Hasdeu, Bogdan Petriceicu

De aci expresiunea familiară: „nu mă amestec” sau idiotismul: „ n u m ă b a g, n u m ă amestec = ich mische mich nicht darein” (Dr. Polysu).

v. 2 Amestec.

2AMÈSTEC (plur. amestecuri), s.n.; mélange; connivence; ingérence; intervention.

Ca substantiv abstract, reprezintă toate sensurile verbului a m e s t e c, într-un mod mai puţin trecător ca în a m e s t e c a r e şi fără nuanţă de despreţ ca în a m e s t e – c ă t u r ă.

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 24): „câinele mării şi vidra cu jigăniile uscatului ce t r e a b ă sau ce amestec pot avea.”

Beldiman, Tragod., v. 957: „Că nicidecum să nu fie Serascheriul la prepus

Că Moldova şi boierii Eteriei s-au supus;

Ce, raiele credincioase, cum au fost vor fi în veci, Fără nici o p ă r t i n i r e sau amestic între greci.”

Act moldovenesc din 1621 ( A. I. R. III, p. 215): „să n-aibă ceša fraţii améstic într-acéle vii, ni Coste în viile céle de moşie carele mai sus scrii, ni să să sfădească.”

Alexandri, Boieri şi ciocoi, act. I, sc. 7: „Cine cheamă ş-aduce amestec străin în ţară, îi mai nelegiuit decât Iuda vânzătoriul.” v.l Amestec.

— Amestecare.

— Amestecăciune.

— Amestecătură.

AMESTECÀRE (plur. amestecări), s.f.; l'infinitif substantivé d'a m e s t e c: mélange, embrouillement etc. Sinonim cu a m e s t e c ă t u r ă, cu a m e s – t e c ă c i u n e, cu substantivul a m e s t e c, dar exprimând o acţiune, nu o stare.

Miron Costin, Letop. I, p. 292, despre politica tradiţională a Moldovei: „ţara aceasta fiind mai mică, nice un lucru singură de sine fără a d u n a r e şi amestecare cu alte ţeri n-au făcut.”

Nic. Muste, Letop. III, p. 31: „Brâncovanu înţălesese de amestecarea ce l-au a m e s t e c a t ginere-său Constantin Duca-vodă.”

A M E S T E C A R E

Vechiul grai făcea o deosebire între „ amestecarea sângelui = alliance, parenté, croisement” şi între „ amestecare de sânge = inceste, mariage illégitime”.

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., Acad. Rom., p. 120): „ amestecaria sângelui amestecă sufletele.”

Pravila Moldov., 1646, f. 117: „ amestecarea de sănge să face în doo chipuri: chipul dentăi šaste cu nuntâ, cândŠ să va cununa neştine cu vreo mušare carša nu i o au dat pravila; šară a doo šaste fărâ de nuntâ, ce să dzice să înpreunâ cu dănsâ încâ mainte de cununie.” v. l,2 Amestec.

— Amestecat.

— Împreunare.

AMESTECÀT, -Ă, adj.; part. passé d'a m e s t e c: mêlé, mélangé, pêle-mêle; confondu, embrouillé etc.

Locuţiune proverbială: „Râs amestecat cu plâns.” (Pann, II, 7).

Constantin Brâncoveanu, 1693 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 39): „fiind moşiša Ulmuleţilor amestecată şi n e h o t ă r ă t ă de cătră alte silişti ale lor.” Miron Costin, Letop. I, p. 342: „Neculai Cărnul încă, văzănd pogorirea lui Racoţi şi amestecate lucruri, au venit cu oastea ce se trimisese.”

Nic. Muste, Letop. III, p. 19: „Acest Dimitraşco-vodă au scos hărtii pre fetele oamenilor, care angărie pănă atunce n-au mai fost în ţară nici la o domnie, fiind ţara amestecată, oamenii strămutaţi de la locurile lor după ernatul tătarilor[.]” I. Văcărescu, p. 281: „După cum vrei să ne-arăţi

Toţi îngerii coborâţi Şi cerul amestecat, Cu pământul c u f u n d a t.”

Zilot, Cron., p. 2: „Mai alcatuii şi această scurtă scrisoare tot după obiceiul meu, adică amestecată puţină proastă scrisoare cu mai multă poezie în chip de tra-godie.”

