Hasdeu, Bogdan Petriceicu

A L I M O R I

Elem. I, p. 9), a căruia formă organică s-a păstrat în dialectul djagataic al turcilor orientali: a l a q m a n „ cavalerie, bande de brigands” de la a l a q m a k „renverser, culbuter, détruire” (Vambéry, ³agataische Sprachstud., p. 212).

v. Căpcân.

— Hantătar.

— Neamţ.

ALIMĂNÈŞTI

ALIMĂNÈSCU A v. Aliman.

ALIMĂNÌT

ALÌME. – v. 3 Ală.

ALIMÒN, s.m.; t. de botan.: Citronelle, Artemisia abrotanum. Se întrebuinţează numai în regiunea dunăreană, mai ales în Dobrogea şi-n Ialomiţa.

„ Alimon se zice la l e m n u l – d o m n u l u i şi este la foi ca mărariul” (G. Eftuşescu, Constanţa, c. Ciobanu; G. Ştefănescu, c. Satu-Nou).

„ Alimon se răsădeşte în grădină. El nu creşte mai mare decât până la înălţime de 35-40 cntm. Are mai multe rădăcine de cari se ţin o mulţime de fibre, şi stă verde până dă zăpada. Face un fel de floare galbenă ca floarea pelinului, mică ca gămălia de bold. La foi se aseamănă cu mărariul. Are un miros foarte plăcut. Femeile îl întrebuinţează mai mult pentru împodobirea morţilor, iar fetele îl pun la cap, şi când se gătesc cu alimon încep a cânta: „Foaie verde alimon, În grădină la Ion.”

(P. Teodorescu, Ialomiţa, c. Şocarici) v. 3 Alion.

Într-o doină din Dobrogea:

Foaie verde alimon, Să pun murgul la pripon, Să-mi aştern jos bănciluţa Şi la căpătâi şeluţa.”

(Burada, Călăt., p. 241) unde editorul din eroare explică pe alimon prin alămâie. Negreşit, alimon şi a l ă m î i e formează un dublet etimologic, derivând ambele din neogrecul lemÒni, dar fiecare a căpătat un alt înţeles. Sub raportul sensului, alimon se referă cătră a l ă m î i e întocmai ca francezul c i t r o n e l l e „Artemisia abrotanum” cătră c i t r o n „citrus medica.” v. l Alămâie. – 2,3 Alămăiţă.

— LemnuDomnului.

ALIMÒRI, s.m. pl.; t. de mythol.: nom d'une féte populaire, le jour des Brandons, la Valentine. O rămăşiţă foarte interesantă din vechiul cult roman, păstrată mai cu seamă în Banat.

A L I M O R I

D. Mangiucă, Călindar, 1882, indică la românii bănăţeni mai multe zile cu Alimori: 1. „30 ianuariu, sâmbăta. Alimori s. R o a t a – d e – f o c, pre alocuria cade duminica la începutul păresimilor;

2. „6 februariu, sâmbăta. Alimori, pre alocuria, sâmbăta înaintea lăsatului de carne;

3. „25 martiu, joi. Alimori, pre alocuria în duminica lăsatului de brânză.” D. S. Liuba ne împărtăşeşte următoarele amănunte asupra Alimorilor: „La zăpostitul de Paşti sau la lăsatul de brânză se face în unul sau mai multe locuri foc, fiecare părtaş aducând partea sa de lemne, paie etc. Acolo cântă, strigă, joacă şi urează sau chiuie poporul adunat din tineri şi bătrâni. Acest foc se numeşte p r i v e g h i. În intervalul petrecerii iau tinerii din focul priveghiului tăciuni aprinşi în mâni şi-i întorc pre lângă sau în jurul corpului, formându-se din tăciune sau paiele legate şi aprinse pe tăciune un c e r c d e f o c. La întoarcerea cercului, în Lugoş se strigă: Alimori! Alimori! până cât îl întoarce. În alte locuri fac din nuiele o r o a t ă sau chiar iau o roată de car ori de plug, o învăluie cu paie legate, paiele le aprind şi aşa lasă roata de pe un deal pre coastă la vale, strigând: Alimori! La priveghiurile acestea povestesc bătrânii despre timpurile bune din trecut; iar tinerii în unele locuri se adună la astfel de priveghiuri pentru a râde de fetele mari ce au rămas nemăritate.

