Hasdeu, Bogdan Petriceicu

„La ameazi ciobanii de aice zic s t a u l „ (T. Vasiliu, Tecuci, c. Tudor-Vladimirescu).

A M I A Z I

Basmul Voinicul cel fără tată (Ispirescu, Leg., p. 127): „îi zise că tocmai la amiazi, când va fi s o a r e l e î n c r u c i, să înalţe o prăjină şi în vârful ei să puie o mahramă roşie.”

Basmul Poveste ţărănească ( ibid., p. 260): „Drăcoaica de mumă a zmeului dormea numai la nămiezi, când s o a r e l e s t ă î n c r u c i.” „La ciobani, timpul de la 9 până la 11 oare se cheamă amiaza o i l o r; de la 11 până la 2 după 12, s u bamiază.” (T. Bălănescu, Neamţ, c. Bălţăteşti).

Afară de s c a u n, s t a u l şi î n c r u c i, se mai aud pe alocuri în popor alţi doi sinonimi cu amiazi.

„Unii dintre ciobani zic h o j i n ă când soarele este la amiază.” (Severin, Tecuci, c. Godineşti).

„La 12 oare se zice p a n d e l a sau namezi” (T. Popărlan, Brăila, c. Cazas).

Ambii aceşti termini, de o întrebuinţare foarte restrânsă, sunt slavici: h o j i n ă sau mai bine o j i n ă este paleoslavicul „u×ina”, ruseşte „u×in”, adecă „mâncare după prânz”, iar p a n d e l a, care circulează numai pe lângă Dunăre, este o metateză din bulgarul „pladnša = midi”, paleoslavic „pladšne”, literalmente „jumătate zi =

= medius dies”.

În Buzău (com. Chiojdu-Bâsca) se aude în loc de amiazi – z i u a – j u m ă t a t e.

v.1,3 Amiazi.

— Zi

3AMIÀZI (art. amiaza), subst. f., s. amiàzi (art. amiazul), subst. m.; midi, sud, un des quatre points cardinaux. Partea spaţiului numită în limba literară de astăzi „sud”; opusă nordului, care se cheamă m i a z i n o a p t e. Când stăm cu faţa spre răsăritul soarelui, amiaza e la dreapta noastră.

„Pământuri despre amiazi = die Südländer” (Dr. Polysu).

Călătoria Maicei Domnului, text circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 314): „patru sutša de îngeri cu elu, o sutâ despre r ă s ă r i t u, altâ sutâ despre a p u s u, altâ sutâ despre amiadzâdzi, altâ sutâ despre m e a d z ă n o a p t e.”; şi tot acolo (p. 322), într-un singur pasagiu, cuvântul e scris în trei feluri: ameazjzi,amïazăzi şi amïazezi.

Silvestru, 1651, f. 169 b: „ m i a z î n o a p t e şi amiazăzša tu aš ziditŠ.” Dosofteiu, Synaxar, 1683, 23 oct., f. 80 b: „unghšulŠ despre a p u s era všarde a ceršuluš, ca prajiš; šară a r ă s ă r i t u l u š ca trestiša; šară m š a d z ă n o a p – t š a ca sângele curatŠ; šară amšadzădzul albŠ ca omătulŠ.”

Predică din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 190): „date furâ noao patru eyagghelii, derepce săntŠ stălpi acéstea lumiei, că şi lumea patru pârţi avăndŠ: r î s î r i t u l Š, a p u s u l, m i a z î n o a p t e, amiazâzea…” v. 1,2 Amiazi.

— Crivăţ.

AMIGDÀL. – v. Migdal.

A-MÌJA (D-)

A v. Ajumitul.

— Ascunsele.

— Mijotcă.