Balada Gheorghelaş: „Se pleca ca să bea apă, Macovei îi da în ceafă

De bea apă sângerată, Cu măseleamestecată.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 592, 598)

Doina Oltul: „Oltule, câine spurcat, Ce vii aşa turburat?

Au la coadă te-a plouat

De-mi vii aşa mâniat Şi cu sângeamestecat?

Tot cu sânge de haiduci, Cu căpestre de cai murgi.”

( Ibid., 320)

A M E S T E C Ă T U R Ă

Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanu III: „În lupta şi trânta aceasta, masa se răsturnase; ulcioarele se spărseseră, şi vinul amestecat cu sânge făcuse o baltă pe lespezile salei.”

În graiul vechi, expresiunea „s î n g e amestecat” avea un deosebit înţeles juridic: Pravila Moldov., 1646, f. 94: „ceša ce facŠ s ă n g e amestecatŠ, ce să dzice ceša ce-ş curvăscŠ cu rudele şi cu cuscriile şi cu cumătrele sau finele lorŠ, acesta se chšamâ s î n g e amestecatŠ, acesta ver va fi bărbatŠ, verŠ mušare, cu moarte să se cérte.” v. 1,2 Amestec.

— Amestecare.

— Amestecăciune.

AMESTECĂCÍÙNE (plur. amestecăciuni), s.f.; mélange. O formă rară şi de prisos în loc de a m e s t e c sau a m e s t e c a r e. Pravila de la Govora, 1640, f. 19 b, o întrebuinţează cu sensul de „incest”: „fišu de a treša nuntâ sau născutŠ întru amestecăcšune d e s ă n g e, de unii ca aceştea toţi să nu cutéze a se chemarea preoţi.” v. Amestecare.

— Amestecat.

AMESTECĂTÒR, -OARE; adj. et subst.; brouillon, intrigant. Cine amestecă lucrurile, mai cu seamă însă în sens moral.

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 238): „ amestecătorii de răutăţi şi a păcii nepriiatini într-alt chip îl zugrăviia, iară eu la dânsul alt chip am cunoscut.” Nic. Costin, Letop. II, p. 115: „l-au părit Dumitraşco-vodă (pe Iordachi Cantacuzino) precum are fraţi în Ţarigrad şi sunt amestecători de domnìi.” Corbea, Psaltire, circa 1700 (ms., în Acad. Rom.), ps. XC: „Şi de cuvântul turburătorii, Amestecătorii şi pierzătorii.” v. 1,2 Amestec.

— Amestecătură.

AMESTECĂTÙRĂ (plur. amestecături), s.f.; 1. pêle-mêle, confusion, bouleversemént, embrouillement; 2. ingérance, intrigue, commérage. Dezvoaltă toate sensurile lui a m e s t e c, însă numai în rău sau cu despreţ.

1. amestecătură „pêle-mêle”.

Miron Costin, Letop. I, p. 252: „acea spaimă şi glogozală făcăndu-se în oastea turcească, căt jumătate de oaste fugise de supt corturi la altă parte de tabără de părăsise şi puşcile şi se făcuse o amestecătură mare.”

Zilot, Cron., p. 76: „Oh, şi să fi văzut ce amestecătură, Ce fierbere de om, toţi strigând cu o gură.”

Neculce, Letop. II, p. 230: „au murit şi craiul leşesc Mihaiu Vişnoveţchi şi era multă amestecătură între leşi, că nu-şi putea alege craiu.”

A. Pann, Erotocrit II, p. 22: „El credea-n sabia-şi numai şi la dânsa se-nchina,

Totdauna vrea războaie şî-n veac certe scormonea, A M E S T E C Ă T U R Ă

Asupra păcilor foarte avea el în viaţa-şi uri Şi cu mare bucurie căutamestecături.”

2. amestecătură „ingérance”.

Act moldovenesc din 1677 ( A. I. R. III, p. 251): „nimine den ruda mea şi den oaminii mei cu acša moşiša traba să n-aibă ni vréo amestecătură.” Nic. Muste, Letop. III, p. 59: „După ce s-au rădicat feciorii lui Constantin-vodă Brăncoveanul şi cu ginerii, au început a face multe amestecături şi lucruri neplăcu-te între aceşti boieri, batgiocorindu-i.”

