Hasdeu, Bogdan Petriceicu

1ALUNÈL, s.m.; diminutif d'a l u n: petit coudrier. Sinonim cu a l u n a ş. Doină din Banat: „Câmpie, câmpie, Rămare-ai pustie!

Numai să rămâie

Buciumel de vie Ş-un fir dalunel

Să mă sui în el, Să-mi fac ochii roată, Să văd lumea toată.”

(S. Liuba, c. Maidan, Col. ms.) v. 1 Alun

2ALUNÈL, s.m lentilles, envie. Acelaşi sens ca în a l u n e a.

Ne întimpină numai la plural: „Leliţo cu alunei, Nu căta la doi, la trei, Şi cată la ochii mei

Că-s albaştri ca ş-ai tei.”

(Alex., Poez. pop. 2, 344) v. Alunea. – 1 Alunel. – 2 Aluniţă.

3ALUNÈL, s.m.; nom d'une danse populaire. Aşa se cheamă o horă ţărănească foarte răspândită pe ambele maluri ale Oltului (Vâlcea, Romanaţi, Dolj, Mehedinţi, 726 Teleorman, Olt).

A L U N E L

În Dâmboviţa se zice a l u n a ş (com. Sardanu).

„La alunel jucătorii, băieţi şi fete, se ţin de mână ca în orice horă, apoi fac trei mişcări duble spre dreapta, pornind cu piciorul drept înainte, mişcându-se înainte şi-ndărât, de aci patru mişcări simple numai spre dreapta, după aceea se re-ncepe acelaşi lucru spre stânga, însă tot cu piciorul drept înainte. Se joacă iute. Cântecul: „ Alunel cu alunele, Drag mi-e neica cu sprincene, Deştele numai inele!

Alunel dărăpânat, Drag mi-e neica sprâncenat Şi cu semne de vărsat!

Alunel cu creaca-n dos, Aoleo ce om ai fost

Că m-ai sărutat pre post:

Nu mă laşi pre cârnelegi, Să-ţi dau gură să te-neci!”

(I. Poppescu, Dolj, c. Băileşti)

Jucătorii, bătând cu picioare, câte de trei ori la fiecare oprire, cântă în unele localităţi: „Azi e luni şi mâine marţi, Alunelul să mi-l baţi!

Azi e miercuri, mâine joi, Alunelul la bătăi!”

(Preut I. Stănescu, Vâlcea, c. Recea)

În altele: „ Alunel cu alunele!

Vin' la leica, băieţele!

Prin crânguri şi prin vălcele

Să te joci mereu cu ele!”

Aşa se cântă în Romanaţi, de unde iată şi aria, comunicată de d. prof. Moceanu: v. 2 Alunică.

A L U N E L E

1ALUNÈLE, s. f. plur. – v. Alunea.

2ALUNÈLE, s.f. plur.; t. de botan.: millefeuille, Achillea millefolium. Nume de plantă întrebuinţat mai ales în Banat: „ Alunele, Schafgarbe, cu această plantă se vindecă a l u n e l e l e (Sommers-prossen) de pe faţa oamenilor” (Mangiucă, în Familia, 1874, p. 586).

Pe aiuri se cheamă generalmente c o a d a – ş o r i c e l u l u i.

v.3 Alunele.

— Coadaşoricelului.

3ALUNÈLE, s.f. plur.; t. de botan.: Bunium bulbocastanum, terre-noix. Plantă din familia ombeliferelor, cunoscută sub numele de m ă n d ă l a c sau m ă n d ă n a c; al cării rod, negru pe dinafară, alb pe dinântru, mare ceva cât o a l u n ă, se întrebuinţează la mâncare, având un gust cam apropiat de al castanei.

Cihac (I, 10) aplică acelaşi termen la „Fumaria solida et cava”, ceea ce noi n-am putut verifica.

Se mai cheamă şi a l u n ă – d e – p ă m î n t (Covurlui).

v. 4 Alunică.

— Măndălac.

ALUNEZ – v. Alunat.

1ALÙNG ( alungare, alungat), vb.; chasser; expulser. Sinonim cu g o n e s c şi p ă f u g.

În psalmul CXVIII, 161:

Dosofteiu, 1680:

Silvestru, 1651: „bošari mă alungarâ în zădar.” „bošariš g o n i r ă -mâ fărâ vinâ.”

Lexicon Budan: „ p ă f u g = alung”.