La noi în Maidan în loc de Alimori se zice: h a i l a m o a r ă!” „Hai la moară” este o ingenioasă etimologie poporană, prin care românul caută să-şi explice pe enigmaticul Alimori, pe care altfel, deşi-l păstrează din veac în veac, totuşi nu-l mai înţelege. Din Alimori se putea închipui comentativul „hai la moară”; din „hai la moară”, din contra, nu se putea naşte Alimori, deoarăce n-are nici un înţeles în grai. Este aşa zicând o petrificaţiune din arhaicul nume latin: L e – m u r e s, în care ambele prime silabe fiind scurte, româneşte cuvântul trece în l e m o r i, cu le = lat. l‚- ca în „legumă = l‚gumen” şi cu – o- = lat.

— Šca în „noră

= nŠrus”, „moare = mŠria”, „roib = rŠbeus” etc. Iniţialul aar putea să fie o simplă proteză dinaintea lui l (v. Alămâie); mai probabil este însă prepoziţionalul a, deoarăce Alimori se întrebuinţează numai ca o invocaţiune: A d L e m u r e s!

Lătineşte L e m u r e s însemna sufletele cele rele ale morţilor deveniţi strigoi, în opoziţiune cu „lares”, cari erau morţii cei buni, pe când „manes” se zicea despre răposaţii cei de mijloc, nici buni, nici răi. Romanii aveau groază de L e – m u r e s. Trei zile în şir pe la începutul lunei lui mai se serbau „Lemuria” sau „Lemuralia” pentru îmblânzirea acestor suflete ne-mpăcate, despre cari se credea că ele iese atunci din morminte şi umblă noaptea pe la neamuri. Pentru a-i goni, romanul îi ameninţa cu degetul, făcea zgomot cu aramă, arunca îndărât cu boabe de fasole: „fabam iactant noctu ac dicunt se L e m u r e s domo extra ianuam eiicere” (Varr.). Roata-de-foc de la Alimori este un fel de alungare de aceeaşi natură, dar mai energică. Prin cercul de flacări împregiurul corpului românul se apără pe sine-şi, iar prin cercul rostogolit la vale prăvăleşte pe duşmanul cel închipuit, în care însă recunoaşte pe un moş sau strămoş al său, şi tocmai de aceea îi face totodată p r i – v e g h i (= lat. pervigilium), şi aceasta mai ales într-o zi de sâmbătă, consacrată la 672 noi anume cultului morţilor.

A L I M O R I

Alimorii ne prezintă două trăsuri caracteristice, prin cari ei se deosebesc cu desăvârşire de focuri festivale, uneori chiar sub forma de roată-de-foc, la popoare germanice şi slavice:

1. Particularitatea de a fi un p r i v e g h i, adecă „excubiae juxta cadaver mortui” ( Lex. Bud., 551), un fel de m o ş i, o solemnitate pentru sufletele străbunilor; 2. Particularitatea de a îndemna pe cei tineri la căsătorie, la înmulţirea neamului, la înlocuirea generaţiunilor dispărute prin alte generaţiuni viitoare, şi aceasta râzând de fetele nemăritate.

Una din cele două trăsure caracteristice, însoţită de asemenea de formalitatea focului, se regăseşte la neolatinii din Occident, mai ales în Franţa, şi tot pe la începutul primăverei, în februariu şi-n martiu, dar abia mai păstrând, foarte întunecată, urma numelui arhaic Alimori = A d – L e m u r e s.

În partea italiană a Tirolului tinerii se adună seara pe un deal sau o movilă, aprind un foc şi încep apoi a s t r i g a m ă r i t i ş u r i l e, de exemplu: „In questo Marzo chi è la più bella

Tra le putte da maritar?

La più bella è N. N.

A chi la vogliomo dar?

A chi non la vogliomo dar?

Diamola a N. N. che l'è un bel par!” şi la fiecare strigăt se face zgomot cu cornuri, feare şi altele.

În Franţa se strigă: „Qui dône? Qui dône? Je dône! Je dône!

— Qui marie? Qui marie? Je marie! Je marie!