Mateiu Basarab, 1649 ( A. I. R. I, p. 107), cătră toate autorităţile şi toţi locuitorii din Argeş, contra cărora se plânseseră călugării de acolo că fac „mănăstire de răs şi de măscară”: „ mai mult să nu înţeleg dumnie-mea că mai unblaţi făcănd amestecături şi c u v i n t e f ă r ă l u c r u.” v. l,2 Amestec. – - tură.

AMESTECUL (D-), adv.; à la fois, conjointement. Î m p r e u n ă. L a o l a l t ă.

Mitropolitul Dosofteiu, Synaxar, 1683, oct. 5 (f. 46 b): „porţâle zidšuluš tocmite cu aur şi argintŠ deamšasteculŠ.:”.

v. 2 Amestec.

AMÈT ( ames, ametere). – v. Ameţesc.

AMEŢEALĂ (plur. ameţeli), s.f.; vertige, tournoiement de tête, éblouissement.

„Învârtirea minţii, ieşire din minte, smintire momentană” (Costinescu). Exprimă ca stare ceea ce a m e ţ i r e însemnează ca acţiune. Sinonim şi cu a m e ţ i t u r ă, care se întrebuinţează foarte rar şi numai cu o nuanţă ironică. În grai se rosteşte mai totdauna ameţală.

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, p. 193: „nu întreba cătă ameţală şi oftare şi lacrămi, căt s-au măhnit toată curtea şi urdia domnului.”

Costachi Conachi, Poez., p. 116: „Ah, Doamne! ce necaz mare: a iubi ş-a fi închis!

Dar ce ameţală-i asta, de care mă văd cuprins?

Au întunecat văzduhul, ochii mi-au painjinit, Am rămas uimit, pe gânduri. nu mă lăsaţi, că-s perit!”

Alexandri, Boieri şi ciocoi, act. IV, sc. 5: „Deie Dumnezău să nu vă treziţi din ameţală prea târziu.”

I. Creangă, Stan Păţitul ( Conv. lit., 1877, p. 32): „Femeia lui Ipate şi cu baba, când se trezesc din ameţală, nici tu drumeţ, nici tu copil, nici tu nimica!” În ameţeală, ca stare patologică, ni se pare că toate lucrurile se învârtesc în giurul nostru.

„Ca să-i treacă de ameţeală, ţăranul se afumă cu păr de urs.” A. Paraschivescu, 800 Muscel, c. Valea-Mare).

A M E Ţ E S C

„Un fel de ameţală se cheamă în popor capchiŠ” (C. Alexandrescu, Neamţ, c. Bistricioara).

v. Ameţesc.

— Capiu.

AMEŢÈSC ( ameţit, ameţire), vb.; perdre les sens, donner ou avoir des vertiges, tourner la tête. Ameţesc nu e departe prin sens de u i m e s c şi u l u i e s c, din cari însă cel dentâi vine numai printr-o impresiune din afară, iar cel al doilea este un început al ameţirii, judecata fiind turburată dintr-o cauză internă sau externă, dar fără a înceta. Orice se iveşte denainte-mi într-un mod neaşteptat mă u i m e ş t e; dacă trebui să mă lupt cu doi duşmani deodată, cari se aruncă asupră-mi din dos şi din faţă, mă u l u i e s c; în ambele împregiurări poate să ajungă la ameţire, dacă pierd conştiinţa de însumi, şi totuşi poate să nu ajungă tocmai până acolo. Ca stare patologică, ameţesc se apropie de l e ş i n.

v. Leşin.

— Uimesc.

— Uluiesc.

Ameţesc funcţionează deopotrivă ca tranzitiv şi ca netranzitiv, dar în ultimul caz i se poate da şi forma reflexivă: eu l-am ameţit, noi ameţim, ei se ameţesc. Se zice deopotrivă corect, fără vreo deosebire de sens: „eu ameţesc” şi „eu mă ameţesc”.

Dicţionar ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 402): „ Ameţesc. Deliquium patior.

A m e ţ i t. Deliquium passus.

A m e ţ a l ă. Deliquium”.

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 42): „Toate zburătoarele să tulburară şi de dulce otrava hulpii tare s ă ameţiră.”

Ibid., p. 200: „când capul s ă ameţiaşte, picioarele dovedesc.” Corbea, Psaltire, circa 1700 (ms., în Acad. Rom.), ps. XVII: „Fulgere au înmulţit Şi pre ei au ameţit.”