Pe când însă sinonimii însemnează numai p u n e r e p e f u g ă sau f u – g ă r i r e a ceva care ne supără mai mult sau mai puţin, alung implică o noţiune mai radicală, ca şi când am zice: „gonesc d e t o t „ sau „păfug d e t o t „, prin urmare i z g o n e s c, şi tocmai de aceea se potriveşte mai bine când e vorba de duşmani.

Costachi Negruzzi, Aprodul Purice: „Buciumaţi şi Doamne-ajută!

— Cu toţii strigă: Amin!

Aideţi, fraţi, din ţara noastră să alungăm pre păgân!”

Doina mehedinţeanului: „Aoleo! ce foc de dor!

Veni-va badea Tudor

Să mai strângă din păduri

Cete mândre de panduri?

Ca salunge de la noi Şi pe greci şi pe ciocoi.”

(Alex., Poez. pop. 2, 292)

A L U N G

Balada Iordachi al Lupului: „Hai cu toţi să-ncălecăm, Arnăuţii salungăm, Şi de drum să ne cătăm:

Spre Bugeac să apucăm.”

Stejarul şi cornul: „Frăţioare românaş!

Creangă lungă da-ţi-o-aş, Ca s-o faci arc de război, Salungi leşii de la noi.”

Mogoş Vornicul: „Cu cei furi nu te-ai luptat?

După ei nu te-ai luat, Nouă ani să-i tot alungi Şi cu moartea să-i agiungi?”

Cu sensul din urmă, de o goană ne-ncetată sau ne-mpăcată, locuţiunea proverbială: „păcatul alungă pe om”.

Balada Oprişanul: „Vai de omul cu păcat!

De păcat e a l u n g a t Şi nu poate-a fi scăpat!”

Altă locuţiune proverbială: „parcă-l alungă tătarii”, mai ales în Moldova, unde năvălirile tătăreşti mai sunt încă vii în memoria bătrânilor.

Alexandri, Surugiul: „Cuconaşu era grăbit, parcă-l alungau tătarii din urmă.” Acelaşi, CinelCinel, sc. 3: „nu răcni aşa, că nu te alungă tătarii!” v. 1 Tatar.

Ca verb reflexiv, „a s e alunga” e sinonim cu „a se a l e r g a = a se î n t r e – c e unul pe altul la ceva”.

Astfel în ghicitoarea despre „roată” după două varianturi (G. D. Teodorescu, Poez. pop., 242): „Am patru surori, „Am patru surori, Una p-alta s e alungă

Ziua şi noaptea s-a l e a r g ă Şi nu pot să se ajungă.” Ş-una p-alta nu s-ajunge.”

Balada Soarele şi luna: „Zi şi noapte plini de dor, Arşi de foc nestingător, Vecinic să v ă alungaţi, Ceriul să cutrieraţi, Lumile să luminaţi!”

Alexandri, Miezul iernei:

A L U N G

„Dar ce văd? în raza lunei o fantomă se arată:

E un lup ce s e alungă după prada-i spăimântată.” unde s e alungă, printr-o licenţă poetică nimerită, are un sens activ; mai corect însă în Lunca din Mirceşti: „Omul îşi îndreaptă pasul cătră desul stejăriş, Unde umbra cu lumina s e alungă sub frunziş.”

Precum a l e r g este din „ad” şi „largum”, tot aşa alung vine din a d şi l o n – g u m, în medio-latina a l l o n g a r e, de asemenea italieneşte, în vechea franceză a l o i g n e r, bunăoară într-un text din 1378: „qui toujours l'a l o i g n a i t pour ailleurs aler faire son office” (Du Cange, ad voc.) =,care-l tot alunga să meargă aiuri la treaba sa”.

v. Alerg.

— Delung.

— Fugăresc.

— Gonesc.

— Lung.

1A-LÙNG, (DE- D-), adv.; le long de, au long de. Formaţiune proprie românească din l u n g cu prepoziţionalul – a, ca şi-n „d-a lat”, „d-a rând”, „d-a drept” etc., cari toate mai adesea se întrebuinţează postarticulate.

v. 11 A.

Doină din Bucovina: „Prav cu chivra oi lua Şi haliciuri cu mâna, Şi dea lung oi împuşca.”

