Hasdeu, Bogdan Petriceicu

(I. Mironescu, Neamţ, c. Dobrenii)

Se ştie că a l i o r este „Euphorbia” şi, după cum vom vedea la locul său, derivă din ˜llšboroj (v. Alior), pe când în alion nazala finală este organică, deoarăce-l găsim şi sub forma aliom, într-o doină din Transilvania: „Frunză verde dealiom, Te-am iubit şi n-ai fost om:

Ai fost o gură căscată

De ne-a ştiut lumea toată.”

( Foişoara din Sibii, 1886, p. 10)

Tot aşa numai prin confuziune în Ialomiţa se aude: „Foaie verde alimon, În grădină la Ion.” v. Alimon.

Acelaşi termen botanic într-un cântec poporan din Bucovina: „Frunză verde dealinor, Plânge-mă, mamă, cu dor, Că ţi-am fost voinic fecior.”

(Marian, II, 114)

A L I O R

Ambele forme: alion şi alinor, cu obicinuita proteză a lui adenaintea lui – l, rezultă deopotrivă din prototipul l e o n u r u s, numele tecnic al plantei „agripau-me”, de unde derivă normal: alionor, iar de aci apoi o formă scurtată alion şi o formă contrasă alinor.

v. Alimori. – 1 Alion.

Pe când alion şi alinor ne mai întimpină astăzi numai în poezia poporană, care păstrează adesea arhaismi de mult despăruţi din grai (v. Alemesc), numirile româneşti cele obicinuite ale plantei „Leonurus cardiaca” sunt: t a l p a – g î ş t e i şi c r e a s t a – c o c o ş u l u i, apoi după Dr. Brândză ( Prodrom., p. 399): i a r b a f l o c o a s ă şi c i o a n e.

v. Cioane.

— Leu.

ALIÒR, s.m.; t. de botan.: épurge, Euphorbia; alior m i c = Euphorbia esula, alior d e p ă d u r e = Euphorbia sylvatica, alior d e b a l t ă = Euphorbia palustris.

Se mai zice româneşte: l a p t e l e – c u c u l u i, l a p t e l e – c î n e l u i, l a p t e l e – l u p u l u i, din cauza sucului otrăvicios, alb ca laptele, propriu tuturor varietăţilor acestei plante, a cării floare e galbenă.

Doină din Moldova: „Frunză verde alior, Cine are frăţior

Are-un cuvânt bunişor!

Păseruică pe harag, Nu mă blăstema să zac.”

( Conv. lit., 1886, p. 90)

Altă: „Frunză verde alior, La fântâna cu izvor

Se-ntâlneşte dor cu dor:

Smarandica cu Ion!

Este-un şerpe muşcător, M-o muşcat de cheptu gol.”

(I. Mironescu, Neamţ, c. Dobreştii)

Din Bucovina: „Frunză verde dealior, Ce vii, bade, târzior?

Au de mine nu ţî-i dor?”

( Aurora română, 1881, p. 14)

În industria poporană: „Cu alior ţărancele văpsesc ouăle g a l b e n e la Paşti.” (D. Huţu, Tecuci, c. Nărteştii; I. Corciovă, Tutova, c. Docani).

Despre modul cum se fac „gălbenele” din alior, nu numai pentru ouă, dar şi pentru văpsirea ţeseturelor ţărăneşti, vezi S. F. Marian, în Col. l. Tr., 1882, p. 263-4.

În medicina poporană:

A L I O R

„ Alior cu apă caldă se bea ca purgativ, iar în hapuri cu făină de grâu se ia pentru durere de stomah” (I. Nour, Bârlad).

Se dă şi la friguri, de unde-i vine numele b u r u i a n ă – d e – f r i g u r i (Dr. Brândză).

La boale de vite: „Sucul de alior ţăranii îl întrebuinţează la spălatul oilor de râie” (St. Negoescu, Râmnic-Sărat, c Bogza).

Această întrebuinţare ciobănească a sucului de alior ca unsoare pare a fi dat naştere unei forme alfior = a l i f i o r, prin etimologie poporană din a l i f i e, deşi ar fi nu mai puţin cu puţintă o etimologie poporană de la f i o r „fièvre”, deoarăce este,buruiană de friguri”; în orice caz, vreun fel de etimologie poporană trebui să fie, căci pe calea istorică forma alfior nu se explică.