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, p. 193: „(Alexandru Ghica) s-au dus la urdie la Sakce şi după ce au sosit, piste puţine zile s-au stricat vremea şi începănd a tuna ş-a fulgera cu mare trăsnet, într-o clipală de ochi au căzut asupra cortului de l-au detunat, şi fiind Târzimanu supt cort, atăt s-au ameţit căt au fost ca un mort.” A. Pann, Erotocrit, p. 89: „Cel amorezat, fata mea, doreşte neîncetat Şi va tot des să privească la carea l-a săgetat;

Iar el, după cum vezi bine, d-atâta timp este dus, După treburile sale alergând în jos şî-n sus, Şi tu în zădar te turburi, în zădar t e ameţeşti.”

Zilot, p. 74: „Vezi, frate, vezi ce foc căzu pre biata ţară;

Sărmani locuitori! cum ardeţi ca în pară;

Frica v-au ameţit, nu ştiţi ce vi se face;

Păcatul v-au orbit, vă joacă cum îi place!”

A M E Ţ E S C

Alexandri, Rusaliile, sc. 2: „. de-o bucată de vreme-ncoaci, românii noştri s-o ameţit de cap, parcă i-o umflat Rusaliile:”

Balada Gheorghelaş: „Spuză-n cizme că-mi băgai Şi la jocuri mă-nhăţai:

Când săltam şi când jucam, Tot de spuză mă frigeam, Până când mă oboseam, Până când m ă ameţeam, Până cocă mă făceam.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 598)

Doina Buruiana de leac: „Blăstemat să fie ceasul

Când i-am urmărit eu pasul Şi i-am auzit eu glasul:

Cu pasul m-au rătăcit, Cu glasul m-au ameţit, Liniştea mi-am prăpădit.”

(Alex., Poez. pop. 2, 270)

Altă: „Rele sunt frigurile, Mai rele-s dragostile:

Frigurile te răcesc, Dragostile teameţesc.”

( Ibid., 244)

Derivaţiunea lui ameţesc din grecul meqÚskw „enivrer” ( L. M.) nu se întemeiază pe nemic; totuşi mai bună nu este nici derivaţiunea din latinul a m e n s sau a m e n t i a (Cihac), de unde româneşte ar fi „aminţă” sau „aminţesc”, nu ameţesc.

Forma organică a cuvântului, conservată pe alocuri în Banat şi-n Ardeal, este amet, care se referă către ameţesc întocmai ca bănăţeanul „amurt” cătră „amorţesc” sau „amut” cătră „amuţesc”.

„Ciocârlia, când cântă, se suie câteodată până sus la vânturile turbate, acolo amete şi cade jos, iăr cânele care o mâncă, apoi, turbează.” (P. Olteanu, Haţeg).

v. Ciocârlie.

De asemenea la Budai-Deleanu ( Dicţ., ms. în Muz. istor. din Bucur.): „ ametu =

= ameţescu, den Schwindeln bekommen”

Ca „trimet = lat. transmitto” sau „sumet = lat. submitto”, tot aşa amet este învederat a m i t t o (mentem, virtutem, judicium, consilium, sensus etc.). În privinţa simţurilor sau a minţii, lătineşte a m i t t o însemna o încetare a lor trecătoare: „ a m i s i t, non perdidit”. Românul organic amet pare a fi fost numai netranzitiv, ca în cele două exemple de mai sus; pentru funcţiunea tranzitivă s-a închipuit amplificatul ameţesc; care a reuşit apoi a goni detot pe primitivul amet.

v. Ameţeală.

— Ameţit.

— Cumet.

— Desmetic.

— Sumet.

— Trimet…

A M E Ţ I T

AMEŢÌRE. – v. Ameţeală.

— Ameţesc.

AMEŢÌT, -Ă, adj.; part. passé d'a m e ţ e s c: abazourdi, dupéfié, ébloui, éperdu, étourdi, ivre etc. Exprimă ca adjectiv toate sensurile verbului din care derivă.

„ Ameţit = b ă u t, betrunken; ameţit = l e ş i n a t, ohnmächtig” (Dr. Polysu).

„E ameţit ca un peşte afară din apă” ( L. M. ).

„Nu poci sta pe picioare de ameţit ce sunt” ( Ibid.).

Beldiman, Tragod., v. 125: „Jăcuiesc, pradă, omoară, mărfurile împărţesc, Şi cu cât privesc folosul, cu atâta se iuţesc;

Cine să se-mpotrivească, căci săracii, ameţiţi, Fiind toţi în aşternuturi şi întru somn adânciţi.”