( Aurora română, 1881, p. 14)

I. Creangă, HarapAlb ( Conv. lit., 1877, p. 185): „Şi apoi de la o vreme încep a se lăsa lin ca vântul, şi luând dea lung pământul, merg spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie.”

Balada Dolca: „Dolca vesel se scula, Câmpul dea lung apuca.”

Balada Badiul: „Fă la apă că purcezi, Şi-n fugă să te răpezi

Pe la gura pivniţei

Tot dea lungul uliţei.”

Costachi Conachi, Poez., p. 222: „Sfârşeşte! curmă pedeapsa unei crude ispitiri,

Căci mă topesc purtând frica unui amor cu-ndoiri:

A L U N I C Ă

Pe malul mării dea lungul nu contenesc a umbla, Căutând să-ţi găsesc urma însemnată undeva.”.

A. Pann, Prov. II, 90: „Cumpărai o moşioară dorinţa să-mi izbândesc, Şi o apucai da lungul să caut comoară-n ea, Când cu sapa, când cu plugul, o săpai cum trebuia.” v. Lângă.

— Lung.

ALUNGÀRE. – v. 1 Alung.

ALUNGÀT, -Ă, adj.; 1. chassé, expulsé; 2. prolongé, allongé. În primul sens este participiu t r e c u t din a l u n g şi sinonim cu i z g o n i t; în sensul al doilea, care aparţine numai graiului poetic, este o formaţiune din adverbul al u n g.

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 51: „Năprasnica silnicie a Ciobanului ne-a ţinut alungaţi pe la străini.”

Un boacet din Moldova: „Vine ceata preuţască

De la noi să te pornească.

Pe o cale alungată, Bat-o focul să mi-o bată.”

(Burada, Înmorm., 119) v. l,2 Alung. – - at.

ALUNGĂTÒR, -OARE, adj. et subst.; qui chasse, qui expulse.

A. Vlăhuţă, Nuvele, p. 27: „vorbele din răvaşul lui Radu îi răsunau în suflet, ca un cântec de departe, frumos şi alungător durerilor.” v. l Alung.

— Alungat.

1ALUNÌCĂ, s.f.; petite noisette. Deminutiv de la a l u n ă, cu acelaşi sens.

Ca ceva foarte mic, într-o doină din Dâmboviţa: „Când văd vreo nevestică, La inimă mă-nfurnică, Mă fac cât o alunică, Dau după ea pe potică.”

(D. Vulpianu, Text, p. 33)

E de observat că doinele câte se încep cu „frunză verde alunică” povestesc sau prevestesc mai totdauna o nenorocire.

Aşa într-un cântec de doliu: „Frunză verde alunică, Pe casa lui Vasilică

A L U N I C Ă

Sunt doi pui de rândunică.”

(Marian, Bucov., II, 126)

În balada lui Iordache al Lupului: „Frunză verde alunică, Grea pulbere se ridică

De la Ieşi înspre Mileşti;

Iar printr-însa ce zăreşti?

Arnăuţi cu şuşanele, Cu argint pe la oţele.”

În balada Năluca: „Frunză verde alunică, Mircea suie pe potică Şi-ntâlneşte o fetică

Ce purta cofiţă-n mână

Cu apă.” din care Mircea bea şi moare de dor.

În balada Miul Cobiul: „Frunză dalunică, Cine se-ntunică Şi nu mănâncă

Sfânta duminică?

Miul Cobiul, Ăla zglobiul.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 490)

Într-o doină: „Frunză verde alunică, Am avut o mândră mică Ş-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobândească, Dar de când o am lăsat, Au crescut, s-au măritat.”

(Alex., Poez. pop. 2, 303)

În munţii Neamţului o mulţime de doine se încep cu „frunză verde alunică”, bunăoară după cum se rosteşte pe acolo: „Frunzâ verdi alunicâ, Mă suii în deal la stâncâ, Mă uitai pi gios pi luncâ.” sau: „Frunzâ verdi alunicâ, Măi bădiţâ Ionicâ!

Dac-ai avut gând di ducâ,

La şi m-ai prins ibovnicâ?”

A L U N I Ş sau: „Frunzâ verdi alunicâ, Şini şuirâ pi luncâ?

Costachi şi Ionicâ.” sau: „Frunzâ verdi alunicâ, Şepti râchi ş-o vali-adâncâ, Valeu! lupu mă mânâncâ.”

(I. Mironescu, c. Dobreni, Col. ms.) v. Alună.