Doină din Ardeal: „Frunză verde dealfior, Mi-i bărbatul beutor, La toată crâşma-i dator Şi la lucru n-are spor.”

( Familia, 1884, p. 240)

Altă: „Frunză verde dealfior, Eu de slab ce sunt mai mor, Şi-ncă nime nu mă crede, Că pe picioare mă vede.”

( Amicul familiei, 1879, p. 83)

Doină din Bucovina: „Geaba puică mă mângâi

Cu gutâi, cu alămâi, Că de mine tot rămâi!

Geaba bade mă dezmerzi

Cualfiori şi mere verzi, Că de-acum nu mă mai vezi.”

( Familia, 1873, p. 115)

Fără etimologie poporană, ci dintr-o simplă asemănare fonetică, alior se confundă adesea cu a i o r „Allium ursinum” (v. 1 Aior); iar prin asimilaţiune regresivă între ambele licuide – lr, din alior s-a născut variantul arior ( Lex. Bud., 31).

Tipul organic al lui alior este alèur, care se şi păstrează în grai în mai multe localităţi.

„O plantă veninoasă, naltă de 2-4 decimetri şi cu floarea ca o umbrelă, se cheamă alèur, şi se zice şi l a p t e l e c u c u l u i, fiindcă rumpând o foaie dă un suc alb.” (I. Popescu, Buzău, c. Mărăcineni; D. Georgescu, Ialomiţa, c. Coşereni).

Între aliòr şi alèur se află acelaşi raport de accent şi de vocalism ca între roma-684 nul f i ò r şi latinul f è b r i s, macedo-româneşte h é v r ă = f é u r ă. De aci se A L I Ş V E R I Ş limpezeşte de la sine obârşia cuvântului, căci alèur nu poate fi decât h e l l e b o – r u s = gr. ˜llšboroj, italieneşte e l l è b o r o, în dialectul sicilian e l l è b b r u m, în texturi medio-latine e l l è b r u m (Diefenbach, Novum gloss., 147), adică o plantă numită astăzi româneşte „spânz” şi „iarba-nebunilor”, la olteni „cutcurigi” şi „bojoţei” (Dr. Brândză), dar al căriia nume primitiv era alèur, trecut apoi asupra euforbiei, cu care se întâlneşte prin aceea că ambele sunt deopotrivă otrăvitoare.

v. 3 Alion.

— Bojoţel.

— Cutcurig.

— Laptelecucului.

— Laur.

ALIPÈSC ( alipit, alipire), vb.; accoler, serrer contre. Din l i p e s c cu prepoziţionalul a (= lat. ad.)

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 16: „Se alipi de bătrână, o cuprinse pe după gât cu braţele ei rumenite de dogoarea focului şi mult timp privi.” Macedo-româneşte a l i c h e s c se zice în loc de l i p e s c (Dr. Obedenaru).

v. Lipesc.

ALIPÌRE A v. Alipesc.

— Lipesc.

ALIPÌT

ALIŞVERÌŞ (plur. alişverişuri), s.n.; „trafic, vente, débit qui se fait dans le marché” (Cihac), „literalmente luare-dare, daravere, negoţ, vânzare, târguială, din turcul a l y Ÿ – v e r i Ÿ commerce” (Şaineanu, Elem. turc., 9). Cuvânt întrodus în grai abia de prin secolul trecut, dar devenit necesar.

Istoria de patima Galaţilor, 1769: „Că oricine ce ducea

Tot alişveriş făcea, Că cu bun preţ le vindea Şi nevoia îşi prindea.” şi mai jos: „Vedeai un norod ferbând, Alişverişuri făcând, Vedeai corăbii în vad

Sosite din Ţarigrad

Cu fel de fel de bucate;

Intrai, cumpărai de toate.”

( Conv. lit., 1875, p. 326)

Dionisie Eclesiarcul, Cron. (Papiu, Tes. II, 166), sub anul 1775: „neguţătorii se lăţia cu alişverişurile lor la câştig, meşteşugareţii sporia în lucrarea sa, ţăranii îşi lucra pământurile lor.”