A-MIJÒTCĂ (D-)

A M I N

AMIJÈSC ( amijit, amijire), vb.; s'assoupir, avoir les yeux à demi fermés. Amijeşte cineva când începe a m o ţ ă i, moţăieşte când începe a a ţ i p i, aţipeşte când începe a a d o r m i. Semnul exterior al amijirii este că ochii nu sunt încă închişi, dar deja acoperiţi cu gene. Se zice mai mult m i j e s c, fără prepoziţionalul a.

Figurat, z i o a mijeşte, adecă este cu ochii numai pe jumătate deschişi, când vine seara şi când vine dimineaţa.

Basmul Mintă– creaţă (Sbiera, Poveşti, p. 100): „iată că începe a însăra; ea aprinde lumina şi coase necurmat; cum numai au amijit, pe loc au sosit Mintă-creaţă.” I. Creangă, Stan Păţitul ( Conv. lit., 1877, p. 22): „ajungând el în pădure pe când s e amija d e z i u ă, a tăiet lemne, a încărcat carul zdravăn şi l-a cetluit bine.” v. Adorm.

— Ajumitul.

— Aţipesc.

— Mijesc.

A-MIJLÓC, adv.; au milieu. Lătineşte: a d m e d i u m l o c u m. Ceea ce astăzi se exprimă prin locuţiunea adverbială î n m i j l o c sau l a m i j l o c.

v. 12 A (p. 104).

— Mijloc.

A-MÌLĂ, adv.; piteusement, à faire pitié. Se aude mai adesea în Oltenia.

„.când un om vede pe altul călare pe un cal bun, îl priveşte a milă, şi de pe faţă-i se poate citi dorinţa de a avea şi el un cal bun.” (Preut C. Ionescu, Mehedinţi, c. Şişeştii-de-Jos).

v. Milă.

A-MILJÓC. – v.12 A (p. 104).

1AMÌN, s. m.; amen. Cuvânt ebraic, care însemnează „aşa să fie” şi se întrebuinţează în tipicul bisericesc.

Şeapte taine, 1644, f. 12 a: „boteadză-sâ robulŠ lui Dumnedzău imerek în numele Tatâlui, amin; şi să-l rădice diântr-apâ, de-aciša să-l afunde a doa oarâ şi să dzicâ: şi a Fišuluš, amin.”

Dosofteiu, 1680, ps. CV, 48: „.blagoslovitŠ, DomnulŠ Dumnedzăul „.benedictus Dominus Deus Israël, a luš Izrail de la veac şi până la veacŠ; şi va saeculo et usque în saeculum, et dicet omdzâce tot nărodul: amin, amin!.” nis populus: fiat, fiat!” unde la Coresi şi la Silvestru:

1651: „.şi zice-vorŠ toţi oamenii: f i – v a, „.şi zicâ toţi oamenii: f i e, f i e.” f i – v a.”

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.), p.160: „aceluša e slava şi ţiânrutul în vécii vécilor amin.”

Din această locuţiune bisericească, „în vecii vecilor amin”, s-a format românul „în veci de amin” cu sensul de „pentru totdauna”.

A M I N

Un act moldovenesc din 1683 ( A. I. R. III, p. 257): „am văndutu-o dumisale €upănului Nicolai Murguleţ ftori lugofet, ca să-i fie dumisale moşie î n v e c i d e amin.”.

Descântecele poporane cele cu forma religioasă şi-au însuşit şi ele pe amin; bunăoară: „ Amin, amin, De la mine descântecul.

De la Maica Domnului leacul.”

(Burada, Dobrogea, p. 269) sau: „ Amin, amin!

Ca soarele în senin;

De la mine descântecul, De la Dumnezeu leacul.”

( Familia, 1882, p. 268, 292) sau: „ Amin! amin!

Cosmandin!

Descântecul Sântei Marii.”

( Ibid., 1874, p. 549)

De asemenea, în cântece poporane amin figurează ca o formulă concluzivă.