2ALUNÌCĂ, s.f.; nom d'une danse populaire. Aşa se cheamă un dans ţărănesc în Râmnicul-Sărat (com. Vişani), poate acelaşi cu danţul cunoscut în partea occidentală a Ţărei Româneşti sub numele de a l u n e l, în Dâmboviţa a l u n a ş.

v.3 Alunel.

3ALUNÌCĂ, s.f.; lentilles, envie. Acelaşi sens ca în a l u n e a şi-n a l u n i ţ ă.

Într-o doină: „Când mă uit la casa ta, Mi se rupe inima;

Alunica-ţi de la gât

M-au aprins, m-au omorât, Alunica-ţi de pe braţă

A să mă scoaţă din viaţă.”

(Alex., Poez. pop. 2, 344) v. Alunea.

4ALUNÌCĂ, s.f.; t. de botan.: Bunium bulbocastanum, terre-noix. Aceeaşi plantă care pe aiuri se cheamă a l u n e l e, a l u n ă -de -p ă m î n t, m ă n d ă l a c.

„ Alunică, cu o rădăcină rotundă ca o a l u n ă, de unde şi-a luat şi numele, se întrebuinţează de popor contra durerilor de stomah: pisând rădăcina, o plămădeşti cu ţuică două oare, apoi o bei.” (N. Panaitescu, Muscel, c. Băjeni).

„ Alunică este o buruiană ce creşte prin păduri în mare număr, cu cotorul scurt, având frunzele şi mirosul ca al cucutei, iar rădăcina cât o a l u n ă şi dulce la gust.” (I. Chirvăşuţă, Tecuci, c. Ionăşeşti).

v. Alunele.

1ALUNÌŞ (plur. alunişuri), s.n.; coudrais, aulnaie. Pădurice de a l u n i. E des în poezia poporană.

În balada lui MeşterManole: „Nu cumv-ai văzut

Pe unde-ai trecut

A L U N I Ş

Un zid părăsit Şi neisprăvit

La loc de grindiş, La verdealuniş?”

Într-o doină din Transilvania: „ Aluniş cu-alune multe, Spune la badea din curte, Pe duminică ce vine

Să-şi gătească peana bine.”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 40)

Într-o altă doină: „ Aluniş cu frunza-n criş, Ibovnic tânăr mi-am prins;

Aluniş cu frunza deasă, Frică mi-i să nu mă lasă!”

( Ibid., 51)

În alunişuri cresc adesea carpeni şi palteni, astfel că ele sunt în acelaşi timp cărpenişuri sau păltenişuri.

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 102: „începuse a nopta, când trăsura-i scoborî într-o luncă, unde, printre carpeni stufoşi, printre des aluniş, se strecurau apele gălbenatece ale unui râu.”

În balada lui Ghemiş: „Frunză verde dealuniş, Tace cucul la răriş, La răriş, la cărpeniş, De frica celui Ghemiş, Că de-i mic şi ghemuit, Are faţa de-ngrozit.”

În balada lui Mihu Copilul, hoţii lui Ianoş Ungurean petrec: „La valea adâncă, La muche de stâncă, La des pălteniş, Mărunt aluniş.”

Amestecul alunişului cu întreaga natură de la ţară se caracteriză de minune în Viaţa câmpenească de Gr. Alexandrescu: „În vale se văd desişuri, Păduri, livezi, alunişuri, Pe urmă ochiul zăreşte

Un deal ce se prelungeşte

Verde şi împestriţat.”

A L U Z E S C

Etimologia: a l u n cu sufixul colectival -i ş, ca şi-n cărpeniş, pălteniş, stejăriş etc.

v. l Alun. – - iş.

2ALUNÌŞ, n. pr. loc. Aşa se cheamă o mulţime de localităţi în România (Frunzescu, ad voc.).

v. 1 Aluniş.

1ALUNÌŢĂ (pl. aluniţe), s.f.; diminutif d'a l u n ă. Sinonim cu a l u n i c ă.

Doină din Ardeal: „Frunzuliţă aluniţă, Am avut o mândruliţă Şi mi-a fost cam tinerea, Draga neichii turturea.”

(G. I. Bibicescu, Col. ms.)

Altă: „Foicică aluniţă, Mă suiam pe Alomiţă, Mă-ntâlneam c-o copiliţă

În fustă şi în rochiţă.” sau: „Frunză verde aluniţă, Prăpădi-te-ai, neiculiţă, Pe la noi prin grădiniţă!”