Ianachi Văcărescu, Ist. ( ibid., 299), sub 1790: „vindea cum vrea feluri de lucruri, fân, lemne, zaherele de tot felul, şi făcea alişveriş cu îndestulare.” Beldiman, Tragod., v. 3333:

A L I Ş V E R I Ş „De te jăluiai de vrunul, neputând mai mult răbda, Nu te mântuiai de dânsul, se fălea că foc ţi-a da:

Alişveriş era focul, căci prăda făţiş pe toţi, Câte în trei-patru locuri auzeai în toate nopţi.”

Filimon, Ciocoii vechi, p. 238: „Ia spune-mi, cum mergi cu alişverişurile?” v. Saftea. – 1 Turc.

— ÀLNIC. – v. – elnic. – - nic.

ALIVÀNCĂ (plur. alivenci), s.f.; t. de cuisine populaire: ramequin, raton, sorte de gâteau de maïs au fromage. Cuvântul rareori se întrebuinţează la singular. Se aude aproape numai în Moldova, ca şi sinonimul g h i ţ u m a n e sau g h i s m a n e.

În unele locuri (Covurlui, c. Jorăşti) se zice la singular alivenci, şi atunci pluralul este alivenciuri.

„Turte subţiri făcute din făină de popuşoi cu chişleac şi brânză se numesc alivenci” (G. Sireteanu, Botoşani, c. Rânghileşti).

Alexandri, Rusaliile, sc. 13: „Du-te ca gândul, te fă ţărancă, Şi te întoarce vesel, gigât, Că-i găsi gata o alivancă, Care-ţi va merge cam greu pe gât.”

Ţăranul din Moldova priveşte alivencile ca ceva atât de delicios, încât se poate pune la întrecere numai doară cu „purcel fript”.

Într-o doină din Covurlui: „Răvaş puică, răvaş dragă, Răvaş de la vornicu

Că-ţi vine ibovnicu!

— Las' să vie, Domnu-l ştie, Calea trandafir să-i fie!

Că cămeşa i-am spalat, Cu busuioc o-am frecat, De mâncare i-am gătit

Alivenci ş-on purcel fript.”

(Iconomul G. Teodorescu, Galaţi, Mavromolu)

Alexandri, Surugiul: „Măriuco fa, să mă aştepţi cu alivenci pe când mă voi întoarce, că ţi-oi aduce un tulpan nou.”

Acelaşi, Scara mâţei, sc. 6: „Mă rog, sorioară, să-i poronceşti să-mi facă un borş cu perişoare şi alivence.”, unde editorul explică (t. IV, p. 1747) că alivencile sunt 686 „plăcinte mici de ţară”.

A L I VA N D A

Costachi Negruzzi, Scrisoarea IV: „Dimineaţa vom mânca cotlete şi vei bea un pahar de porter în loc de dicoct; la prânz, jambon, macaroane, alivenci, cu vin de Odobeşti.”

Fără amestec de neologismi, la I. Creangă, Capra cu trei iezi ( Conv. lit., 1875, p. 342): „Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână şi cu ouă şi fel de fel de bucate.”

Acelaşi, Amintiri ( Conv. lit., 1881, p. 10): „făcând mama un cuptior zdravăn de alivenci şi plăcinte.” „ Alivenci sau g h i s m a n e sunt un fel de plăcinte ţărăneşti, cari se fac din trei părţi făină de popuşoi cernută prin sâtă deasă, din o parte făină de grâu, din două părţi brânză de vacă proaspetă, toate amestecate împreună şi cu câteva ouă, aşa ca aluatul să nu fie vârtos; apoi se fac din aceasta mici mălăieşe puse pe frunze de popuşoi, de nuc, de hrean, cum se întâmplă, şi după ce se coc în cuptoriu, se scot, se ung, încă ferbinţi cu unt sau cu smântână şi atunci să tot mănânci.” (N. Bălăuţ, Vaslui, c. Ivăneşti).

Cihac (II, 2) a indicat foarte bine originea slavică a cuvântului. Bohemeşte l i w a n e c sau l é w a n e c „orbiculus farinaceus fusus” (Jungmann). Negreşit însă nu din bohema d-a dreptul vine românul alivancă, ci din vreo formă provincială poloană sau ruteană, de unde l-au împrumutat moldovenii, şi nu trebui identificat etimologiceşte nici cu adverbul a l i v a n t a, nici cu terminul choreografic a l i v e n c i, despre cari mai jos.

v. Ghismană.

— Plăcintă.

— Turtă.

