Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Locuţiunile pleonastice: „ a alerga î n f u g ă „ şi „ a alerga î n f u g a m a r e „ exprimă oarecum gradul comparativ şi gradul superlativ al alergării.

Doina Nevasta harnică: „Ea aleargă-n f u g a m a r e, Seceră orz de prânzare Şi-l usucă-ntr-o căldare.”

(Alex., Poez. pop. 2, 353)

De asemenea: a alerga î n t r – u n s u f l e t.

Basmul Fiul vânătorului ( Col. l. Tr., 1876, p. 87): „ î n t r – u n s u f l e t alergară şi spuseră înpăratului cele ce auziră.”

Cu acelaşi sens: a alerga p e c a p e t e (= medio-lat. per capita), dar numai atunci când mai mulţi se-ntrec a ajunge la o ţintă.

Ispirescu, Unchiaşul sfătos, p. 51: „Când auziră muiereturile despre una ca asta, se adunară numai într-o clipeală, ca frunza şi ca iarba, alergând p e c a p e t e, care de care să ajungă la mare mai curând.” v. Cap.

Alerg corespunde francezului „courir”, vechi „courre”, pentru care se zicea al-tădată şi româneşte „ a c u r ă „ = lat. c u r r e r e.

Dosofteiu, 1680, ps. XLIX: „De vedšaš furulŠ, alergaš cu dânsul.” „Si videbas furem, c u r r e b a s cum eo.” unde la Coresi, 1577: „să vedeai furulŠ, c u r a i cu nusŠ.”, pe când la Silvestru, 1651, deşi pune în text: „să vedeaš furulŠ, c u r a i cu el”, totuşi la margine explică pe „curai” prin „ alergai”; iar la Arsenie din Bisericani, circa 1650 (ms. în Acad.

Rom.), se află alături ambii sinonimi: „.de vedzi furul, tu c u r i cu nus.” „.de vedzi furul, tu alergi cu nus.”

În acelaşi mod în psalmul CXLVII, acolo unde latineşte: „ c u r r i t verbum ejus”, la Coresi: „ c u r î n d Š aleargâ cuvăntulŠ lui”, la Silvestru: „de grabi c u r î cuvăntulŠ luš”, cu scolia marginală: „alšargă”, la Arsenie: „de srăgŠ c u r î „ alătu-ri cu „de srăgŠ alšargâ”, iar la Dosofteiu numai: „de sârgŠ c u r î „.

Ca paralelism cu francezul „courir”, în proverbi: „Cine aleargă după doi iepuri, niciunul „Qui c o u r t deux lièvres, n'en prennu prinde” (Pann, II, 86).

dra aucun.” „La copaciul căzut toţi aleargă să taie „Quand l'arbre est tombé, tout le monde crengi” ( Ibid., II, 87).

c o u r t aux branches.”

Italieneşte: „Come l'albero è caduto, ognun vi c o r r e colla scure.”

A L E RG

I. alerg „courir”.

Varlam, 1643, II, f. 45 a: „să ne oprimŠ ochii de-a prâvirea lucruri de curvie, urechile de-a ascultarea căntece lumeşti de šuboste, mănule de-a apucarša şi de-a prâdarša, pioarele de-a alergarša în ucideri şi în vărsâri de singe.” Dosofteiu, 1680, f. 87 a: „ alergaţŠ de-lŠ apucaţ, că nu šaşte cine-l izbăvi.” Zilot, Cron., p. 73: „Ştii ce suna aşa? aproape e de minte:

Aleargă care-ntâi să fugă mai nainte.”

A. Pann, Prov. I, 19: „Câte basne firoscoşii

Undeva spunea-n vileag, Şi eu ca năbâdăioşii

Alergam s-ascult cu drag.”

Des în proverbi şi locuţiuni proverbiale: „Scumpul mai mult păgubeşte şi leneşul mai mult aleargă” (Pann, III, 78).

„Omul la rău aleargă cu armăsarul şi la bine merge cu carul” ( Ibid., II, 21).

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms. în Acad. Rom., p. 66): „gura desfrânată mai tare aliargă decât piatra din dial răsturnată, pre caré un nebun cu piorul poate a o prăvăli, şi o mie de înţelepţi a opri nu o pot.”