( Ibid.) v. l Alunică.

1ALUNÌŢĂ, s.f.; lentille, envie. Acelaşi sens ca în a l u n e a. „ Aluniţă, pată neagră rotungioară ce se face pe pelea omului” (Costinescu).

Această formă cu aceeaşi semnificaţiune au împrumutat-o de la români bulgarii: l u n i t z a, mai formând apoi din ea un deminutiv curat bulgăresc: l u n i  k a.

v. Alunea.

ALUNÌU, -ÌE, adj.; couleur de noisette. O culoare brună-roşietecă (Marian, Cromatica poporului român, 50).

Cihac (I, 10) trage acest adjectiv dintr-un prototip latin imaginar a v e l l a n i – v i u s. Este o formaţiune curat românească din a l u n cu sufixul -i u, ca în „vişiniu” de la „vişină” sau „undelemniu” de la „untdelemn”, fără să aibă a face d-a dreptul cu epoca romană.

v. – iu.

ALUZÈSC ( aluzit, aluzire), vb.; faire des enfantillages, des puérilités; tomber en enfance. Provincialism bănăţenesc, destul de vechi. Se rosteşte cu • = dz.

A L U Z E S C

Dicţionar, ms. circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 423): „ Aludzăsc. Puerasco.

„ Aludzit.” „ A aludzi, aludzit, se zice pe la noi unui om sau unei vite ce şi-a perdut din minte, de ex.: a aludzit, nu mai e cine a fost, vorbeşte sau face copilării.” (S. Liuba, Banat, c. Maidan).

Din serbul l u d i t i – s e „sich närrisch stellen”, l u d „närrisch, thöricht, unreif” (Karad×i€), prin prepoziţionalul a = lat. a d.

v. Agrăiesc.

— Lud.

— Zălud.

ALVÀ (artic. alvaoa, plur. alvale), s.f.: 1. „farine roussie avec du miel” (Pontbriant); 2. gruau au beurre et au sucre. Se zice şi aspirat: halva. În sensul dentâi, este alva t u r c e a s c ă, pe care o fac şi o vând a l v a g i i i în a l v a g e r i e; „un fel de prăjitură din făină arsă şi miere, din turcul h a l w î, nom de différentes espèces de pâte sucrée; h a l v a € y, vendeur de halwa” (Şaineanu, Elem. turc., p. 50); se face şi din tahân cu zahar, cel puţin în Bucureşti; e albă-gălbuie, tare, dar fărâmăcioasă şi se topeşte la căldură; pe-n mahalale se mănâncă mult în zile de post. În sensul al doilea, este alva d e c a s ă, un desert cam mitocănesc, făcut din griş sau din făină cu unt proaspet ori cu untură şi cu zahar, de culoare roşie-închisă. De la turci cuvântul a trecut şi la greci: calb©j, calbantzÁj; de asemenea la serbi şi la bulgari. Cihac (II, 584) crede că din prototipul arab „al-helâva” a căpătat şi limba portugeză această vorbă sub forma „alfeloa = espèce de confitures”. În adevăr portugezii au o alva de zahar: „alfeloa de açucar” şi o alva de miere: „alfeloa de mel”. O a treia varietate la români este deminutivul a l v i ţ ă, despre care mai jos.

v. Acadea.

— Cataif.

— Sarailie.

— Tahân.

ALVAGERÌEA v. Alva.

ALVAGÌU

ALVIŢÀR. – v.l Alviţă.

1ALVÌŢĂ, s.f.; espèce de nougat oriental. Amestec din nuci, scrobeală albă şi zahar sau miere. Când nu e de post, se pune albuş de ou în loc de scrobeală. Cel ce o face e a l v i ţ a r, iar locul, a l v i ţ ă r i e.

v. Alva. – 2 Alviţă.

2ALVÌŢĂ, s.f.; sorte de jeu enfantin.