ALIVÀNDA s. ALIVÀNTA, adv.; à la culbute, en culbutant. „A da, a cădea, a se duce alivanda = a cădea în cap; a se da alivanda = a se da peste cap; a da pe cineva alivanda = a ruina; a da alivanda = a cădea din mărirea sa, a se ruina, a perde starea” ( L. M. ).

Cuvântul se aude mai ales în Moldova şi peste Olt; în Transilvania pare a nu fi cunoscut.

I. Creangă, Amintiri ( Conv. lit., 1881, p. 459): „Ion însă, împiedecat cu picioarele în mânicile contăşului, căzuse alivanta la pământ.”

Alexandri, Iorgu de la Sadagura, act. I, sc. 5: „Gângu: Să te păzeşti, dragă cucoană Gahiţă, pentru că la vârsta noastră cataro-ile sunt foarte şugubeţe.

Gahiţa: Cine ţi-a spus d-tale că am cataroi?

Gângu: Precum zici foarte bine. ele deodată, nitam-nisam, te trântesc alivanta p l ă c i n t a – n g r o a p ă.”

Acelaşi, Peatra din casă, sc. 9: „cine ştie? mâni, poimâni, poate alivanta-n g r o a p ă.”

Acelaşi, Florin şi Florica, sc. 11: „(se împedecă în poalele rochiei) Na! că era să dau alivanta p e s t e c a p.”

Acelaşi, Kera Nastasia: „Azi tare, mâne tare, poimâne pe spinare, adică alivanta.” În Oltenia:

A L I VA N D A

„Când se răstoarnă o trăsură, auzi zicând: văzut-ai cum boierul şi cocoana au venit alivanta p e s t e c a p? Între copii, când se încurcă zmeii: ţi l-am dat alivanta! A venit zmeul alivanta!” (Chr. Cuţana, Craiova).

Cihac (II, 2) crede că alivanta „culbute” ar fi aceeaşi vorbă cu a l i v a n c ă „gâteau”: „l'acception de culbute est déduite de la manière de faire ces petits gâteaux, que l'on roule”. Asociaţiunea lui alivanta cu p l ă c i n t a s-ar părea la prima vedere a justifica această derivaţiune; în fond însă acea asociaţiune nu este altceva decât tocmai rezultatul unei etimologii poporane. Faţă cu asemănarea materială a ambelor cuvinte, poporul – ca şi Cihac – şi-a închipuit că ele trebui să fie înrudite; apoi de aci, ca un fel de explicaţiune la alivanta, s-a adaos p l ă c i n t a în: alivanta – p l ă c i n t a. Cihac citează locuţiunea: „a cădea alivanta – p l ă c i n t a c a o b r o a s c ă = faire une culbute comme une grenouille”. Mai adesea însă se zice: „ alivanta î n g r o a p ă „, „ alivanta p e s t e c a p „, „ alivanta p e s p i – n a r e „. Alivanta – p l ă c i n t a se aude numai în Moldova, nu şi la olteni, în graiul cărora nu există a l i v e n c i, şi prin urmare o asemenea etimologie poporană nu avea cum să se nască.

Finalul – că din a l i v a n c ă, fiind un sufix foarte răspândit în limba română, nu putea să treacă în – ta şi – da din alivanta sau alivanda, o terminaţiune de tot rară.

Afară de aceasta, s-ar fi zis: „a cădea a l i v a n c ă „, după cum se zice într-un mod adverbial: „cade m o r m a n „, „curge g î r l ă „, „leagă f e d e l e ş „ etc. (cfr.

Jarnik, Rumän. Volksmärch., 21), iar nu articulat: „a cădea a l i v a n t a „. În scurt, din toate puncturile de vedere, alivanta n-are a face cu a l i v a n c ă.

Forma – anta sau – anda, în loc de – înta ori – înda, dovedeşte că vorba nu e veche la români. Este terminul italian de marină a l l a – b a n d a (Tommaseo, vv.

allabanda şi banda), cu un consonantism care indică trecerea-i prin gura marinari-lor bizantini, căci în medio-greaca italianul b a n d a se rostea b £ n t a (Du Cange, Gloss. graec., ad voc.). Italieneşte „andare a l l a b a n d a” se zice despre corăbiile când se pleacă pe o parte, şi de aci materialmente: „andare a l l a b a n d a =

= a se povârni, a sta să cadă, a şovăi ca beţivii”, iar figurat: „andare a l l a b a n d a =

= a se ruina, a suferi o nenorocire şi chiar a muri”, adecă într-un mod adverbial toate accepţiunile românului alivanda sau alivanta.