— Monsieur NN. avec mademoiselle NN”. Dar totodată în munţii Vogesi se străvesteşte un cioban şi, urcând o stâncă, povesteşte de acolo cu o voace schimbată toate scandalurile cele intime ale satului. În alte localităţi se cântă: „Brandons brulez

Pour les filles à marier.” adăugându-se apoi satiric: „Mais les vieilles n'en auront pas.”

Pe alocuri, mirii astfel îmbinaţi se cheamă „féchenots” şi „féchenottes”, şi con-ciliul provincial din Toul, la 1663, se crezuse dator a stigmatiza pe calea bisericească pe aceia cari „font des jeux dits Fassenottes, esquels ils designent à hauts cris des époux et épouses à tous les fils et filles du village.”

În departamentul Orne sărbătoarea focului se face nu numai pentru măritişuri, dar şi pentru a apăra pomii cei roditori, mai cu seamă perii şi merii, cântându-se: „ T a u p e s et m u l o t s, sortez de mon enclos, Ou je vous brûlerai la barbe et les os.” unde se străvăd deja pe deplin latinii L e m u r e s, dar scăzuţi la m u r e s =

= „taupes et mulots”, o etimologie poporană adusă de la sine-şi prin stingerea 673

A L I M O R I paganismului pe de o parte, iar pe de alta prin aceea că în mitologia ario-europee şoarecii sunt priviţi ca sufletele cele rele sau răzbunătoare ale răposaţilor (Gubernatis, Zoolog. Myth. II, 67).

Din Franţa, de-mpreună cu cucerirea normandă, obiceiul străbătuse în Anglia, unde e foarte poporan sub numele de „Valentine”, fiindcă se serbează la 14 februariu, în ziua de Sântul Valentin, când totodată – printr-o asociaţiune de idei proprie credinţelor poporane se zice că se căsătoresc şi păserile.

Alte amărunte se pot vedea la Mannhardt, Der Baumkultus, p. 455 sqq.

Prin alăturarea datinei române cu datinele franceze şi italiene, întregindu-se într-un mod metodic unele prin altele, se reconstituă astfel o străveche serbare rustică latină, în privinţa căriia clasicitatea rămâne aproape mută.

Într-un alt loc vom urmări această datină afară din Banat.

v. Sâlitamore.

ALIMÒŞ s. ALIMOS, n. pr.; personnage légendaire. Toma Alimoş, eroul uneia din cele mai frumoase balade poporane moldoveneşti din colecţiunea lui Alexandri: „Şedea Toma Alimoş, Boier din ţara de jos, Şedea Toma cel vestit

Lângă murgu-i priponit…” unde Alexandri observă (p. 76) că: „unii din cântăreţi numesc pe Toma Alimoş –

Toma a l u i M o ş.”

În variantul muntenesc, publicat de G. D. Teodorescu ( Poez. pop., 581-584): „Şeade Toma Alimoş, Haiduc din ţara de jos, Nalt la stat, Mare la sfat Şi viteaz cum n-a mai stat.”

Într-un alt variant muntenesc: „Şeade Toma Dalimoş

C-o ploschiţă

D-o vedriţă, Vadra Ţarigradului, Măsura-mpăratului.”

(Bălteanu, Lumina, 1886, p. 575)

Un al treilea variant muntenesc despre Toma a l l u i M o ş ( Calendarul lui Ioanid, 1860, p. 149-152) n-are nici o valoare poporană.

v. Săvai.

Un dublet al aceleiaşi balade, cunoscut iarăşi în mai multe varianturi, este acela cu 674 „Aguş al lui Topală” sau „Aguşiţa lui Topală”, foarte răspândit în Banat şi-n Oltenia.

A L I N

„Topal” însemnează turceşte „şchiop”. T o m a din Moldova pare a fi o etimologie poporană pentru T o p a l din Banat. Printr-o altă etimologie poporană, Alimoş şi mai cu seamă „a l u i M o ş „ sau „ a l l u i M o ş „ reprezintă un nume curat mahometan: A l i – M u s à. Eroul dară ar fi un T o p a l – A l i – M u s à, turc sau tătar, a g ă după dubletul oltenesc.

Adversarul lui Alimoş, care-l omoară prin trădare, este M a n e a, un nume de rău ogur în poezia poporană română ca şi-n acea slavică meridională: la serbi şi la bulgari M a n o š l o G r e c u l este personificaţiunea epică a cruzimii şi a perfi-diei totodată (Bezsonov, Bolgarskiša pêsni I, 83).