Balada Român Grue Grozovanul: „Negrişor fugea, fugea, Cum se fuge nu fugea, Ci sărea tot iepureşte Şalerga tot o g ă r e ş t e, Nechezând tot voiniceşte.”

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 52: „. iscoditori de dezbinări, ce priviţi de subt obială păsul ţărei şi alergaţi c a d u l ă i i la pradă.” Figurat: gândul aleargă, ochii aleargă, dorul aleargă etc.

Doină din Moldova: „Frunză verde iarbă neagră!

Gândul meu pe undealeargă, Nu-i pasere să-l întreacă.”

( Conv. lit., 1886, p. 183)

Alerg e un termen tecnic în privinţa cailor puşi la întrecere.

Costachi Negruzzi, O alergare de cai I: „numai armăsari şi iepe sunt primiţi să alerge.”

Sub forma reciprocă, se zice: „caii s e aleargă = se întrec la fugă”.

De aci, generalizându-se noţiunea de „întrecere”, vine:

II. a s e alerga „concourir, se surpasser l'un l'autre”.

A L E RG

Aşa s e aleargă ouăle de la Paşti, când le ciocnim pentru a vedea care se sparge cel întâi: „Ca două oauă când saleargă Şi a se ciocni apucă, Un' din ei o să se spargă Şi trebuie să se ducă.”

(Pann, II, 83)

În acelaşi mod se poate zice despre oameni că s e aleargă, când se silesc a se întrece care pe care.

O predică din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 621): „luna se va schimba spre sănge, ceršul se va strănge ca o trămbâ, căndŠ vom vedea agghelii tremiş şi s e vor alerga de pripâ de vorŠ strănge robii lui Dumnedzău.” Tot de la fuga cailor, se naşte cauzativul alerg în idiotismul:

III. Î m i alerg c a l u l „faire courir le cheval”.

Doină din Ardeal: „De ţi-s dragă, bade, dragă;

De nu, iată lumea-i largă, Ia-ţi murgul şi ţi-l aleargă, De-ţi cată alta mai dragă.”

(Jarnik-Bârsanu, 232)

Moxa, 1620, p. 388: „prinse calul de frău şi-l şi încălecâ şi alergâ câtu-i fu voša.”

Proverb: „Cu mai marele tău calul nu-ţi alerga” (Pann, II, 55), adecă fereşte-te de a te pune la întrecere cu cei puternici; spanioleşte: „no poder h a c e r c a r r e – r a con alguno”.

Locuţiune proverbială: „Lasă să-şi alerge c a l u l cât o vrea” ( Ibid., II, 100), care însemnează: a zburda fără frâu, ceva ca italieneşte în: „fare c o r r e r e l a c a v a l l i n a „, franţuzeşte: „donner libre c a r r i è r e à „.

O poveste din Ardeal: „Drept că nu-i trec nicicând pe dinainte, că-mi este stăpân şi mai mare, dar mă are hăt bine la inimă şi mă lasă uneori de-mi alerg c a i i cum am poftă şi plăcere.” ( Foişoara din Sibii, 1886, p. 11).

Figurat: „a-şi alerga o c h i i = faire courir ses yeux”, o admirabilă metaforă care ne aminteşte că, în epoca primordială a familiei ario-europee, numele calului a k v a şi numele ochiului a k a se formară din aceeaşi rădăcină a k cu sensul de „repeziciune”.

Balada Mogoş Vornicul: „Pe drum ochii-şi alerga Şi cu glas dogit striga.”

IV. alerg „recourir”.

Nic. Muste, Letop. III, p. 39: „Agiuns-au dară la turc cu nădejde de ajutor să se poată desbate de supt stăpănia neamţului, cum fieşcine căzănd în primejdie şi neno-642 rocire aleargă la prietinii săi.”

A L E RG

Beldiman, Tragod., v. 9: „Sate, oraşe, ţinuturi, mai toate pustii le vezi; Ş-un norod în îngrijire, atâta încât nu crezi:

Povăţuitor nu crede, n-ascultă mângâitor, Aleargă, neştiindu unde, vor liman, cer agiutor.”

Donici, Grierul şi furnica: „La vecina sa furnică

Alergând cu lacrămi pică Şi se roagă să-i ajute.”