Este încă una dintr-o seamă de vorbe italiene străbătute la noi de la Marea Neagră prin comerciul veneţian şi genovez pe la finea veacului de mijloc.

v. Acioaie.

— Alamă.

— Aleodor.

ALIVÀNT, s.m.; t. de botan.: Lavandula, lavande. Se aude în Moldova (Vaslui, c. Muntenii-de-Jos). În Ţara Românească se zice l e v a n t ă (Poenar-Aaron-Hill).

Numele cel mai românesc, care merită a fi generalizat, este a s p i c. O plantă de grădină, cultivată mai cu seamă din cauza plăcutului său miros şi care a păstrat aproape în toate ţările numele-i tecnic latin L a v a n d u l a: nemţeşte L a v e n d e l, ruseşte l a v e n d u l, poloneşte l e w a n d a etc. Forma moldovenească alivant este o apropiare prin etimologia poporană de a l i v a n t a.

Cuvântul nu e vechi la noi.

v. Alivanta.

— Aspic.

— Levantă.

A L I V E N C I lALIVÈNCI. – v. Alivancă.

2ALIVÈNCI s. ALIVÌNCI, s. f. plur.; t. de choréogr. popul.: ronde, danse en cercle, sorte de ballet. Un fel de h o r ă foarte răspândit în Moldova. Unii au descris-o ca: „sorte de danse rustique, comme la hora, pendant laquelle hommes et femmes s e v e r s e n t m u t u e l l e m e n t à b o i r e „ (Cihac, II, 2), o particularitate de tot fantastică, născocită numai şi numai pentru a putea trage cuvântul din slavicul „liti = verser”. Alivencile n-au a face cu nici un fel de beţie sau băutură.

I. Creangă, Amintiri ( Conv. lit., 1881, p. 449): „.ne cânta din fluier: doina care te umple de fiori, corăbiasca, măriuţa, horodinca, alivencile, ţiitura, ca-la-uşa-cortului.”

Burada, Almanah muzical, 1877, p. 63: „ Alivencile. Acest joc se joacă ca şi hora, femeile şi bărbaţii la un loc formează un cerc, din când în când se despart în părechi şi bat în palme şi apoi iarăşi întră în cerc.”

O descriere din districtul Iaşilor: „ Alivencile sunt o horă din mai multe părechi de jucători, fiecare păreche un bărbat şi o femeie, numai în lipsă de o femeie, doi bărbaţi. Toţi joacă cu paşi mărunţi şi repede, sau înspre dreapta sau înspre stânga; după ce s-au învârtit de 2-4 ori împregiur, se opresc, ieşind în mijloc o singură păreche şi jucând amândoi, pe când ceilalţi stau pe loc; apoi femeia din păreche îşi lasă pe bărbat şi începe de la un capăt al horei a lua la braţ câte o persoană de o învârteşte, de aci mai ia la braţul drept şi pe bărbatul cu care joacă în păreche şi se învârtesc împreună tustrei o dată, la dreapta sau la stânga; după aceea cei doi se lasă trecând la loc, iar femeia ia o altă persoană din joc, făcând ca şi cu cea dentâi, şi aşa pe rând una câte una; apoi după ce isprăvise a juca pe toţi, atunci toate părechile din horă se învârtesc împreună, o dată la dreapta şi o dată la stânga, fiecare aparte; în urmă se opresc, bat din palme şi strigă: j o i s a u m a r ţ i! De aci se aşează hora la loc şi iese din ea o altă păreche, jucând singură şi jucând pe ceilalţi întocmai după cum făcuse cea dentâi, până ce ies toate părechile în mijloc sau până ce li se urăşte.” (I. Vasiliu, c. Gropniţa).

O descriere din Covurlui (D. Alboteanu, c. Mastacani): „Este o horă din părechi: bărbat şi femeie sau flăcău şi fată, prinşi de mâni, femeia la dreapta bărbatului.