A. Pann, Erotocrit, p. 22: „Ah! acesta om nu este, negreşit este vrun zeu, Care se pogoară noaptea din nălţimile cereşti Şi vine ca să smintească simţirile omeneşti, D-aceea şî-n acea vreme ameţită a rămas Şi asculta să-nţeleagă vorbele acelui glas.”

A. Odobescu, Pseudokyneg., p. 34: „Blânda turturică a sosit ameţită de bucurie.” Mai cu deosebire se zice ameţit la cei m a h m u r i de beutură, cari adecă au trecut peste măsura c h e f u l u i.

Miron Costin, Letop. I, p. 311, despre vestitul căzac Timuş: „au dat foc caselor, dacă s-au sculat de la masă ameţit de vin.”

Moş Albu I, p. 15: „Dar d-a nopţii neodină şi de câte le-am păţit, Cum şi de vinul din ploscă t ă m î i a t şi ameţit, Eram ca b ă t u t î n p i v ă, capul îmi atârna greu.”

Un cântec poporan din Moldova: „Oliolio măi lăutar!

Mult ai tras din cel păhar

De ţi-e glasul răguşit Şi-ţi e capul ameţit.”

(Caranfil, Valea Prutului, p. 2)

Balada Marcu Viteazul: „Şi cugetul că-l mustra Şi inima nu-l lăsa

Să-l omoare ameţit, Să-l omoare adormit.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 665)

A M E Ţ I T

„La noi pentru t u r l e a c sau ameţit de beutură se zice: r ă t u t i t de beutură şi î n v i n o ş a t.” (N. Guran, Craiova).

v. Ameţesc.

— Afumat.

— Beat.

— Mahmur.

— Tămâiat.

AMEŢITÒR, -OARE, adj. et subst.; qui étourdit, éblouit, abazourdit etc.

Dr. Polysu: „ Ameţitor = betäubend, schwindelerregend, narkotisch”.

Costachi Negruzzi, O alergare de cai II: „O greutate îmi apăsa inima; un nor ameţitor veni şi se puse pe ochii mei. Mi se părea că biserica se învârteşte cu mine.” v. Ameţesc.

AMEŢITORÌE, s.f.; étourdissement. Formă necunoscută nouă, pe care Cihac o dă ca sinonim cu a m e ţ i t u r ă.

AMEŢITÙRĂ. – v. Ameţeală.

1AMIÀZI s. AMIÀZIZI, adv.; à midi. Lătineşte a d m e d i u m d i e m sau a d m e d i a m d i e m. Oara a douăsprezecea după miezul nopţii. În graiul vechi amiazi se întrebuinţează ca un adverb de timp în toată puterea cuvântului, alături cu „acum”, „atunci”, „astăzi”, „seara”, „dimineaţa” etc., fără a i se mai adăoga prepoziţiunile l a sau î n, prin cari se substantivează.

Dosofteiu, 1680, f. 67 b: „Sara şi dimineaţa şi amšadzădzâ spu- „Vespere et mane et m e r i d i e narrabo ne-voš şi vesti-voš.” et annuntiabo.” unde la Silvestru, 1651, numai ca locuţiune adverbială: „seara şi dimineaţa şi la amiazăzi.”, precum şi la Arsenie din Bisericani, circa 1650 (ms. în Acad. Rom.): „şi-n t r – ameadzâdzi.”

Dosofteiu, 1673, f. 88 b: „Sara şamšadzădz şi demineaţâ

Grăesc la Domnul fără de greaţâ.”

Beldiman, Tragod., v. 325: „Mai ales Trei-Sfetiteanul, călugărul cel puchios, Care mai în toată vremea îţi părea că-i mănios, Mergând la el dimineaţa şameazăzi după somn, Până nu şi-ar fi dres cheful, nu te socotea de om.”

Alexandri, Legenda ciocărliei: „Şi râurile soarbe, şi paseri săgetează, Şi umbra o înghite când soarele-i amiază.”

Cu prepoziţiunea p e, ca în „pe atunci”, însemnează: „vers midi, à midi à 804 peu près”.

A M I A Z I

Neculce, Letop. II, p. 339: „acest răspuns au venit lui Dimitraşco-vodă într-o zi p r e amiazăzi.”