A. Pann, Prov. III, 45: „Sătenii toţi cum aflară, Cu mari cu mici alergară

Să se plângă fiecare, Spuind păsul său ce-l are.”

Gr. Alexandrescu, Candela: „Voi alerga la tine în dureri şi necazuri, De oameni şi de soartă când voi fi apăsat:

Astfel corăbierul când marea e-n talazuri

Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat.”

A. Odobescu, Mihnea-vodă, p. 10: „La măria-ta aleargă toţi cu nădejdea, ca puii la cloşcă.”

V. O r i g i n e a.

Nici vorbă nu poate fi despre vreo înrudire între alerg şi maghiarul n y a r – g a l n i „galopper” (Cihac, II, 475)! Dar nici cu italianul a l l e g r o ( L. B. ) n-are a face. Etimologia cea serioasă s-a dat de Laurian-Maxim: „ alergare, verb format din a d şi l a r g, ca şi a l u n g a r e din a d şi l u n g „. Alerg şi a l u n g figurează uneori chiar ca sinonimi, bunăoară în ghicitoarea despre „roatele”, în care se zice deopotrivă bine: „am patru surori, una pe alta se a l u n g ă.” şi: „am patru surori, una pe alta se aleargă.” (G. D. Teodorescu, Poez. pop., 242). Macedo-româneşte există simplul alăgu = alărgu „courir” (Dr. Obedenaru) alături cu compusul „dau de a – l a g ă = dau de a – l a r g ă „ cu acelaşi sens (Miklosich, Rum. Unters.

II, 21). La Bojadschi, 159: „acolo şă da cu di a l a g ă un lšepure = dort l ä u f t ein Haase”. La istriano-români, întocmai ca la noi, se zice: alerg, alergat „rennen” (I. Maiorescu). În forma daco-română şi istriano-română, finalul – a r g trece în

— e r g prin analogie cu sinonimul m e r g (= lat. mergo).

În latina vulgară „ ad largum vadere” însemna „aller ça et là”: „cum sit res mali exempli, quod homo accusatus de morte duorum hominum, ita vadat a d l a r – g u m „ (Du Cange, v. Largus). În dialecte italiene, a l l a r g u = „fugi încolo!” (Traina). Într-un text francez din sec. XV: „lessent les dettours a l e r a l a r g e 643

A L E RG a lour volunté” (Godefroy). Fie din latina rustică, fie de la români, albanezii au împrumutat pe l a r g ă „loin”, l ă r g u e m „éloigner”, dar nu cu sensul de alerg.

Noţiunea fundamentală de „aller à l a r g e „ se învederează până astăzi în unele asociaţiuni ale lui alerg, bunăoară:

Dosofteiu, 1673, f. 78 b: „Că-š deprins p r e c a l e l a r g î

Cătră perire dealeargâ.”

Mai cu seamă însă în stereotipul „ alerg c î m p u l „ din ghicitori.

Cimilitura despre „ochi”: „Tărtăcuţă neagră

Peste câmp aleargă.”

( Revista populară, 1884, p. 47)

Cimilitura despre „coasă”: „Căţeluşă neagră

Tot câmpul aleargă.”

( Ibid., p. 67)

O variantă din Bucovina: „Coteicuţă neagră tot câmpul aleargă şi tot urdă face” (Sbiera, Poveşti, 320).

Cimilitura despre „secere”: „Mititel şi strâmb

Aleargă pe câmp.”

(Sbiera, l. c. )

Cimilitura despre „cioară”: „Am o ţarcă

Buleargă

Tot câmpul aleargă.”

(Bălteanu, Lumina, 1886, p. 142)

Balada Mioriţa: „Măicuţă bătrână

Cu brâul de lână, Din ochi lăcrimând, Pe câmpi alergând.” Şi mai bine reiese noţiunea de „aller à l a r g e „ într-o doină din Ardeal: „Hai, mândră, să te sărut, Că îndată plec la plug

Să alerg în lat şi-n lung.”