După o mişcare cu toţii de la dreapta spre stânga şi înapoi, hora se opreşte, şi atunci bărbatul, care se crede ca mai însemnat între jucători, înaintează cu părechea sa în mijlocul horei jucând, se întoarce înapoi, o învârteşte o dată cu braţul drept, o lasă, şi cu braţul stâng învârteşte pe bărbatul care vine la dreapta părechii lui, îl lasă, şi cu braţul drept învârteşte iarăşi pe părechea sa ca întâi, apoi o lasă din nou, şi cu braţul stâng învârteşte pe părechea bărbatului pe care-l învârtise mai-nainte, de aci iarăşi se duce la părechea sa de o învârteşte, pe urmă trece de joacă pe părechea a treia, întâi pe bărbat şi apoi pe femeie, şi urmează tot aşa înainte, până ce isprăveşte de învârtit la rând pe toţi jucătorii, bărbaţi şi femei. După aceea strigă: Alevinci! şi toţi jucătorii se învârtesc aparte cu părechile lor. Unii strigă în glumă: alevinci p l î c i n t e g o a l e! Începe din nou jocul printr-o mişcare comună, şi apoi părechea bărbatului ce jucase face întocmai după cum făcuse el. După aceea bărbatul din a doua 689

A L I V E N C I păreche, apoi părechea lui, şi aşa înainte cu toate părechile. Aria acestui joc este moale şi lină. Poporul nu-l prea joacă pe la noi, ci mai mult ciocoieşii sau surtucarii de la ţară pe la petrecerile lor.”

Deşi jocul alivenci n-are nici o legătură cu turtele de acest nume şi cu onomastica proprie, totuşi prin etimologie poporană el se confundă cu ambele: „Jocul alivenci-p l ă c i n t e „ (G. Poppovici, Iaşi, c. Golăeşti).

„ Alivenciul se zice la noi h o r a l u i L i v e n t e „ (I. Chirica, Tutova, c. Cârjeoanii).

v. Livente.

— Plăcintă.

Apoi poporul din Moldova priveşte alivencile ca un joc neromânesc: „ Alivencile este un fel de horă e v r e i a s c ă …” (G. Căderea, Neamţ, c. Buhalniţa).

Originea străină a acestui joc, care n-a reuşit a se răspândi afară din Moldova şi a rămas abia pe jumătate împământenit chiar acolo, ne explică mulţimea etimologiilor poporane.

Numele alivenci, mai corect alevinci, vine din strigătul ce se scoate atunci când t o ţ i jucătorii trebui să se î n v î r t e a s c ă. Este germanul: a l l e w i n d e n!

Tot nemţesc trebui să fie şi strigătul cellalt: „ j o i s a u m a r ţ i!” care n-are nici un înţeles şi pare a fi o curioasă românizare asonantică din: „ s o m a n w a l z t „, după cum se zice şi româneşte: „aşa joacă pe la noi!” În adevăr, în multe jocuri d-ale poporului se pomenesc zilele săptămânei. Aşa, de exemplu, la a l u n e l se strigă în Vâlcea (I. Stănescu, c. Recea): „Azi e l u n i şi mâine m a r ţ i, Alunelul să mi-l baţi!

Azi e m i e r c u r i, mâine j o i, Alunelul la bătăi.” dar nicăiri şi niciodată „joi” nu se pune înainte de „marţi”, ba încă fără trebuinţa rimei. Nu poate fi decât rezultatul unei etimologii poporane.

Alivencile este o horă nu evreiască, precum crede poporul din Moldova, fiindcă evreii vorbesc acolo nemţeşte, ci un fel de balet pe care-l vor fi întrodus la români aceiaşi muzicanţi ambulanţi din Germania, de la cari noi am căpătat şi pe l ă u t ă, vechi l à u t ă = germ. L a u t e, ba şi cuvântul devenit de tot poporan, mai ales la nunţile ţărăneşti: d a n ţ = germ. T a n z e. În Occident o mulţime de termeni coreografici sunt de asemenea de proveninţă germană, precum şi la slavi.

Din „alle winden” alivenci sau alevinci, pe alocuri la singular alevincă (C. Alexandrescu, Neamţ, c. Bistricioara), şi de aci apoi hora lui L i v e n t e „, astfel străvesteşte poporul prin propria sa etimologie toate vorbele străine fără familie în ţară, căutând să le găsească cu orice preţ neşte neamuri pământene în fondul cel vechi al graiului.