Cu acest material onomastic în mână, ar fi înteresant de a urmări cineva mai departe originea baladei române.

v. Aguş.

— Manea.

ALIMPÈŞTI, n. pr. loc. m. pl.; un village dans la Petite-Valachie. Sat în Gorj, formând o comună cu satul Bereştii. Numele topic Alimpeşti presupune un nume personal A l i m p u sau A l i m p e a, care ar putea reprezinta aproape deopotrivă bine pe sântul A l i p i u s şi pe sântul O l y m p i u s, mai curând însă pe acesta din urmă, prin trecerea iniţialului o l -în a l – ca în „altoi” din „oltoi”.

1ALÌN ( alinare, alinat), vb.; calmer, apaiser, adoucir. Alin este etimologiceşte paralel italianului a l l e n o din latinul vulgar a d l e n o sau a l l e n o. Sinonim cu înruditele l i n i ş t e s c şi a l i n t, dar mai dezmierdător decât cel dentâi şi mai puţin dezmierdător decât cel al doilea, apropiindu-se prin sens de m î n g î i şi de a d o r m, bunăoară:

Costachi Stamate, Muza I, 281: „Iată se urcă luna în carul de lumină

Pe albăstria boltă a cerului senin;

Razele ei sunt blânde, lumina ei îi lină:

Ea m î n g ă i e şalină a omului suspin.”

Gr. Alexandrescu, Un ceas: „A! dacă-n astă lume ceva putea fi-n stare

Saline, să a d o a r m ă un chin sfâşiitor, O ştiu, ar fi frăţia-ţi acea m î n g î i t o a r e.” Şi chiar cu sensul material de a d o r m i r e, în balada Balaurul: „Ist copil chiar din pruncie

Maica sa mi l-a dat mie, Că ades îl blăstema Şi-i zicea când îl culca:

Culcă-te, alină-te, Şearpele sugă-mi-te!”

A L I N sau: „Câte păsărele sunt

Trăiesc bine pe pământ:

Toate cină Şi salină;

Numa io-s pasere strină;

Nice cin, Nice malin.”

(Pompiliu, Sibii, 34)

Se întrebuinţează adesea în loc de a s t î m p ă r sau p o t o l e s c.

Cron., Zilot, p. 26: „deci cu aceasta s-au a s t î m p ă r a t furtunele ţărei, au mai alinat durerile creştinilor.”

Doina Turturica, după variantul de la Abrud: „Unde vede apa plină

Tot cu năroi şi cu tină, Merge şi setea-şi alină, Şi de soţul ei suspină.”

(Reteganu, Trandafiri, p. 14)

Doină din Ardeal: „Străină-s, Doamne, străină, De nici apa nu malină, De-ar ploua o săptămână.”

(Jarnik-Bârsanu, 207)

Din Bucovina: „Dacă şi mie mi-ţi da

Un păhar de vin pelin

Gâtul să mi-l mai alin.”

(Marian, I, 85)

Alta: „O ocă de vin pelin

Setea ca să mi-o alin.”

( lbid., I, 138)

Beldiman, Tragod., v. 4263: „A domniei începuturi, acele m-or lumina, Voi cunoaşte de sunt semne Ceriul a se alina.”

Nic. Muste, Letop. III, p. 76: „Şi numai căt au ars curţile domneşti, îndată au stătut văntul şi s-au alinat.”

Costachi Conachi, Poez., p. 221: „Şi dacă vremea salină, parcă mă mai răcoresc, Ş-atuncea, printre suspinuri, îmi fur glasul şi răcnesc,

Zicând: Pentru ce nu vine? ce face? ce l-au oprit?!”

A L I N

Mai cu seamă însă în loc de u ş u r e z sau d o m o l e s c.

I. Văcărescu, p. 245: „Nimic nu are putere

A mea groaznică durere

Un minut a-mi alina;

Firea astăzi se sileşte, Sărbătoarea îşi găteşte, Mie-mi zice-a suspina.”

Doina Singur pe lume: „Frunză verde mărăcine, Numai mie n-are cine

Durerile să-mi aline.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 283)

Doina Mândra Liţa: „Şi că-n lume-s fete multe

Cari ar vrea să mă asculte Şi să facă tot ce vreu

Ca saline dorul meu.”