Încheiarea baladei Doncilă: „Eu mă-nchin cu cântecul

Ca lupul cu urletul;

Mai daţi o ocà de vin, Să zic: l a m u l ţ i a n i amin!.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 581)

Balada Ioviţă: „Mai ziceţi, boieri, amin!

Mai daţi cu plosca cu vin;

Mai daţi şi cu udătura, Să-şi ungă boierii gura!”

(D. Pavelescu, com. Chiora, Col. ms.)

O exclamaţiune familiară la Alexandri, Peatra din casă, sc. 3: „Franţ: He, he. (strănută).

Zamfira: Să-ţi fie de bine! (strănută).

Franţ: Foarte-ţi mulţ. Să-ţi fie de bine.

Zamfira: Amin şi î n t r – u n c e a s b u n!.”

Locuţiuni proverbiale: „Pân la amin = bis an's Ende” (Dr. Polysu).

„Nici la amin” însemnează: niciodată.

A M I N

Basmul Poveste ţărănească (Ispirescu, Legende, p. 254): „trebuia să-şi mute gândul: nu mai putea adecă să-l dezgroape n i c i l a amin.” Acelaşi înţeles are locuţiunea proverbială „cât aminul”, despre care d. Şaineanu ne împărtăşeşte următoarele patru exemple din Calendarul basmelor pe 1882 (p. 44) şi 1883 (p. 33, 34, 57):

Basmul Peneş împărat: „Dacă vei zăcea mereu cum zaci acum pe coaste, n-o să te pricopsesc c î t aminul; dar dacă vei băga inima în tine şi m-ei asculta şi vei face orice-ţi voi zice eu, să ştii că am să te fac ginere de împărat.”

Basmul Pipelcuţa sau Cenuşăreasa: „După ce o izmeniră astfel, o mai mânzăliră pe obraz cu cenuşă şi cărbuni, de nu mai credeai c î t aminul că-i fată de boier mare.”

Ibidem: „Dar nu-i dăduse c î t aminul prin gând.”

Ib.: „Să nu-l zărească c î t aminul nici măcar cu lumânarea.” Ca şi ceilalţi termini bisericeşti, amin n-a putut să nu capete în graiul poporan o aplicaţiune comică.

Aşa, când găseşti pe cineva la masă şi-i urezi de bine, el îţi răspunde: amin! iar tu: „ Amin, amin!

Şi eu m-anin.”

(Baican, Vorbe bune, p. 10)

I. Creangă, Amintiri ( Conv. lit., 1882, p. 459):

— Amin! bleştesc eu cu jumătate de gură.

— Şi e u m ă a n i n, spuse Pavel de după sobă.

— Amin, ne– amin, ştergeţi-vă pe bot despre purcei! zise Mogorogea cu ciudă.

Înţeles-aţi? Nu tot umblaţi după bunătăţi; mai mâncaţi şi răbdări prăjite.” v. Aghios.

— Aleluia.

2AMÌN, s.m.; t. de botan.: Ammi. O plantă ombeliferă apropiată de c h e m i n (Carum Carvi). Termenul se întrebuinţează în Banat. Nemţeşte se cheamă Ammei.

Poloneşte a m i n e k, adecă „le petit a m e n „. Românul amin, cuvânt foarte frumos, este învederat o etimologie poporană, cu atât mai nimerită cu cât c h e m i n u l în genere este privit la mai toate popoarele ca o plantă sacră: „le basilic et le cumin, deux plantes chères au peuple et qui ont toutes les deux un caractère p r e s q u e s a c r é „ (Gubernatis, Mythol. d. plantes II, 112). După legenda poporană română, floarea aminului, ca şi cuvântul a m i n, ne vine de pe „câmpul lui Iordan”.