Aria alivencilor, aşa după cum s-a cules în Moldova de căpitanul A. Munteanu 690 (Vulpian, Jocuri de brâu, nr. 13):

A L M A J v. Alăută.

— Danţ.

— Horă. – 1 Neamţ. – Ştaer.

ALIVÌNCI. – v. 2 Alivenci.

ALJÒSUL. – v. Naljosul.

ALLILÙIA. – v. Aleluia.

ALMA, n. pr. loc. f.; un village roumain en Transylvanie.

O doină din Ardeal: „Dragostele din Alma

S-au dus tot pe Târnova, Pân-au stat la Mediaş

Că-i locul mai drăgălaş.”

(Jarnik-Bârsanu, 385)

Din maghiarul a l m a „pomme”. Tot de acolo vin numirile topice a o mulţime de sate române, dealuri şi pâraie: A l m a ş (= ung. Almàs) şi A l m a j (= ung.

Almágy) cu deminutivii lor A l m ă ş e l şi A l m ă j e l şi cu derivatele A l – m ă j e n i, A l m ă ş e n i etc. Această nomenclatură e mai cu seamă deasă în Ardeal şi-n Banat, apoi în Oltenia şi-n districtul Neamţului, adecă în regiunile învecinate cu elementul etnic unguresc.

Act moldovenesc din 1644 ( A. I. R. I, 87): „un sat anumé Silişte în ţinutul Neamţului pe A l m a ş u l c e l m i c.” v. Almaş.

AL-MAI-RĂU, s. m.; Satan. – v. 1 Al.

— Drac.

ALMÀJ. – v. Alma.

— Almaş.

A L M A R E

ALMÀRE, n. pr. loc. m.; localité dans la Petite-Valachie. Numele unui deal în Romanaţi (Frunzescu), compus din a l – m a r e, literalmente „le grand”.

v. 1 Al.

ALMARIU (plur. almare), s.n.; armoire. Cuvânt întrebuinţat numai peste Carpaţi.

Sinonim cu d u l a p.

Strigătură de lângă Beiuş: „Bagă-mă Doamne-n potică

Să-mi ieu gură de-o groşiţă;

Iar mă bagă în almariu, Să-mi ieu gură de-un griţariu.”

( Familia, 1885, p. 307)

Nu vine d-a dreptul din latinul a r m a r i u m, ci prin maghiarul a l m a r i o m sau prin germanul A l m e r (cfr. Cihac, I, 17, II, 2).

v. Dulap.

ALMÀS, s.m.; diamant. Din grecul ¢d£maj, prin forma turco-persiană a l m a s, acest cuvânt a străbătut la ruşi şi la români. Se află mai de multe ori în inventarul autograf de odoarele lui Petru-vodă Şchiopul, 1580 (ms. în Acad. Rom.), de ex.: „on left cu almas, altul left mai mic cu almas, šară un asnic cu almas cu šacut.”; sau: „on almas mari mi€loc, 20 almas piră€or lui.” v. Adamant.

— Diamant.

ALMÀŞ s. ALMÀJ, n. pr. loc. m.; une partie du Banat. O regiune din Banat învecinată cu acea a Mehadiei şi cunoscută în popor mai mult sub numele de „ V a l e a Almaşului”. Forma cea veche este Almaj sau Halmaj = ung. A l m á g y sau H a l m á g y. Într-un act din 1387 (Kurz, Magaz. II, 304), banul unguresc al Severinului Stefan de Losoncz dă o moşie românului „Petrus filius Dees Kenezius” din districtul H a l m á g y.

Sub Constantin Brâncovanu un însemnat număr de a l m ă j e n i s-au aşezat în România, închipuind ca un fel de breaslă deosebită, supusă la o dare fiscală aparte.

Astfel în Condica Vistieriei dintre 1694-1704 (ms. în Arh. Stat.) ne întimpină: Sub anul 1694, aprilie 12: „Semele bréslelor cine cum au dat la lipsa haraului: Brăilénii, jumătate ughi 140;

Vtori armaşi, ughi 30;

Slujitorii, pre jumătate ughi 3750;

A l m ă j a n i i, ughi 2661/2.”

Sub anul 1696, martiu l, tot pentru plata haraciului: „Satul Albeştii, ughi 200;

Satele cu rumptoarele céle vechi, ughi 3200;

Satele cu rumptoarele céle noao, ughi 1668;