(Alex., Poez. pop.2, 303)

Din Bucovina: „Bea-aş apă să tot beu

Din pumni de la puiul meu, Să-mi alin chinul cel greu, Să alin suspinul meu.”

(Marian, II, 127)

Doina Zisau badea: „De-ai venit, bine-ai venit, Trandafirul meu iubit!

Că cu tine mă mai ieu

De-mi alin necazul greu.”

(Alex., Poez. pop.2, 360)

Doina Grâu mărunt: „Apă rece de fântână, Cine bea, de dor ialină.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 319) unde „ialină” = „îi alină pe ei” iar nu „îi alină lui”, după cum s-ar părea la prima vedere.

Alături cu alin, în popor circulează alinez şi chiar forma alinesc, prin care verbul trece din prima în a patra conjugaţiune.

Ioan din Vinţi, 1689, f. 71 b: „stănge într-ănsŠ para a ardzătoare, alineadză-š chinurile, gonéşte-š toatâ durérea trupascâ.”.

Costachi Negruzzi, Cârlanii, sc. 21:

A L I N

„Dacă brudnica junie

Amor caută, visează, Gingaşa prietenie

Patimile alinează.”

Basmul bucovinean Fata Ciudei (Sbiera, Poveşti, p. 55): „După prânz n-au vrut boieriul să se mai alinească la cumnatu-său, că tare-i era greu la inimă şi dor de soţia sa.”, unde însă reflexivul m ă alinesc se depărtează de m ă alin nu numai prin formă, ci şi prin sens, însemnând „mă odihnesc”, „reposer”.

Alin îşi asociază foarte des pe m a i cu înţeles de „un peu”.

Dr. Polysu: „Durerile s-au m a i alinat = die Schmerzen haben sich gelindert; vântul s-a m a i alinat = der Wind hat etwas nachgelassen”.

C. Negruzzi, O alergare de cai IV: „Tu îmi scrii să te înştiinţez ce face? cum sufere depărtarea ta? şi dacă durerea-i s-a m a i alinat.” v. Alint. – 1 Lin.

— Liniştesc.

2ALÌN, adv.; doucement, tranquillement. Cu o nuanţă mai dezmierdătoare decât sinonimii î n c e t i ş o r sau c ă t i n e l, dar aproape fără nici o deosebire de adverbul l i n, din care s-a şi format prin prepoziţionalul a-

Alexandri, Concertul în luncă: „În a nopţii liniştire o divină melodie

Ca suflarea unui geniu printre frunzi alin adie.” sau în Vânătorul: „Valuri limpede de aer, ca o mare nevăzută, Trec alin pe faţa lumii şi din treacăt o sărută.”

În vechiul grai se întrebuinţa cu acelaşi sens c î t e l i n.

v. Câtelin. – 2 Lin.

ALINÀRE, s.f.; adoucissement, relâche. Se zice şi a l i n ă t u r ă (Cihac).

Costachi Negruzzi, Melancolia: „Fie ca aceste versuri ce curând vor fi uitate

Să aducă alinare vrunor inimi întristate.”

Stihuirea lui Ghicavoevod, circa 1780 ( Conv. lit., 1875, p. 462): „De duminecă-n desară,

— O, ce ceas şi zi amară!

— Au poroncit să gătească

Careta sa cea domnească, Parc-ar merge la primblare

Vesel şi cu alinare.”

A L I N T

Zilot, Cron., p. 51: „şi cu un cuvânt, toţi lăcuitorii ţărei, care cu una, care cu alta, îşi căuta de agonisita lor, bucurându-se şi veselindu-se că s-au ivit primăvara şi le-au sosit alinarea furtunilor, durerilor.”

O doină din Bucovina: „Câtă boală şi durere, Are leac şi m î n g ă i e r e;

Câtă boală şi oftare, Are leac şi alinare.”

(Marian, Bucov. II, 16) v. 1 Alin.

ALINÀT, -Ă. – v. Alin.

ALINĂTÒR, -OARE, adj.; „calmant, lénitif, adoucissant” (Cihac). – v. Alin.

ALINĂTÙRĂ.

— Alinare.

ALINÈSC A v. 1 Alin.