Rugăciunea poporană cătră Sf. Vineri, după cum se aude în Banat: „Sfânta Vineri a avut un fecior, Ca un mândru domnişor;

Din ochi lacrămi îi mergea, Din inimă sânge-i curia, Nime-n lume nu ştia, Făr' de Lină Magdalină

A M I N Şi surorile lui Lazar, Cari se duseră pe câmpul lui Iordan

Culegând flori de amin, Şi deteră cu picioru-n spin;

Ci acela nu fu spin, Ci fu albin, Din albini se făcu mierea, Mierea făcu ceară.”

(S. Liuba, c. Maidan) v. Chemin.

1AMÌNTE, adv.; mentalement: 1. i a u aminte = observer, être attentif, entendre; 2. a d u c aminte = faire souvenir, rappeler, recommander; 3. e s t e aminte =

= avoir soin, ne pas oublier; 4. v i n e aminte = se rappeler. Adverbul aminte = lat.

a d m e n t e m se întrebuinţează numai în asociaţiune cu cei patru verbi: a l u a, a a d u c e, a f i şi a v e n i, din cari cu aceşti doi din urmă numai impersonal: î m i e s t e aminte, î m i v i n e aminte. În vechile texturi e foarte deasă forma: amente. Afară de exemplele de mai jos, a se vedea altele la verbii respectivi.

1. i a u aminte.

Sinonim cu b a g d e s e a m ă şi cu vechiul a d i n t. Se construieşte cu acuzativul şi cu dativul, cu prepoziţiunile d e, s p r e şi d e s p r e, mai rar cu î n.

Coresi, Omiliar, 1580, quat. IV, p. 12: „noi nu mulţemimŠ lu Dumnezeu, nici ne ispovedimŠ lui, şi nu l u o m Š noi aminte darea lui céša buna.” Predică din 1619 ( Cuv. d. bătr. II, 120): „ b i n e s o c o t i ţ i şi l o a ţ i amente ce grăšaşte Dumnedzeu.”

În psalmul LXV, după Coresi şi Dosofteiu:

1577: „.l u a t – a u aminte glasuluš rugiš „.î n ţ e l é s e glasulŠ rugâcšuniei mšale.” méle.” la Silvestru, 1651: „ l u o aminte glasul rugăcšunieš méle”, în contextul latin: „ a t t e n d i t voci.”

În psalmul CXLI:

1577: „.š a aminte spre ruga mša.” „.s o c o t é ş t e rugâcšunea mša” la Silvestru, 1651: „ š a aminte rugăcšunša mša.” = „ i n t e n d e ad deprecationem meam.”

În psalmul XXXVII:

1680: „.š a aminte în ajutoršulu mieu.” „.š a aminte într-a utoršul mšeu.”

812 = „ i n t e n d e în adjutorium meum.”

A M I N T E

Biblia lui Şerban-vodă din 1688:

Gen. XXIV, 6: „š a amente întru tine, ca „.a t t e n d e tibi ne revoces filium să nu întorci pre feorul mieu acolo.” meum illue.”

Deuter. XI, 15: „mâncăndu şi săturăn- „.cum comederis et satiatus fueris, du-te, š a – t e amente pre tine să nu ţi să a t t e n d e t i b i ipsi ne dilatetur cor lăţească inima.” tuum.”

În ultimul pasagiu, reflexivul „ a s e l u a aminte pe sine-şi” însemnează „prendre garde à soi-méme”, ca şi-n următorul text:

Legenda Sf. Dimitrie, sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 120): „diântru acea OnisiforŠ puţinel l u o – s e aminte, šară pentru căce i se arâtâ blăndŠ, el šarâş se slâbi şi se întoarse šarăş în năravul său.”

Derivate verbale: l u a r e aminte „attention”, l u a t aminte „observé”, l ă u – t o r aminte „attentif”.

Critil şi Andronius (Iaşi, 1794, p. 13): „făcându-mă asemene vulturului celui mai l u î t o r i u aminte.” v. Adint.

— Iau.

2. a d u c aminte.

Mai adesea se construieşte cu acuzativul sau cu prepoziţiunea d e ori d e – s p r e. E sinonim cu a m i n t e s c.