(Jarnik-Bârsanu, 381)

Alerg şi-a format în grai o întinsă familie: pe de o parte, substantivii abstracţi 644 alergare, alergat şi alergătură, având câte un sens bine determinat; pe de alta, subA L E R G AT stantivii de agent a l e r g a c i şi a l e r g ă u cu adjectivul substantival a l e r – g ă t o r, reprezintând fiecare câte o nuanţă proprie; în fine, doi termini tecnici deosebiţi: a l e r g ă t o a r e, fără a mai vorbi de adverbul p e – a l e r g a t e şi de epitetul arhaic a l e a r g ă – c a l e, despre cari toate vezi mai jos.

v. 2 Cur.

— Merg. – 2 Meu.

ALERGÀCI. – v. Alergău.

ALERGÀRE (pl. alergări), s.f.; l'infinitif substantivé d'a l e r g: course; fatigue; action de courir ou de se fatiguer. Sinonim cu substantivul a l e r g a t şi cu a l e r g ă t u r ă, de cari însă diferă întrucâtva; aşa bunăoară: „cal de alergare” însemnează pe cel menit a fi trimis la întrecere cu alţi cai; „cal de a l e r g a t „, pe cel gătit sau gata să alerge cu călăreţul; „cal de a l e r g ă t u r ă „, pe cel întrebuinţat fără cruţare la orice nevoie.

Ca termen tecnic, nu tocmai vechi în limba română, după cum nici instituţiunea nu e veche, alergare este „une course de chevaux, le turf”, punându-se la încercare răpeziciunea mai multor cai şi răsplătindu-se stăpânul aceluia care ajunge la ţintă înainte de ceilalţi.

În Dicţionarul slavo-român, circa 1670 (ms. al Societăţii arheologice din Moscva, f. 83 b): „nppodromă, loc unde a l e a r g ă caii”.

O frumoasă nuvelă de Costachi Negruzzi este intitulată: „ O alergare d e c a i „.

Cu un sens figurat, alergare e sinonim cu o b o s e a l ă, chiar când nu este vorbă de picioare.

Zilot, Cron., p. 115: „Aşa rămâind Brâncoveanul odihnit, Toma spătar îndată au pornit planul către marele Petru, carele, văzând un vânat aşa plăcut că-l căştigă fără alergare, îndată şi plecă cu oştiri în Ţara Moldovei.”

Cu acelaşi sens, despre o b o s e a l a postului:

Ioan din Vinţi, 1689, f. 193 b: „spodobéşte pre toţi în curăţie a tréce alergarša postului.”, iar la Dosofteiu, Liturgiar, 1683, f. 45 a: „nevoinţa cea bunâ să nevoimŠ, a l e r g ă t u r a postuluš să obrăşimŠ.” v. Alerg. – 2 Alergat.

— Alergătură.

1ALERGAT, -Ă, adj. – v. Alerg. – 2 Alergat.

2ALERGÀT, s.n.; course. Participiul trecut din a l e r g, întrebuinţat ca substantiv abstract şi care foarte rar funcţionează ca adjectiv. Sinonim cu a l e r g a r e şi a l e r g ă t u r ă.

Dicţionar ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „ Alergatul.

Cursus”.

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 150): „. toată pasirea iute la zburat, toată jigania répede la alergat, şi toată dihania ascuţită la adulmecat, pururea gata şi fără préget să fie.”

Zilot, Cron., p. 73:

A L E R G AT

„Dar acest alergat, ce-au trebuit a-l face

De parte-ne au fost de iad puţin încoace, Încât ne-au dogorât a iadului văpaie:

Prea puţin au lipsit s-ardem ca nişte paie.”

Proverb: „Câine surd dus la vânat, Cal şchiop pus la alergat”.

(Pann, I, 104)

Uraţia de nuntă: „Mici de stat, Dar buni de sfat, Cari avem cai dealergat.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop. 163) v. Alerg.

— Alergare.

— Alergătură.

ALERGÀTE (PE- ÎN- ÎNTR-), adv.; bon train, vite, promptement.

Costinescu: „Pe alergate, î n alergate = cu fuga, în fugă”.

Dosofteiu, 1673, f. 227 b: „Bošariš eşirâ î n t r – alergate

În deşert făcându-mš răutate.” v. Alerg.

— Alergat.

1ALERGĂTOARE – v. Alergător.

2ALERGĂTOARE (plur. alergători), s.f.; t. de moulage: meule de moulin, surtout meule courante.