Costachi Negruzzi, Aprodul Purice: „Şi mergând cu un marş grabnic toată noaptea până-n zi;

A doua zi p e amiază în şes la Siret sosi.”

Tot ca adverb funcţionează amiazi în construcţiunile: „ î n d e ameazi = spre seară” (D. Alboteanu, Covurlui, c. Mastacani) sau: „ d e ameazi î n d e seară” (C. Melinte, c. Găneşti).

În texturile din secolul XVI circulează pleonasticul „ amiazizi d e z i „, de ex.

la Coresi, 1577: „seara şi demâneaţa şi amiazăzi d e z i „, ca şi când s-ar zice: „la 12 oare d e z i „.

La popor momentul precis de 12 oare meridiane se cheamă c r u c e – amiazi, iar timpul ce-i precede sau îi urmează: s u p t – amiazi.

Basmul Petrea Voinicul (Sbiera, Poveşti, p. 25): „Mergi până aproape de cuibul paserii măiestre şi te ascunde acolo ca să nu te vadă nime, şi când va fi s o a r e l e c r u c e – amiazăzi, atuncea te răpede iute şi apucă un pui, căci numai pe acel timp merge paserea după hrană.”

În graiul ţărănesc din Vaslui (Dăscălescu, c. Şcheia): „văzind că sorele au venit în prânzu cel mare, am îngiugat boi[i] şi la deal am plecat; cu greu am agiuns în vârful lui; acu sorele era c r u c e – amiazâ, şi încet cu încetu am mers tot înainte pe podişul dealului celui vrajmaş ce-l suisem cu atâta greuta[te]; deodată dau peste o vale, pogor eu valea, sorele vine s u p t – amiazi.” „Pe la 11 oare se zice s u b – amiazi” (T. Crişianu, Transilv., Cugier), şi tot s u p t – amiazi este pe la oara 1 postmeridiană.

Raportul între c r u c e – amiazi şi cele două s u p t – amiazi se poate reprezinta prin următoarea figură:

Cruce-amiazi

(12 oare)

Supt-amiazi

Supt-amiazi

(11 oare)

(1 oară)

În această figură, ajuns la c r u c e – amiazi, soarele se află în răscrucea celor patru puncturi cardinale, având dedesubt atât pe s u p t – amiazi de unde s-a urcat, precum şi pe s u p t – amiazi la care se va pogorî.

v. Cruce.

Pentru locuţiunea adverbială franceză „en plein midi = publiquement”, românul are: z i u a amiazizi m a r e „

Neculce, Letop. II, p. 249: „o chiema Aniţa, şi era ţiitoarea lui Dimitraşco-vodă (Cantacuzin), şi o purta în vedeală între toată boierimea, şi o ţinea în braţe de o săruta, şi o purta cu sălbi de galbini şi cu haine de şahmarand şi cu şlic de sobol şi cu 805

A M I A Z I multe odoare împodobită, şi era tănără şi frumoasă şi plină de suliman ca o fată de rachieriţă; şi o trimetea cu careta domnească cu siimeni şi cu vornici şi cu comişi z i o a amiazăzi m a r e pe uliţă la feredeu…”

Acelaşi, p. 252: „l-au legat (pre un grec anume Mavrodin Paharnic) şi l-au pus pe un cal, îndărăt cu faţa spre coada calului, şi-i didese coada în măni de o ţinea în loc de frău, şi-l ducea prin mijlocul tărgului la Copou la primblare, şi-l privia tot norodul z i o a amiazăzi m a r e.”

Când nu este însă ceva foarte neobicinuit, atunci nu se mai adaogă m a r e, precum tot la Neculce, p. 237: „le-au tăiat capetele a tustreii z i o a amiazăzi la făntăna denaintea porţii.”, căci o simplă tăiare a câtorva capete era pe atunci ceva cu mult mai întâmplător decât o fată de rachieriţă în careta domnească sau un postelnic călărind cu faţa spre coada calului.

În loc de „ z i u a amiază” astăzi se zice mai mult: z i u a n a m i a z a =

= înamiazia.

Jipescu, Opincaru, p. 68: „şi te dai dă râpă singur la orice daravelă, hiše şi z i u a – n amiezia m a r e.”

Cântec poporan din Moldova: „Frunză verde clocotici, Ce caţi, Iancule, pre-aici?

Numai cu palmele goale

Z i o a – n ameaza c e a m a r e.”