Varlam, 1643, f. 20 a: „ A d u c e ţ i -vâ amente câtŠ potŠ lacrâmile, cumŠ

Manasiša, râul şi spurcatulŠ înpâratŠ, plănsâ şi Dumnedzău ertâ-lŠ.” Şeapte– taine, 1644, f. 78 b: „ş-au a d u s Š amente de cuvăntulŠ svăntului părinte Isaiša.”

Dosofteiu, 1673, f. 16 a: „Pănă când, milostive, nu-ţ a d u  aminte

De mă uiţ cu totul, o Dumnedzău sfinte?”

Biblia Şerban-vodă 1688, p. 901:

Paul. ad. Tit. III, 1: „ a d u – l e aminte „.a d m o n e illos principibus et polor, la domniš şi la puterniciš să se sutestatibus subditos esse.” pue.”

Costachi Negruzzi, Gelozia: „Nu-ţi laşi capul ades plecat pe mâna ta Şaminte nu-ţi a d u c i atunci de cineva?”

De aci: a d u c e r e aminte „souvenir”, a d u s aminte „rappelé”,a d u – c ă t o r aminte „rappelant”, „se souvenant”.

v.l Aduc.

— Amintesc.

3. e s t e aminte.

Sinonim cu: a m g r i j ă sau p o r t g r i j ă, g r i j e s c.

Lexicon Budan: „îmi e s t e aminte = curae mihi est”.

A M I N T E

Dr. Polysu: „a fi cuiva aminte = wollen, an Etwas denken, im Schilde führen; nu-i e aminte = es ist nicht sein Ernst, er will nicht”.

Nic. Muste, Letop. III, p. 18: „Domnul era un grec străin; boierii numai cineşi pentru sine g r i j i a, iară pentru bine cel de obşte nimene nu c ă u t a ca cum vra fi ţara fără de domn nimărui trebuind; ca cum vra fi săracii pricină răutăţii, să fie sfătuit ei pre leşi să vie în ţară, nimărui aminte n-a u f o s t să le dea ştire.” v. Fiu.

— Grijă.

4. v i n e aminte.

E sinonim cu „a-şi a d u c e aminte”, dar exprimând ceva întâmplător sau ne-voluntar.

Şi macedo-româneşte se zice: „niš v i n e aminte” cu sensul latinului: „in mentem venit” (Dr. Obedenaru, Dicţ., ms., în Acad. Rom., I, 16).

Vocabularul bănăţean, ms. circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 402): „ Aminte-m v i n e. Reminiscor”.

v. l Vin.

Printr-o licenţă poetică, Dosofteiu, 1673, f. 30 a, întrebuinţează pe aminte fără verb: „Dzua-ţ voš striga, Dumnedz㊠sfinte;

Nu mă veš asculta, nicš aminte.”

E şi mai remarcabil că-n Omiliarul de la Govora, 1642, p. 100, amente figurează ca substantiv: „veseléşte sufletul tău cu acest strugur de vin dulce, care ţi šaste adus din ţara cea făgâduitâ cu măna curând înblătoarei amentei méle; cunoaşte poa-ma ei că šaste bunâ.”

Din adverbul aminte, s-au născut frumoasele derivate: a m i n t e s c şi a m i n t i r e.

v. Minte.

2AMÌNTE, subst. – v. 1 Aminte.

AMINTEALĂ, s.f.; souvenir, ressouvenir. Se aude în Transilvania (G. I. Popescu, Sălagiu). Sinonim cu obicinuita formă a m i n t i r e.

v. 1,2 Aminte.

— Amintire.

AMINTÈSC ( amintit, amintire), vb.; ressouvenir. A-şi a d u c e aminte într-un mod puţin lămurit despre ceva ce nu mai este demult.