„În moară sunt trei-patru alergători; fiecare alergătoare se compune din două petre, una dasupra şi alta dedesupt; dasupra fiecării alergători este câte un c o ş în care se pun boabele de măcinat; în acest coş este câte un t i t i r e z care face a cădea boabele în moară.” (Preut D. Nisipescu, Vâlcea, c. Nisipii).

Mai în specie, p e a t r ă – alergătoare se cheamă la toţi românii numai peatra cea de sus, care se mişcă, în opoziţiune cu acea de jos, nemişcătoare, care se zice: s t ă t ă t o a r e sau z ă c ă t o a r e ori ş e z ă t o a r e.

„Părţile deosebite ale moarei se numesc: r o a t a – d e – a p ă şi r o a t a – c u – m ă s e l e, al cărora b u t u c la ambe capetele are câte un f u s de oţel, care se învârte în t i g ă i l e tot de oţel, aşezate pe neşte bârne tari de stejariu.

Roata-cu-măsele învârte p r i s n e l u l, care e înţepenit în p e a t r a – alergătoare, încongiurată de o v e ş c ă de lemn. Sub p e a t r a – alergătoare este p e a t r a – s t ă t ă t o a r e, iar dasupra se mişcă c o r e ţ u l în care vin bucatele din c o ş.” (G. D. Păltineanu, Braşov, com. Ţânţari).

„ P e a t r a – alergătoare se află dasupra p e t r e i – ş e z ă t o a r e sau z ă c ă t o a r e, şi împreună amândouă petrele sunt aşezate într-un cerc de lemn 646 numit v e ş c ă.” (A. Minculescu, Putna, com. Iveşti).

A L E RG Ă T O A R E

În Biblia Şerban-vodă, din 1688, p e a t r a – alergătoare se cheamă p î r p ă r i ţ ă:

Deuter. XXIV, 6: „să nu zălojeşti moara „Non pignorabis molam, neque s u – nici p î r p ă r i ţ a morii, căci suflet p e r i o r e m l a p i d e m molae, quia acesta zălojaşte.” animam iste pignorat.” v. Alerg.

— Moară.

— Pârpăriţă.

3ALERGĂTOARE s. LERGĂTOARE (plur. alergători s. lergători), s.f.; t.

d'industr. pop.: sorte de bobinoir ou de bobineuse.

O unealtă de tot primitivă, naltă cam de un metru, ceva mai puţin în lăţime, compusă din cinci beţe şi care servă femeilor de la ţară pentru a urzi sculurile de ţesut. În Ilfov, după exemplarul pe care ni l-a procurat d-na Paulina Zaharescu, alergătoarea sau lergătoarea are forma următoare: ab: cele două laturi verticale cu găuri, în cari se petrece câte o şvoară cu câte un mosor cu fire de urzit; cd: cele două laturi orizontale, din cari în cea de sus e petrecut piciorul mişcător; nn: şvoarele pe cari sunt înşirate mosoarele, astfel că se învârtesc cu înlesnire lăsând a se desfăşura firele; st: piciorul mişcător numit răzămătoare; bbt: cele trei picioare pe cari stă unealta; f: firele ce se desfăşoară câte unul de pe fiecare mosor şi cu cari, ţiindu-le într-o mână, a l e a r g ă ţesătoarea de urzeşte.

S. F. Marian, Cânepa ( Familia, 1885, p. 342): „Româncele din unele părţi ale Ungariei şi Banatului nu urzesc pânzele ca româncele din Bucovina pe u r z i t o a – r e, ci ele o orzesc pe parii unui gard sau după neşte pomi; pun adică mosoarele, cu tortul depânat pe dânsele, într-un instrument mic numit lergătoare sau alergătoare, şi prin ajutorul acesteia apoi le urzesc după parii unui gard sau după neşte pomi.

De-aice vine că firele astfel urzite capătă numirea de c o a r d ă.”

A L E RG Ă T O A R E

„ Alergătoare este o unealtă pe care ţăranca aşează mosoarele ş-astfel cu dânsa în mână a l e a r g ă de urzeşte pânza împregiurul casei, sau pe nişte pari socotiţi a fi în depărtare unul de altul după câţi coţi voieşte a ţese; iar u r z i t o a r e este o altă unealtă, pe care asemenea urzeşte, întinzând firele pentru pânză în loc de a a l e r g a împregiurul casei sau parilor.” (G. Voicu, Tecuci, c. Stănişeşti).