ALINÈZ

ALINÒR. – v. 3 Alion.

ALÌNT ( alintat, alintare), vb.; mignarder, caresser, amadouer, dorloter. Format prin sufixul verbal – tca în „capto” din „capio”, „jacto” din „jacio”, „habito” din „habeo”, „agito” din „ago” etc., alint este frecuentativ din a l i n, însemnând literalmente „ a l i n d e s „ san „ a l i n m u l t „. De aceea noţiunea de plăcere este şi mai accentuată în alint decât în a l i n. E sinonim cu d e z m i e r d, r ă s f ă ţ, r ă z g î i e s c, m î n g î i, c o c o l e s c etc. Acest verb atât de frumos şi derivatele lui s-au păstrat pe deplin numai în graiul din Moldova, pe aiuri auzindu-se abia într-un mod sporadic.

Costachi Conachi, Poez., p. 235: „Abia somnul îmi închide genile cu lăcrămare, Şi amoriul mi s-arată cu aripi d i z m e r d ă t o a r e, Mă alintă şi-mi sfeteşte acele nopţi fericite, Ce petreceam într-o vreme, cu desfătări însoţite.”

Costachi Stamati, Muza I, p. 277, Luntrea: „Senin deasupra cerul, sub ea ca steclă mare, Ş-a florilor mirazmă, ş-a zefirilor boare

Gingaş o d i z m e r d a;

Încât părea că toate i se supun, se pleacă Şi vor ca a lor graţii numaidecât să-i placă, Iar luntrea salinta.”

A L I N T

Alexandri, Harţă Răzeşul, sc. I: „Acum m-am retras la moşia mea, la Bursu-fleni, ca să respir aerul câmpiei, să visez, să mă alint şi să-mi caut amorul.”, unde în glosarul din tom. IV ( Teatru, ed. Socec), p. 1753, alint e explicat prin „ f a s o – l e s c „.

Să se observe că precum alint n-are a face cu l i n t e, tot aşa nici „fasolesc” cu „fasole”, dar nici cu germanul „faseln” (Cihac, II, 107), ci este un neologism „faso-nesc = faire trop de façons, être façonnier”.

v. Fasolesc.

Costachi Negruzzi, Muza de la Burdujăni, sc. 2: „Când rea şi nesuferită, când sentimentală şi cochetă, s-aprinde şi se alintă ca o copilă brudnică.” I. Creangă, Amintiri din copilărie ( Conv. lit., 1881, p. 2): „braţele ei m-au legănat, când îi sugeam ţiţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag.”

A. Vlăhuţă, Nuvele, p. 49: „se aşeza pe genunchii lui şi-l săruta, alintânduşi vorbele şi netezindu-i părul.”

În graiul vechi abia există o deosebire de sens între alint şi a l i n.

Dosofteiu, 1673, ps. LXXXVII: „Ţ-aš pusu-ţ asupră-mš mânia ta sfântâ, Preste mine valurš trec de nu salintâ.”

Acelaşi, în Paremiar, 1683, f. 51 b:

Jon. I, 12: „luaţâ-mâ şi mă aruncaţŠ în „. Tollite me et mittite me în mare, et mare şi va alinta marša de pre voš.” q u i e s c e t mare a vobis.” iar mai jos, f. 108: „adecâ suindŠ Hs. la muntele Eleonuluš la Văznesenie, alintindu-le inema şi m î n g î i n d u – š pre šubiţâš săš.”

De aceea şi la Budai-Deleanu ( Dicţ., ms., în Muzeul istoric Bucureşti), care cunoştea cuvântul numai după vechile texturi, găsim: „ alintezu = a l i n e z u, lin-dern, mildern”.

Vechiul francez a l e n t e r are acelaşi înţeles, bunăoară la Ronsard: „Mais la fievre d'amours

Qui me tourmente

Demeure en moy tousjours

Et ne s'a l e n t e.” sau: „A ma douleur, qui jamais ne s'a l e n t e.” v. l Alin.

— Mădăresc.

ALINTÀRE. – v. Alint.

680 ALINTÀT, -Ă, adj.; part. passé d'a l i n t: dorloté, cajolé, amadoué.

A L I O N

Într-un mic glosar, Costachi Stamati, Muza I, p. 532, explică pe alintat prin „ c o c o l i t, d i z m e r d a t, g i n g ă ş i t „.