Costachi Negruzzi, Scrisoarea XXVIII: „turnul acesta, care ne aminteşte de nişte timpuri de barbarie, ce din norocire s-au cufundat pentru totdauna în noianul vremii.”

A. Odobescu, Pseudokyneg., p. 80: „. Urmaşii lui, geloşi de a sa mărire, mai mult se gândiră a-şi face loruşi monumente, decât a consacra pe cele ce aminteau poporului neasămuita glorie şi dreptate a fericitului Traian.” v. 1,2 Aminte – Amintire.

A M I R Ă T O R

AMINTÌRE (plur. amintiri), s.f.; ressouvenir, réminiscence. Cuvânt format pe calea poporană, deja înrădăcinat în grai şi trebuincios, căci a d u c e r e a a m i n t e este „souvenir”, iar nu „réminiscence”. A d u c e r e a a m i n t e poate să fie despre ceva foarte proaspet şi e totdauna chiară; amintirea este numai despre cele de demult sau cari ni se re-nfăţişează într-un chip nu destul de limpede.

Costachi Negruzzi, O alergare de cai I: „eu slăvesc toate femeile tinere şi cinstesc pe bătrâne în amintirea trecutei lor frumuseţi.”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 226: „Tămăduianul să scărpină în cap, îşi drese glasul şi începu cuvântul, privind lung, dibuind în pustiul amintirilor.” v.1,2 Aminte.

AMÌNTRE, AMÌNTRELE etc. – v. Aimintre.

— Altmintre.

A-MINÙNE, adv.; à merveille, merveilleusement. Din prepoziţionalul a şi m i n u n e. Sinonim cu adverbul m i n u n a t, care însă e mai puţin energic.

Dosofteiu, Synaxar, 1683, april. 23 (f. 96 a): „pusâ stlăpulŠ în rând din a-direapta, unde scriša scriptura, carele stă şi pănâ astădzŠ a minune de să pomenšaşte.” v. A-mirarea.

AMÌR ( amirat, amirare), vb.; admirer. Budai-Deleanu ( Dicţ., ms. în Muz. istor.

din Bucureşti): Amiru = mit Bewunderung ansehen, bewundern; a m i r a t u =

= bewundert; a m i r ă t o r i u =Bewunderer, bewundernd; a m i r ă c i u n e =

= die Bewunderung”. Negreşit, românul amir corespunde pe deplin latinului a d – m i r o; dar cuvântul să fie oare în adevăr poporan?

v. A-mirarea. – 1 Mir.

— Mirac.

A-MIRÀREA (D-), adv.; à merveille, à ne pas y croire. Din prepoziţiunea a şi m i r a r e, acest frumos adverb se aude adesea la popor, mai ales în Moldova. În Povestea lui Harap– Alb de I. Creangă ( Conv. lit., 1877) el ne întimpină de patru ori: p. 175: „mi-i d e – a mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are fiinţă pe lume.”; p. 180: „Împăratul şi fetele sale văzând aceasta, le-a fost d e – a mirarea.”; p: 181: „Mulţi împăraţi şi crai înadins vin să le vadă, şi li-i d e a mirarea de unde le am.”; p. 188: „Împăratului i-a fost d e – a mirarea, văzând că nişte golani au asemenea îndrăzneală de vin cu neruşinare să-i ceară fata.” v. Mirare.

AMIRÀRE

AMIRÀT v. Amir.

AMIRĂCIÙNE

AMIRĂTÒR

A

A M I R O S

AMIRÒS ( amirosit, amirosire), vb.; sentir bon ou mauvais, flairer, avoir de l'odeur.

Din m i r o s şi prepoziţionalul a, miros însemnează „a cunoaşte din miros” (Costinescu).

Lex. Bud.: „ amiros cutare floare = olfacio; această floare amiroase frumos =

= pulchre olet; amiros, dau din mine m i r o s = odorem edo”.