„Auxiliarele r ă z b o i u l u i sunt: r i ş c h i t o r i u l, v a t a l e l e, v î r t e l n i ţ a sau r o a t a, m o s o a r e l e şi alergătoarea sau lergătoarea.” (Buzău, c. Glod-Siliştea).

„În alergătoare se pun mosoarele la urzeala pânzei, de la 2 până la 24 şi chiar mai multe mosoare.” (N. P. Guran, Craiova).

În unele locuri, ţăranca înfige alergătoarea în pământ prin cele trei picioare destul de ascuţite în vârf, şi apoi a l e a r g ă ea singură cu firele ce se desfăşoară de pe mosoare; mai adesea însă, îşi atârnă alergătoarea de braţul stâng prin laturea orizontală superioară, şi astfel ţinând-o şi mânuind totodată firele pintre degetele ambelor mâni, a l e a r g ă cu unealta din par în par, urzind cu multă iuţeală şi cu o mare îndemânare.

Acest mod de urzire pe a l e r g a t e trebui să-l vază arheologul, dacă voieşte să înţeleagă ţesetoria cea primordială a familiei ario-europee şi să privească aşa-zicând vie pe Calypso a lui Homer: ƒstÒn ™ p o i c o m š n h ( Odyss. V, 63), sau la Ovidiu: „Radio stantis p e r c u r r e n s stamina telae” ( Metamorph. IV, 275).

v. Alerg.

— Război.

— Stativă.

— Ţesetură.

— Urzitoare.

ALERGĂTÒR, -OARE, subst. et adj.; coureur, courant, celui qui court. Care u m b l ă i u t e sau m e r g e i u t e, care se m i ş c ă m u l t.

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 152): „.prin luminatele noastre scrisori şi decât vântul mai répezii noştri alergători, tuturor celora ce a şti li să cădea în ştire am dat şi prin straşnica noastră poruncă i-am chemat.”

Costachi Conachi, Poez., p. 251: „Cu cât meşteşug albina pe câmpii alergătoare

Se vede din zori de zioă comorilor strângătoare Şi cu câtă iscusinţă singură a scoate ştie

Dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie!”

Ca termen tecnic de teologie, „ î n a i n t e – alergător” este Sântul Ion Botezătorul: „ P r a e – c u r s o r „, slavoneşte „ P r ê d t e  a „. În vechile texturi figurează uneori cuvântul slavic alături cu cel românesc.

Text omiletic din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 274): „adevărŠ p r e d t e c e, şi cu naşterea şi cu propovédaniša şi cu deştingerea întru ad întrecut-au pre Hristos, dereptŠ acéša nu numai glasul cuvăntului cheamâ-se, ce şi prooroc şi î n a i n t e – alergătoršu, şi se cheamâ şi svéştnicul lumineei.”.

Ioan din Vinţi, 1689, f. 85 b: „slăvituluš proorocŠ î n a i n t e – alergătoršu şi botedzătoršuluš IoannŠ.”

Astăzi se zice mai des: î n a i n t e – m e r g ă t o r.

A L E S

La nunţile ţărăneşti, alergători se cheamă pe alocuri într-un mod generic toţi aceia cari, bărbaţi şi femei, dau vreo mână de ajutor în casă, fac cumpărături din târg, aduc oaspeţi şi altele.

„La noi pe aceia ce iau parte la facerea unei căsătorii, poporul îi numeşte alergători.” (P. Roşculescu, Dolj, c. Căpreni; N. Andriescu, Dobrogea, Constanţa, c. Beilic).

Alergător d e n o a p t e = „coureur de filles”:

Omiliar de la Govora, 1640, p. 86, 88: „destul au alergat alergătorii d e n o a p t e dupâ păşunea păcatelor.”; şi mai jos: „ alergătorii d e n o a p t e şi curvarii.” v. Alerg.

ALERGĂTÙRĂ (pl. alergături), s.f.; course; fatigue. Sinonim cu a l e r g a r e şi a l e r g a t.

Dicţionar ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „ Alergătură.

Cursus”.

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XXIII, p. 6: „nu-ţi e cu iscodire trebuinţa, nici cu multâ alergâturâ, nici a şutili alţii.”