„La lăsatul secului de brânză, este obicei între copii să b a t ă alviţa. Aceasta se face seara, după cină, şi în chipul următor: De un cui bătut în tavan se leagă o aţă, lungă până să vie în dreptul peptului copiilor. La capătul de jos al aţei se leagă o bucată de alviţă cât o portocală de mare. Doi copii, până la vârsta de 15 ani cel mult, se pun faţă în faţă, având la mijloc alviţa, adecă între ei. Se depărtează cu un pas 736 unul de altul. Un al treilea f a c e v î n t alviţei cătră unul din copii. Acesta este A M dator, fără a pune mâna, să o apuce cu gura. Daca nu poate, trebuie să o atingă cel puţin cu buzele, trimiţând-o cătră tovaroşul său, carele şi el se aţine cu gura, ca s-o prinză. Sunt unii copii dibaci de prind alviţa de mai multe ori. Sunt alţii cari nu pot să o prinză niciodată. Cel care o prinde de mai multe ori este lăudat de toată adunarea.

Astfel se trimite de la unul la altul, până ce ori apucă alviţa şi o mănâncă, ori n-o prinde şi se lasă de a o mai bate, ca să facă rând şi altor copii, cari aşteaptă cu nerăbdare. Şi râd mari şi mici, şi fac chef, petrecere şi chiloman mare. Să se mai ştie că la asemenea zi se adună câte două sau mai multe gazde la un loc, ca să fie mai mulţi copii. După ce se isprăveşte jocul, se cearcă norocul fiecăruia. Aceasta se face astfel: Cu luminarea se dă foc aţei, aşa unsă de alviţă cum este, în norocul cutăruia şi sorocind-o până unde are să arză. Daca se stinge şi n-ajunge până unde este sorocită aţa, se zice că n-are noroc în anul acela. Apoi dându-i din nou foc, o sorocesc până unde are să arză pentru altul. Daca arde până unde aţa e sorocită, zic că în anul acela va avea noroc, şi o sorocesc pentru alt copil.” (P. Ispirescu, Bucureşti).

Acest joc copilăresc se află şi la macedo-români, unde se cheamă a s c ă, adecă: „ c a s c ă să prinzi alviţa” (M. Iutza, Cruşova).

v. 1 Alviţă.

— Bat.

— Casc.

— Joc.

— Vânt.

ALVIŢĂRÌE. – v. 1 Alviţă.

1AM ( avut, avere), vb.; avoir: 1. posséder, tenir; 2. sentir, ressentir; 3. devoir, être forcé. Unul din cei trei verbi activi şi auxiliari totodată, alăture cu s î n t sau f i u şi v o i, cu cari se şi compune pentru a obţine unele forme, după cum se compune şi cu sine însuşi: am avut, aş f i avut, voi f i avut şi aşa mai departe. Fiind în grai de o circulaţiune extremă, ar fi peste putinţă a studia pe am destul de bine, dacă n-am despărţi din capul locului pe cel activ de cel auxiliar; şi aceasta mai cu seamă în limba română, care a reuşit a-i diferenţia pe amândoi chiar foneticeşte.

În propoziţiunea „ am u n cal bun, pe care am c u m p ă r a t „, ambii am sunt etimologiceşte unul şi acelaşi cuvânt, ca şi franţuzeşte „ai” în: „j'a i un bon cheval que j 'a i acheté”; dar, pe când franţuzeşte activul „ai” şi auxiliarul „ai” se conjugă într-un mod identic: „j'ai, tu as, il a, nous avons etc.”, româneşte activul am are o flexiune diferită de auxiliarul am: eu am eu am tu ai tu ai un cal el are el a pe cumpărat noi avem A noi am care voi aveţi voi aţi ei au ei au

A unde auxiliarul ne prezintă forme contrase: a, am, aţi, acolo unde la activ vedem: are, avem, aveţi; o disociare morfologică pe care o găsim şi-n unele dialecte italiene, bunăoară în cântecele poporane marchigiane (Gianandrea):

A M

„Bello, che m' ête d a t t o ra parola, Tanto ro core mia se ne fida;

Ro c e r v e l l o l' avete a banderolla.”; uneori cu a-: „Ma vo'senza carbò' gran foco fate, Pazienza, bello mia, şi p e r s o m' îte.”

În acest mod, nu numai în fond, dar şi prin formă, ambii am urmează a fi studiaţi fiecare în parte, deşi e mai pe sus de orice îndoială că materialmente aţi (= ital.

â t e ) este identic cu aveţi (= ital. a v e t e ).

I. S e n s u r i l e.

a) am „posséder, tenir”.