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 64): „Armăsaru, văzând că lupul, nu ca dintăiu vrăjmaş năvăliaşte, ce ca stârvul mort pământului să lipiaşte, întâiu de departe pre nări forăiša, apoi mai cu îndrăznială de lup să apropiša, de ciša – după cum a tuturor dobitoacelor obiaiul iaste când vreun stârv mort află a-l amirosi – dincoace şi dincolea a-l a d u l m ă c a începu. Deci armăsarul, precum am zis, din toate părţile amirosindu– l, şi despre partea botului vini.” v. Adulmec.

Ca netranzitiv, amiros se uneşte cu substantivul dependinte prin prepoziţiunea a (v. 13 A).

Alexandri, Florin şi Florica, sc. 2: „s-agiung deodată cucoană, pălămăreasă; să amiros tot a tămâie şi să mă hrănesc tot cu colivă.”

Doină din Ardeal: „Lelea cu mărgele multe

Amiroase-a flori mărunte

De pe vale, de la munte;

Dar cea cu mai puţintele

Amiroase-a floricele

De la munte, din vălcele.”

(Jarnik-Bârsanu, 36)

Figurat, amiros însemnează „savoir confusément ou superficiellement, pressentir vaguement”.

Cantemir, Chron. I, 205: „pare-mi-să că cineva, carele macar cât de puţin ceteala sfintelor şi a profanelor scrisori va fi amirosit – precum să zice cuvântul – macar den afară de prag.”

De aci derivate: a m i r o s e a l ă, a m i r o s i r e, a m i r o s i t u r ă „odo-ratio, odoramen”; a m i r o s i t o r „odorus, olens” ( Lex. Bud. ), în locul cărora se zice însă mai des: miroseală, mirosire, mirositură, mirositor.

v. Miros.

AMIROSEALĂ

AMIROSÌRE

A v. Amiros.

— Miros.

AMIROSITÒR

AMIROSITÙRĂ

AMIRUIÈSC ( amiruit, amiruire), vb.; gagner, avoir du profit, bénéficier. Sinonim cu c î ş t i g şi d o b î n d e s c. Se întrebuinţează numai peste Carpaţi.

Bărcianu: „ Amiruesc = verdienen, erwerben, gewinnen”.

A M Î N A R E

Compus din prepoziţionalul a şi din m i r u i e s c, pe care ni-l dă Lexiconul Budan: „ m i r u e s c = dobândesc” alături cu o formă mai scurtă m ì r u i.

N-are a face cu grecul mur…zw „unguentis inungo”, ci este maghiarul n y é r „câştig”. În Ardeal se aude şi substantivul m i r i ş u g „dobândă” ( L. B.) = ung.

n y e r e s é g.

v. 2 Miruiesc.

AMIRUÌRE A v. Amiruiesc. – 2 Miruiesc.

AMIRUÌT

AMISTUIÈSC. – v. Mistuiesc.

AMÂN s. AMÂNEZ ( amânat, amânare), vb.; ajourner, reculer, temporiser, tarder, sursoir. Din prepoziţionalul a şi m î n = lat. vulg. m i n o, cu acelaşi sens ca italieneşte în „ m e n a r per la lunga” (Cihac). Sinonim cu z ă b o v e s c, p r e g e t, î n t î r z i u, p e s t e s c. În opoziţiune cu g r ă b e s c, i u ţ e s c, p r i p e s c.

Dicţionar ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 402): „ Amănădz. Tardo. Moror”.

Psaltirea Şcheiană, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.), XXXIX, 18: „.dzeul mieu, nu amăna.” „. Deus meus, ne t a r d a v e r i s.” şi tot aşa la Coresi, 1577: „nu amâna”, iar la Silvestru, 1651, şi la Dosofteiu, 1680: „nu p e s t i „.

A. Pann, Prov. III, 59: „Auzind leul aceste, ceru de la ceilalţi sfat, Zicând: spuneţi ce să facem? că nu e de amânat, Ci trebuie mai î n g r a b ă.”

Jipescu, Opincaru, p. 135: „Lucru din mână nu-l amâna pă mâine, da cu judecata minţi[i] poţi s-amâi şi pă poimâine-ndiseară.”

Costachi Conachi, Poez., p. 258: „Iar vrâsta, obicinuinţa, grijile cu ispitirea

Stâmpără zborul cel iute şi-i amănează pornirea.” v. Mân.

— Pestesc.

— Preget.

AMÂNÀRE (plur. amânări), s.f.; action de temporiser, de tarder. Infinitiv substantival din a m î n. Sinonim cu z ă b a v ă şi-n opoziţiune cu g r a b ă.

A. Pann, Prov. III, 61: „Carii văzând masa-ntinsă şi pe nimenea aci, Fu pricina ca să iasă la uşă d-a se suci Ş-a privi, când de o parte, când de alta ne-ncetat,

A M Î N Ă R E

Că doar vor vedea să vie marele lor împărat;

Dar şezând cu amânare pe verdeaţă ş-adăstând.” v. Amân. – 1, 2 Amânat.

1AMÂNÀT, -Ă; part. passé d' a m î n pris comme adjectif: 1. tardif; 2. retardé, ajourné.

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.):

Jacob. I, 19: „ amănatu a grăi şi amănatu „.t a r d u s ad loquendum et t a r – întru mănie.” d u s ad iram.” unde în Noul Testament din 1648: „ p e s t i t a grăi, p e s t i t spre mănie.”, iar în Biblia lui Şerban-vodă din 1688: „ t î r z i u a grăi, z ă b a v n i c spre mănie.” Dicţionarul ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 402) pune cu acelaşi sens: „ A m ă n ă  o s. Tardus”, iar participiul trecut din a m î n numai ca adverb: „ A m ă n a t. Tarde. Sero”. În adevăr, sensul cel mai potrivit pentru „tardif” este a m î n ă c i o s şi a m î n ă t o r, iar amânat ca adjectiv se ia mai mult în sens de „retardé, ajourné”: un lucru amânat nu trebui amânat pe mâine etc.

v. Amân. – 2 Amânat.

2AMÂNÀT, adv.; part. passé d 'a m î n pris comme adverbe: tard, tardivement.

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.):

Act. Ap. XXVII, 14: „nu amănatu elu „.non p o s t m u l t u m autem mimai suflă protivnicu văntu.” sit se ventus typhonicus.” unde în Noul Testament din 1648: „nu preste multâ vréme”, iar în Biblia lui Şerban-vodă din 1688: „nu după multă vréme”.

„Bănăţeneşte, amânat = t î r z i u, m a i amânat = m a i t î r z i u, de ex.: a doua seară sau chiar şi mai amânat.” (L. Iancu, c. Visagu).

A. Pann, II, 64: „Unul totdauna nevasta-şi certa, O făcea lenoasă şi îi împuta, Căci nu găsea seara gata de cinat, Ci îi punea masa cât de amânat.” v. Amân. – 1 Amânat.

A-MÂNĂ, adv.; sous la main. Vechiul adverb românesc a– mână corespunde pe deplin latinului a d m a n u m în: „servum habere a d m a n u m „ (Cic.) sau: „aliquid a d m a n u m habere” (Quinct.), arătând un raport direct sau o apropiare imediată între un lucru sau o fiinţă oarecare şi între m î n a noastră, fără ca acea fiinţă sau acel lucru să fie neapărat chiar î n m î n ă = lat. i n m a n u. Cu acelaşi sens se 818 zice italieneşte şi spanioleşte a – m a n o, portugezeşte à – m a – franţuzeşte în A – M Î N Ă dialectul normand: „ a m a i n, adv. = d'un usage commode, à portée de sa main” (Duméril, Dict. du patois normand, p. 15).