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 17): „de alergăturile iuţilor olăcari şi trópotele picioarelor a neobosiţilor a l e r g ă t o r i toată pulberea de pre toată calea în ceriu să râdica.”

Costachi Stamati, Muza I, 157: „Sprinten la alergătură, ca calul cel mai zburdatec;

La trup puternic şi iute, la luptă nebiruit.” v. Alerg.

— Alergare. – 2Alergat.

ALERGĂU (plur. alergăi), s.m.; courrier.

Lexicon Budan: „ Alergău = alergătoriu, cursor, der Renner”.

Costinescu, I, 31, pune cu acelaşi sens: „ a l e r g a c i = alergătoriu, serv călăreţ”.

Ambele derivate din a l e r g, unul prin sufixul -ă u, cellalt prin sufixul -a c i, sunt deopotrivă poporane (Cihac) şi exprimă noţiunea de „courrier” mai bine decât sinonimul a l e r g ă t o r, care funcţionează mai mult ca „coureur, celui qui court”.

Un alt sinonim este vechiul o l ă c a r i u, care însă însemna mai în specie pe „courrier de l'Etat”.

v. Alerg. – -aci. – -ău.

— Olăcariu.

1ALÈS, -EASĂ, adj.; part. passé d'a l e g pris adjectivement: 1. choisi, élu, d'élite; 2. délimité, précis, positif; 3. notoire, de notoriété. Ca adjectiv, reprezintă toate sensurile verbului din care derivă.

I. ales = ceva sau cineva luat din mai mulţi sau din mai multe ca cel mai bun; de unde apoi: ceva sau cineva atât de bun încât de la sine-şi se deosebeşte din mulţime.

Balada Petrea Bradului:

A L E S

„Dar acum la înturnat, Eu, măicuţă, am aflat

Toate holdele c u l e s e, Toate mândrele alese.”

( Familia, 1886, p.332)

Despre c a i:

Balada Oprişanul: „Două, trei, cinci mii de iepe, Tot alese şi sirepe, Pintenoage la picioare, Cu cergi albe pe spinare.”

Nic. Muste, Letop. III, p. 59: „.venit-au poroncă împărătească la Nicolai-vodă de au dat cinci sute de cai de oaste de pre la boieri şi de la mazili, tot cai aleşi.” Despre g r î u: „Grâu frumos ca jarul, gândeşti că-i ales p e m a s ă „ (R. Simu, Transilv., c. Orlat).

v. Colivă.

Cântec poporan din Bucovina: „Ba eu zău nu te-oi lua, Deşi tata m-ar lăsa, Că viţa mea nu-i c-a ta:

Viţa mea-i de grâu de vară, A ta, lele, de săcară;

Viţa mea-i de grâu ales, A ta, lele, de ovăs.”

( Ibid., II, 216)

Despre b o i e r i: „Mare masă e întinsă, De boieri aleşi coprinsă.”

(Marian, I, 60)

Pravila Moldov., 1646, p. 158: „ruda cša aleasâ ce să dzice b o e r i š a.” Zilot, Cron., p. 109: „După venirea în scaun a lui Caragea, fiindcă ţara după răzmiriţă avea trebuinţă de îndreptare, şi vodă, deocamdată purtând chip părintesc până să-şi întocmească ficlenele lui mişcări, a l e s e de vistier mare pe banul Grigorie Brâncoveanu, ca pe unul ce pe acea vreme era cel mai numit şi ales b o i e r al patriei despre toate, adică împodobit cu înaltă învăţătură, fireşte blajin şi ticnit, bogat foarte şi după neam mai slăvit decât toţi.”

Despre f e m e i:

Un boacet din Bucovina: „Să bată mirosu-n casă, Căci a fost o floarealeasă.”

(Marian, I, 90)

A L E S

Balada Fata Radului: „Iară sluşnica zicea:

— Draga mea, stăpâna mea, Înălţată-mpărăteasă, Doamnă mândră şi aleasă.”

(Pompiliu, Sibii, 40)

Balada Doncilă: „Îţi aduc altă mireasă, Mai frumoasă, mai aleasă.”

Doină din Ardeal: „Vecină, mândruţaleasă, De bădiţu meu te lasă.”

(Jarnik-Bârsanu, 278)