Verbul activ am se apropie prin sens de s t ă p î n e s c, dar exprimă ceva cu mult mai general, fără nici o noţiune de drept sau de mod: cine s t ă p î n e ş t e un lucru, îl şi are; cine însă îl are, poate să nu fie stăpân peste acel lucru. Eu am un cal, şi totuşi calul nu este a l m e u, ca în cântecul poporan: „Bădiţă de peste deal

Ar veni şi nare cal;

Ia-ţi bădiţă, c a l c u p l a t ă Şi mai vin' la noi vrodată.”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 105)

Este dară o quasi-stăpânire, un fel de ţ i n e r e, dar cu o nuanţă mai puţin materială. Tocmai din cauza generalităţii prea mlădioase a sensului său, am a putut să scază treptat la o funcţiune curat auxiliară, după cum – ceva mai anevoie – a scăzut în unele dialecte neolatine şi sinonimul ţ i n, bunăoară la spanioli.

Sensul cel nedecis al lui am ne apare mai cu seamă în ghicitori, unde el însemnează ceva ca „ţinere”, însă cu o nuanţă de tot abstractă sau chiar metafizică; de ex.: Ce este l u n a?

„ Am o mâţă, albă, grasă, Toată noaptea îmblă-n casă.”

(Sbiera, Poveşti, p. 322)

Ce este n e g u r a?

„ Am o vacă surie, Vine din pustie, Cuprinde luncile

Cu brâncile.”

( Ibid.)

Locuţiuni metaforice:

Am g u r ă „parler sans gêne, oser ouvrir la bouche.” „Vai, vai, vai inima mea,

Multu-i bună, multu-i rea, A M

Multu-i neagră ca tina:

Mult se arde şi se frige Şi nare g u r ă să strige.”

(Jarnik-Bârsanu, 213) v. Gură.

Am n a s „avoir du toupet, être considéré”: „Minciunosul nu are n a s la nime =

= a nemine honoratur” ( L. B. ).

v. Nas.

Am c a p „être en état de faire quelque chose”: „Poţi desface ce-ai făcut, Dar eu nam c a p să te uit, Că cu gândul te-aş uita, Nu mă lasă inima.”

(Jarnik-Bârsanu, 164) v. Cap.

Am p a r t e „avoir de la chance, avoir sa part de”: „Ocolii ţările toate Şi de bine navui p a r t e.”

( Ibid., 131) v. Arte.

— Parte.

Am c i n s t e „être honoré”:

Moxa, 1620, p. 372: „ c i n s t e să aibŠ de la domniša ta, šarâ de nu vošu fi dereptŠ să-m tai capul.”

Am t r e a b ă „être occupé”:

Act moldovenesc din 1638 ( A. I. R. III, 223): „să nu mai avăm noi t r ă s u r ă pentru garduri, nice să avăm t r e a b ă la acele vii.”, unde ne întimpină totodată arhaicul:

Am t r ă s u r ă „être tergiversé”.

Apoi: „ am p e d r a c u l „, „ am h a z „, „ am p e v i n o – n c o a c e „, „ am g ă r g ă u n i „ şi altele, despre cari se va vorbi la substantivii lor.

A treia persoană imperativă: „naibă.!” constituă un fel de blăstem: „naibă parte!”, „naibă noroc!”, „naibă pace!”, „naibă casă!” etc. Când pomeneşte poporul pe d r a c, adauge cu groază: „naibă loc aici!” ( L. M., Gloss., 402), de unde apoi unul din numeroasele epitete ale necuratului: n a i b ă, format printr-un imperativ ca şi-n „ucigă-l toaca!”. Termen curat românesc de baştină, n a i b ă n-are a face nici cu italianul „nabisso” ( L. B. ), care însemnează „prăpastie”, dar nici cu turcul „n°ïbè” „ce qui vient tour à tour” (Cihac, II, 599), care este feminin din arabul „n°ïb = lieutenant, gouverneur” (Şaineanu, Elem. turc., 75).

v. Naibă.

Tot sensul de „stăpânesc” sau „ţin” predomneşte în construcţiunea lui am cu un adjectiv sau cu un calitativ în genere: o am i u b i t ă, îl am v r ă j m a ş, îi am buni pentru treaba aceasta etc., unde româneşte se şi zice deopotrivă bine: îl ţ i n b u n. 739

A M

„Vai de mine, ce să fac!

Că nam pe nimene d r a g.”

(Jarnik-Bârsanu, 208)

Act moldovenesc circa 1626 ( A. I. R. I, 92): „acéle urice au fost date de părintele