Alexandri, Chiriţa în Iaşi, act. I, sc. I, face pe Guliţă al cucoanei Chiriţa să vorbească „cepeleag şi alintat”, ceea ce în glosarul din tom. IV ( Teatru, ed. Socec), p. 1757, se explică prin: „peltic şi r ă s f ă ţ a t „.

Acelaşi, Concina, sc. 2: „Gândeşte-te la dulcea fericire de a te vedea iubit, d i z – m i e r d a t, alintat de o copilă ca Lina.”

A. Vlăhuţă, Nuvele, p. 80: „privind duios îndărât şi surâzând, alintată şi copilăroasă.” v. Alint.

ALINTĂTÒR, -OARE, adj. et subst.; caressant. – v. Alint.

ALINTĂTÙRĂ (pl. alintături), s.f.; „caresse, mignardise = ital. a l l e n t a t u r a, relâchement” (Cihac). Alintăturile copiilor = „les p e t i t e s f a ç o n s des enfants”. Cuvânt foarte frumos, care ar putea să înlocuiască adesea neologismul „cochetărie”.

v. Alint.

— Alintat.

1ALIÒN, n. pr. pers. m.; Léon, Lšwn. Formă poporană pentru L e o n.

Tocilescu, Documente inedite ( Rev. II, I, 235): „Într-o poruncă a lui Constantin Brâncoveanul din 1704, ce ni s-a comunicat de d. St. Greceanul din arhivul familiei d-sale, ne întimpină chiar forma Alion-vodă în loc de L e o n -vodă.” „Şi între numirile cânilor ciobăneşti este Alion” (R. Michaileanu, Mehedinţi, c. Vânju-Mare).

Acelaşi protetic aşi acelaşi vocalism ni se prezintă în cuvântul ce urmează.

2ALIÒN, s.m.; t. de zool.: le proyer, Emberiza miliaria. O păseruică din felul p r e s u r e l o r, numită în specie p r e s u r ă – s u r ă sau p r e s u r ă – m a r e şi care numai în unele locuri de peste Olt poartă numele de alion.

„ Alionul este o pasere de mărimea unei pitulici, cu coada scurtă şi ciocul scurt cam gros, pe cap şi corp cu vergi mărunte albe, puţin cenuşii, negre, galbene şi puţin cănăbii; trăieşte cu perechea pe câmpie, nutrindu-se cu seminţe de boji, de ştir, lobodă etc.; face cuibul jos prin crâng, ouăle sunt albe picate cu negru. De la un timp încoace se arată pe la noi foarte rar.” (R. Michaileanu, Mehedinţi, c. Vânju Mare).

Din cauza traiului pe câmp, alionul se cheamă franţuzeşte „proyer = prayer, pradier” şi „allouette de pré”; din cauza formei ciocului, în unele dialecte i se zice „gros-bec”; din cauza vergilor pe corp se numeşte în ornitologie „miliaria = cu boabe de mei”, iar româneşte „presură = aspergée”; în fine, din cauze necunoscute nouă, el poartă în unele limbi numiri creştine din calendar: în Pireneii orientali „Santa Catharina” (Rolland, Faune II, 198), în Italia „Petrone” sau „Petronello” (Nemnich), iar la olteni Alion, adecă forma poporană a numelui „Leon”.

v. 1,3 Alion.

A L I O N

3ALIÒN, s.m.; terme botanique de poés. popul.: une espèce de plante. În districtul Olt e foarte poporan cântecul Alion, care începe aşa: „Frunzuliţă alion, La livadea lui Ion

Toate paserile dorm, Numai una n-are somn, Şi zboară din pom în pom, Strigând pe nume „Ion”.

Nu e Ion, nu-i nimic:

Ion s-a dus la iubit, Fi-i-ar iubitul de cap, Că cu ala m-a mâncat, M-a mâncat şi m-a uscat Şi nu s-a mai săturat!

Câte fete-au fost în sat, Mică-mare n-a scăpat.”

(G. Popescu, com. Viişoara-Măruntei, Col. ms.)

În Moldova se cântă aproape tot aşa, dar cu a l i o r în loc de alion: „Frunză verde alior, La fântâna lui Ion, Toate păsările dorm, Numai una n-are somn.”