(Caranfil, Valea Prutului, I)

Însă compusul n a m i a z a trece deja în substantiv.

v. 2 Amiazi.

2AMIÀZI (artic. amiaza), subst. fem., s. amiàzi (artic. amiazul), subst. masc.; midi, le milieu du jour. Este adverbul a m i a z i „à midi” luat ca substantiv. În vechile texturi se substantivează chiar nescurtatul a m i a z i zi, întrebuinţându-se, articulat ori nearticulat, mai adesea cu prepoziţiunile î n, î n t r u, c ă t r ă, s p r e etc.

Deasa construcţiune cu î n dete naştere formei poporane aglutinate namiazi sau namiezi ori nemiez şi nimiez; mai rar prin aglutinare cu d e, se aude demiazi sau demiez (Fălciiu, c. Olteneşti; Tutova, c. Iepureni). În multe locuri se rosteşte aniazi lângă amiazi, de unde apoi forma mixtă amniazi; nu rară mai ales în Moldova şi-n Banat.

„Când pomul lasă umbra sa drept la rădăcină, atunci se zice că e ameazul” (C. Bungeţeanu, Mehedinţi, c. Cosoveţ).

Dosofteiu, 1680, f. 43 a: „.scoate-va ca lumina direptatea ta, şi „.educet quasi lumen justitiam tuum, et gšudecata ta ca amiadză– dza.” judicium tuum tanquam m e r i d i e m.” de asemenea la Silvestru, 1651: „gšudecările tale ca amiazăzša.”, şi la Coresi, 1577: „judeţul tău ca amiazăzi d e z i.”, după cum e şi-n Psaltirea Şcheiană, circa 806 1550 (ms., în Acad. Rom:): „ ca amiadzădzi d e d z i.” A M I A Z I

Corbea, Psaltire, circa 1700 (ms., în Acad. Rom.), ps. XXXVI: „Şi judecata ca amiazăzi chiară, O va face ca-n zi senină de vară.”

În construcţiuni prepoziţionale:

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.):

Act. Ap. XXII, 6: „ î n t r u amiadzădzi „.p e r ˆ m e s h m b r … a n – peristrăluci lumiră multă.” str£yai fâj ƒkanÕn.” unde în Noul Testament din 1648: „ c ă t r ă amiazăzi”, iar în Biblia lui Şerban-vodă din 1688: „ s p r e amiazăzi”.

Moxa, 1620, p. 402: „întunecâ soarele î n t r – o amiazâzi cătu se vedea stélele.” Poporul prânzeşte cu mult înainte de amiazi; de aci într-o doină din Ardeal: „Să n-am p r î n z

Fără de plâns, Nici amiaz

Fără năcaz.”

(Jarnik-Bârsanu, 195)

Jipescu, Opincaru, p. 113: „la prânzu-ăl-mare, te face nebun; între p r î n z şi namiazi îţi spune că ieşti lingău mare; în toiu namiezilor, rumân harnic.”; unde e foarte remarcabil pluralul „ namiezilor”.

„Poporul zice că soarele e tras de boi de dimineaţă şi până la prânz, de bivoli de la p r î n z până la amiezi, de cai de la amiezi şi până seară. (P. Diaconescu, Muscel, c. Godeni).

De aci, timpul între dimineaţă şi amiazi fiind privit ca foarte lung, s-a născut proverbul despre oamenii cei molâi la faptă sau la vorbă: „Până să zică „bou breaz”

Vine soarele lamiaz.”

(Pann, I, 96)

Poporul împarte ziua în două c o n a c e sau p o p a s u r i: unul e la amiazi, celalalt la asfinţitul soarelui.

A. Odobescu, Pseudokyneg., p. 8: „.bietul George Giantă, cel care cu o rugină de puşcă pe care orice vânător ar fi azvârlit-o în gunoi nimerea mai bine decât altul cu o carabină ghintuită, şi care pe mine, nemernicul, m-a adus de multe ori cu vânat la c o n a c u l d e amiazi.” „Poporul zice că la amiaz sau nimezi şi la sfinţit stă soarele de mănâncă un corn de prescură şi bea un păhar de vin.” (A. Iliescu, Dâmboviţa, c. Sărdaru).

„Când la noi e ceasul 12, zic ţăranii că s o a r e l e s t ă î n s c a u n sau s e o d i h n e ş t e.” (D. Arghirescu, Covurlui, c. Moscu).