe Slobozie, Vedeam casa mea p u s t i e.”

(Marian, Buc. I, 1; II, 174) „Frunză verde dealămâie, Mă sui, dragă,-n deal la vie, Mai din jos de Slobozie, Căci într-o căncilărie Şeade-un ciocoiaş şi scrie.

Scrie carte c u m î n i e.”

( Ib., I, 4) „Frunză verde dealămâie, Dragă mi-a fost lumea mie, Nici acu nu mi-e urâtă, Da-s cu multe-n v ă l u i t ă.”

( Ibid., II, 160) „Frunză verde dealămâie, Păsăruică cânipie, Spune puiului să vie, Şi să vie prin livadă, Nime-n lume să nu-l vadă.”

( Conv. lit., 1884, p. 39)

A L Ă M Î I E

În cântecele hoţeşti, se invoacă uneori t r e i alămâi lângă „trei gutâi”, printr-o ciudată asociaţiune de gust acrişor cu gust asprişor. Aşa în balada Jianului: „Foicică trei gutâi, Trei gutâi, trei alămâi, Iancule, de unde vii?

— Ia d-aci de peste Jii.

— Iancule, ce-ai târguit?

— Dat-am aur şi argint

Pe vro cinci oca de plumb.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 291)

Într-o doină: „Foaie verde trei gutâi, Trei gutâi şi trei lămâi, Din seara de Sân-Văsii

S-au ivit nişte copii

Ce se-nvaţă-n codru-ntâi.”

( Ibid., 294)

Când doi amanţi se despart, urându-li-se împreună, unul vorbeşte de „ g u t î i c u alămâi”, cealaltă îi răspunde prin acrele mere verzi şi prin otrăviciosul alfior: