Henri pjrenne mahomed el Charlemagne

119

mult mai târziu, în secolul al Vll-lea în ceea ce o priveşte pe cea irlandeză şi în secolul al VIN-lea în ceea ce o pri­veşte pe cea anglo-saxonă⁴⁷.

Din această artă barbară, de altfel mult inferioară ca­podoperelor artei sarmate din care s-a inspirat la origine, s-au păstrat câteva piese foarte frumoase cum ar fi pla­toşa lui Theodoric, evangheliarul Theodelindei păstrat în catedrala de la Monza şi coroanele lui Guarrazar. De alt­fel, aceste opere nu pot fi considerate autentice producţii barbare. Riegl şi Zeiss admit că, în special în privinţa co­roanelor, este o artă executată de meşteri romani. Sfântul Eloi, care a realizat diverse opere de artă⁴⁸ este un galo-roman. Nu se poate deci vorbi aici despre o artă germa­nică propriu-zisă, ci mai degrabă despre arta orientală.

Ar trebui să putem desluşi influenţele datorate im­porturilor masive de giuvaeruri şi obiecte de fildeş din Bizanţ, Siria şi Egipt. După Dawson⁴⁹, arta irano-gotică adusă de barbari cedează locul în Franţa, chiar din mijlo­cul secolului al Vl-lea, dar ceva mai devreme în sud, artei siriene şi bizantine care se propagă în bazinul Medi-teranei⁵⁰. i Un savant scandinav a semnalat importanţa aporturilor orientale în arta germanică a anglo-saxo-nilor⁵¹.

Persia şi-a manifestat influenţa prin importul de co­voare, ajunse până în Galia⁵².

Arta coptă din Egipt şi-a exercitat influenţa mai ales prin intermediul obiectelor din fildeş de la Alexandria şi al stofelor. Este cazul să ne amintim că în 410, atunci când sfântul Honorat a întemeiat mănăstirea Lerins, mai mulţi călugări egipteni au venit să se stabilească aici.

în fond, arta venită pe Mediterana, pe de-a-ntregul orientală, a întâlnit-o pe aceea a barbarilor,. şi ea tot orientală, şi ca urmare s-a produs o întrepătrundere care s-a realizat evident sub preponderenţa curentului venit din sud, întrucât acesta dobândise tehnica cea mai dez­voltată⁵³.

Această influenţă orientală se remarcă peste tot în Galia, în Italia, în Africa, în Spania. Ea îi imprimă între­gului Occident o amprentă bizantină.

Mormântul lui Chilperic, după Babelon, este opera unor artişti bizantini stabiliţi în Galia⁵⁴. Lor li se dato-

120

rează probabil obiectele cele mai perfecte; cele mai gro­solane se datorează unor neîndemânateci elevi barbari. Schmidt admite că arta barbară a acestei epoci este opera unor sclavi galo-romani care lucrează în stil germanic, de fapt în stil oriental⁵⁵. Aceeaşi orientalizare se manifestă şi în celelalte arte decorative, nu numai în giuvaergerie. Splendidele stofe pe care Dagobert le oferă abaţiei Saint-Denis sunt tot ţesături orientale. Papa Adrian (772-795) a donat nu mai puţin de 903 bucăţi de stofe preţi­oase bazilicilor din Roma⁵⁶. Este vorba despre ţesături din mătase confecţionate la Constantinopol sau în alte lo­calităţi, sub influenţa modelelor persane ⁷.

Acelaşi orientalism se remarcă în împodobirea ma­nuscriselor. Liturghierul Gellone, operă vizigotică, este împodobit cu papagali cu penaj strălucitor, cu păuni, vul­turi, lei, şerpi, ceea ce-i indică îndeajuns originea. Se mai pot de asemenea distinge influenţe armeneşti⁵⁸.

Manuscrisele puse în circulaţie în secolul al VH-lea de către irlandezi vor avea, dimpotrivă, un caracter naţio­nal şi barbar mai pronunţat. Se pot vedea amestecându-se în acestea motive indigene, de origine preistorică şi ete-mente orientale, vehiculate ftră îndoială de arta din Galia⁵⁹.

Mozaicul este în aceeaşi situaţie. Temele mitologice şi creştine utilizate în perioada galo-romană dispar pen­tru a face loc elementelor vegetale şi bestiarelor atât de elocvent exemplificate în mozaicurile siriene şi africane din secolul al V-Iea⁶⁰. La Santo-Chrysogone din Trans-tevere, la Roma, un pavaj dm mozaic datând de pe vremea reconstrucţiei de către Grigore al III-lea în 731, prezintă în medalioane vulturi şi dragoni alternând, în mijlocul unor entrelacs-uri şi rozete⁶¹. De asemenea, în fragmen­tele mozaicurilor bisericii Saint-Genes din Thiers, con­struită în 575 de către sfântul Avit, episcop de Clermont, se poate descifra imitaţia unei stofe persane. „Nimic nu poate demonstra mai bine decât acest mic monument care măsoară abia un metru lungime, voga stofelor orien­tale din Galia merovingiană"⁶².

Aceeaşi a fost probabil situaţia şi în pictura deco­rativă. Gregoire de Tours povesteşte că Gondovald se Preface a fi pictor care decorează casele⁶'. Din acest text

121

rezultă că pe vremea aceea casele particulare erau poli­crome, împodobite fără îndoială tot în stilul stofelor orientale.

Bisericile erau şi ele zugrăvite policrom şi aici, de­sigur, chipul omenesc juca un rol de seamă, ca şi în mo­zaicurile de la San-Vitale din Ravenna. Grigore cel Mare îl mustră pe episcopul Serenus din Marsilia pentru că a distrus nişte picturi din biserica sa, spunându-i că acestea slujesc la instruirea religioasă a poporului⁶⁴.

Nu trebuie să ne imaginăm secolele VI şi VII ca pe nişte perioade lipsite de activitate artistică. Pretutindeni se construieşte⁶⁵. E suficient să amintim aici monumente de prim ordin ca biserica San-Vitale din Ravenna. în toate construcţiile epocii se întâlneşte luxul bizantin. La Clermont, episcopul construieşte o biserică placată cu marmură, cu patruzeci şi două de ferestre şi şaptezeci de coloane⁶⁶.

Fortunat descrie biserica Saint-Germain, construită în 537, cu coloane de marmură şi cu ferestre cu geamuri, iar în Vita Droctovei ni se descriu mozaicurile, picturile şi plăcile aurii ale acoperişului său⁶⁷.

Leontinus de Bordeaux (pe la 550) construieşte nouă biserici⁶⁸. Sidoine, la sfârşitul secolului al V-lea, în plină perioadă a năvălirilor, se plânge că vechile biserici⁶⁹ sunt prost întreţinute. De îndată însă ce tulburările încetează, se recâştigă timpul pierdut. Pretutindeni se restaurează sau se reconstruieşte, ceea ce indică evident un anumit grad de prosperitate. Nicetius d<; Treves, Vilicus de Metz, Carentinus de Cologne restaurează şi înfrumuseţează nişte biserici⁷⁰.

Episcopul de Mayence construieşte biserica Sfântul-Gheorghe şi un baptisteriu la Xanten. Didier de Cahors (630-655) clădeşte multe biserici în oraş şi în împre­jurimi, precum şi o mănăstire. Să adăugăm şi construcţii­le lui Agricola la Châlons⁷¹ ale lui Dalmatius la Rodez⁷². Mulţi lucrători (artifices) erau aduşi din Italia. Ştim că episcopul Nicetius a chemat din Italia nişte artifices la. Treves⁷³. Dar mai existau şi contrucţii barbare⁷⁴.

Baptisteriul din Poitiers ne permite să ne facem o idee despre construcţiile epocii, care erau şi ele supuse influentei orientale⁷⁵.

122

Pe scurt, tot ceea ce ştim despre diversele domenii ale artei şi despre toate direcţiile în care se îndreaptă, ne arată,

cum zice Brehier⁷⁶ „că arta occidentală este degajată de orice influenţă clasică". Greşeşte însă când pretinde că această artă s-ar fi dezvoltat în acelaşi sens ca şi arta arabă, dacă n-ar fi existat renaşterea carolingiană. Faptul că se dezvoltă în direcţia bizantină este evident. Tot bazinul mediteranean lua exemplu de la Constantinopol.

4. CARACTERUL LAIC AL SOCIETĂŢII

Trebuie să mai insităm asupra unui ultim aspect căruia nu i s-a acordat atenţie până în prezent şi care demonstrează încă o dată faptul că societatea de după năvăliri o con­tinuă întru totul pe cea dinainte: caracterul său laic. Deşi respectul acordat Bisericii este mare, deşi influenţa sa este considerabilă, ea nu se integrează în Stat. Puterea politică a regilor, ca şi aceea a împăraţilor e strict laică. Nici o ceremonie religioasă nu are loc la suirea pe tron a regilor, cu excepţia celor vizigoţi, şi aceasta abia la sfâr­şitul secolului al VH-lea. în diplomele lor nu există nici o formulă prin care coroana să se considere gratia Dei. Nici un cleric nu are funcţii la curte. Regii nu au decât miniştri şi funcţionari laici. Tot ei sunt şefi ai Bisericii şi numesc episcopii, convoacă sinoac'e, uneori iau chiar parte la ele. între acestea şi guvernele de după secolul al VHI-lea există, în această privinţă, un contrast total⁷⁷. Scola pe care o întreţin la curtea lor nu seamănă câtuşi de puţin cu şcoala de la palatul lui Carol cel Mare. Regii îi îngăduie Bisericii să preia voluntar o mulţime de servicii publice, dar nu-i delegă nici unul; nu-i recunosc jurisdic­ţia decât asupra domeniului disciplinar; o supun impozi­tului; o protejează, dar nu i se subordonează. Trebuie să precizăm că Biserica, în schimbul protecţiei pe care regii i-o oferă, le este deosebit de fidelă. Chiar şi sub domnia •"egilor favorabili arianismului, nu se răscoală împotriva Această stare de lucruri se explică prin faptul că so-

lor

cietatea însăşi încă nu e dependentă de Biserică în ceea ce priveşte viaţa socială; ea încă este capabilă să-i ofere statului personalul laic de care acesta are nevoie.

123

Aristocraţia senatorială, instruită în şcolile de grama­tică şi retorică, este pepinieră de înalţi funcţionari guver­namentali. E suficient să amintim numele unor oameni de anvergura lui Cassiodor şi Boethius. Chiar după ei, în ciuda decadenţei culturii, situaţia se menţine. Palatul me-rovingienilor este plin de laici cultivaţi. Ştim, datorită lui Gregoire de Tours, că toţi copiii regilor erau iniţiaţi cu multă grijă în cultivarea literelor, mai cu seamă la curţile regilor ostrogoţi şi vizigoţi. Stilul pompos al mesajelor scrise împăraţilor în cancelariile merovingiene dovedeşte că mai există în birouri, chiar şi pe vremea reginei Brun-hilda, redactori care au studiat literele⁷⁹. Şi nu e nici o în­doială că erau laici de vreme ce aici, cancelaria, conform exemplului imperial, este compusă exclusiv din laici⁸⁰.

S-ar putea oferi o multitudine de exemple în acest sens. Asteriolus şi Secundinus, favoriţii lui Theodebert I, sunt fiecare rethoricis inbutus litteris^&]; P&rthenius, ma-gister officiorum el patricius, sub acelaşi rege, s-a dus la Roma să-şi completeze cunoştinţele literare ². Pregătirea acestor funcţionari nu este însă exclusiv literară⁸³.

Didier de Cahors, trezorier regal sub Clotaire al II-lea (613-629/630), stăpâneşte gallicctna eloquentia şi Leges Romanae. în secolul al VH-lea, există fără îndoială încă mulţi oameni mai pregătiţi şi mai culţi decât se presu­pune.

în ceea ce îi priveşte pe vizigoţi, e suficient să le citim legile, în cart se revarsă vorbăria şi retorica, dar care se disting prin reglementări minuţioase ale vieţii so­ciale, ca să ne dăm seama că formaţia literară a acestor funcţionari mergea mână în mână cu spiritul practic în afaceri.

Astfel, regii au guvernat cu ajutorul unor oameni la care s-a păstrat tradiţia literară şi politică a Romei, dar ceea ce este poate chiar mai izbitor este că au administrat ţările respective cu nişte funcţionari foarte culţi. Şi nici nu se putea altfel. Organizarea administrativă a Imperiu­lui, pe care s-au străduit s-o menţină, necesită fără în­doială colaborarea unor agenţi foarte bine pregătiţi. Alt­minteri cum ar fi fost cu putinţă să se întocmească şi să se ţină la zi registrele de impozite, să se procedeze la ope­raţiunile specifice cadastrului, să se expedieze toate ac-

124

tele emanând de la tribunalul regal şi de la cancelaria pa­latului? Şi chiar în cazul funcţionarilor mai mărunţi, cum oare, fără cunoştinţe de scriere şi citire, să ţii socotelile impozitelor pe circulaţia mărfurilor? în oraş, întocmirea acelor gesta municipalia ne obligă să tragem aceeaşi concluzie.

Administrarea dreptului roman sau romanizat, cu pro­cedura sa scrisă, consemnarea sentinţelor, contractelor, testamentelor dă de lucru unui mare număr de notarii pe întregul teritoriu. Pentru aceştia scrie Marculf. Toţi aceşti oameni sunt, în imensa lor majoritate laici, în ciuda câte unui diaconus menţionat în documentele de la Bourges şi Angers⁸⁴.

Pentru tot acest personil existau, evident, şcoli. Am demonstrat-o de altfel într-o altă lucrare⁸⁵. Chiar şi la longobarzi dăinuie şcolile⁸⁶.

La vizigoţi, cunoaşterea scrisului este atât de răspân­dită, încât regele fixează preţul la care vor fi vândute exemplarele cuprinzând legea. Astfel, ştiinţa de carte este un lucru curent în toate sferele legate de administraţie.

Din considerente economice, situaţia este aceeaşi în lumea negustorilor. O clasă de negustori profesionişti, practicând comerţul pe distanţe mari, nu s-ar fi putut menţine fără un minimum de pregătire. Ştim de altfel, prin Cesarie din Arles, că negustorii aveau vânzători ştiu­tori de carte.

In perioada merovingiană, cunoaşterea scrisului este deci indispensabilă vieţii sociale. Astfel se explică faptul că în toate regatele întemeiate în Occident, cursiva ro­mană s-a păstrat sub forma literei mici cursive, formă pe care a dobândit-o în secolul al V-lea; aceasta este o scri­ere rapidă, o scriere pentru afaceri şi nu o caligrafie. Din ea provin scrierile merovingienilor, vizigoţilor, longo-barzilor , cele greşit denumite odinioară scrieri naţio­nale, deoare'ce ele nu sunt decât stricta continuare a cur­sivei romane perpetuată de către agenţii administraţiei, de birouri şi negustori.

Această scriere cursivă este perfect adaptată limbii ^v", dar decadente a epocii. în viaţa curentă, latina este şi ^mai stricată decât în literatură; a devenit o limbă plină de Sreli şi d_e solecisme, infidelă gramaticii, dar, în ciuda

125

tuturor acestor caracteristici, este o latină autentică. E ceea ce literaţii numesc latina rustică, vulgară. Dar şi ei o acceptă şi o folosesc, mai ales în Gal ia, pentru că este limba poporului, a celor mulţi. Administraţia procedează la fel. Tot aceasta era probabil şi latina predată în şcolile obişnuite. Din nici un text nu rezultă că la Biserică popo­rul nu-I mai înţelege pe preot, aşa cum se va întâmpla în secolul al IX-lea. Şi aici se constată fenomenul de bar-barizare a limbii, barbarizare care, de altfel, nu este câtuşi de puţin germanică. Limba se menţine şi ea este aceea care cimentează, până în cursul secolul al VUI-lea, unitatea României.

Concluzie

Din oricare punct de vedere am privi situaţia, constatăm că perioada începută cu stabilirea barbarilor în Imperiu nu a introdus absolut nimic nou în istorie⁸⁹. Germanicii au distrus guvernul imperial in partibus occidentalis, şi nu Imperiul. Ei înşişi, instalându-se în Imperiu ca foede-rati, îl recunosc implicit. Departe de a dori să-i substituie o formă nouă de organizare, ei se instalează, iar dacă prezenţa lor antrenează grave degradări, ea nu aduce un nou mod de viaţă; s-ar putea aproape spune că vechiul palazzo a fost împărţit în apartamente, dar că se menţine ca edificiu. Pe scurt, caracterul esenţial al României rămâne mediteranean. Ţinuturile de graniţă rămase ger­manice, şi Britania, nu joacă încă nici un rol; faptul că au fost considerate ca punctul de pornire al unor schimbări este o eroare. Privind lucrurile aşa cum sunt în realitate, constatăm că marea noutate a epocii este un fapt politic: o pluralitate de state substituindu-se în Occident unităţii statului roman. Este tară îndoială un lucru de o impor­tanţă considerabilă. Aspectul Europei se modifică, dar viaţa sa nu se schimbă în esenţă. Aceste state, numite naţionale, nu sunt în fond deloc naţionale, ci doar frag­mente dintr-un mare ansamblu căruia i s-au substituit. Numai în Britania se produce o transformare profundă.

Acolo, împăratul şi civilizaţia Imperiului au dispărut. N-a mai rămas nimic din tradiţie. Se conturează o lume

126

nouă. Dreptul, limba, instituţiile vechi fac loc celor ger­manice. Apare o civilizaţie de tip nou, care s-ar putea numi civilizaţia nordică sau germanică. Ea se opune civi­lizaţiei mediteraneene sincretizată în Imperiul roman târziu, această ultimă formă a Antichităţii. Aici n-a mai rămas nimic din Statul roman cu idealul său legislativ, cu populaţia sa civilă, cu religia creştină, ci a apărut o socie­tate ai cărei membri au păstrat legătura de sânge, comu­nitatea familială cu toate consecinţele pe care le antre­nează asupra dreptului, moralei, economiei; un păgânism unit cu epopeile eroice; acestea constituie originalitatea barbarilor care au respins lumea veche pentru a-i lua lo­cul, în Britania începe o eră nouă care nu mai gravitează în jurul sudului. Omul din nord a cucerit şi a luat în stă­pânirea sa proprie această extremitate a României a cărei amintire n-o mai păstrează, a cărei majestate a îndepăr­tat-o, căreia nu-i datorează nimic. în sensul cel mai con­cret, o înlocuieşte şi înlocuind-o, o distruge.

Cotropitorii anglo-saxoni au trecut direct din ambi­anţa germanică în Imperiu, fără însă a suferi influenţa ro­mană. Provincia Britania în care s-au stabilit era, în plus, cea mai puţin romanizată dintre provincii. în consecinţă, ei au rămas neschimbaţi: sufletul germanic, sufletul nor­dic, sufletul barbar, sufletul unor popoare care se aflau în stadiul de dezvoltare homeric, dacă ne putem exprima astfel, a constituit în această zonă, factorul istoric esen­ţial.

Spectacolul pe care îl prezintă Britania anglo-saxonă este însă unic. Degeaba l-am căuta pe continent. Aici, România dăinuie", cu excepţia ţinuturilor de graniţă sau de-a lungul Rinului şi al Dunării, adică în provinciile Re-thia, Noricum, Pannonia, foarte apropiate toate de terito­riile locuite de germanici. Aceştia din urmă se revarsă asupra Imperiului şi ocupă zonele depărtate de centru. Dar aceste zone n-au jucat nici un rol, din moment ce au fost ataşate statelor întemeiate în plină Româ­nia, aşa cum s-a întâmplat cu statul francilor sau cu al os-trogoţilor. Ceea ce s-a menţinut însă aici, în mod indis­cutabil, este vechea stare de lucruri. Năvălitorii, prea P^uî'n numeroşi şi aflându-se pe de altă parte de prea multă vreme în contact cu Imperiul, au fost fatalmente

127

absorbiţi şi de fapt, atâta aşteptau. Surprinzător este doar faptul că în noile state conduse toate de dinastii germa­nice, există atât de puţin germanism. Limba, religia, in­stituţiile, arta sunt pur romanice sau aproape. Unele in­fluenţe se regăsesc în legislaţia popoarelor de la nord de Sena şi de Alpi, dar, până la sosirea longobarzilor în Ita­lia, acestea sunt nesemnificative. Dacă până nu demult s-a crezut contrariul, faptul se explică prin aceea că s-a mers pe linia şcolii germanice şi s-a extins abuziv asupra Galiei, Italiei şi Spaniei conţinutul acelor Leges Barbaro-rum în vigoare la salieni, ripuari şi bavarezi. De aseme­nea, s-a proiectat asupra perioadei anterioare carolingie-nilor ceea ce este valabil exclusiv pentru epoca acestora. De altfel, s-a exagerat rolul Galiei merovingiene, tocmai avându-se în vedere ceea ce avea să devină mai târziu, dar încă nu devenise.

Ce este oare Clovis în comparaţie cu Theodoric? Şi se cuvine să precizăm că după Clovis, în ciuda tuturor efor­turilor lor, regii franci nu reuşesc să se instaleze în Italia şi nici măcar să recucerească regiunea Narbonne de la vizigoţi. Evident, şi ei tind tot spre Mediterana. Cuceri­rile lor de dincolo de Rin, departe de a avea drept efect germanizarea regatului lor, are drept scop să-1 apere îm­potriva barbarilor. A admite însă că în condiţiile în care s-au stabilit pe acest teritoriu şi cu numărul redus de oa­meni cu care au venit, vizigoţi, burgunzi, ostrogoţi, van­dali şi franci, să fi vrut să germanizeze Imperiul, ţine de domeniul imposibilului. Stat mole sua.

In schimb, nu trebuie să uităm rolul Bisericii în care Roma s-a refugiat şi care le-o impune barbarilor în ace­laşi timp în care ea însăşi se impune acestora.

Regii germanici au fost în Occident, în lumea romană care se destrăma ca stat, nişte sisteme de cristalizare poli­tică, dacă ne putem exprima astfel. în jurul lor, cu unele pierderi inevitabile, ceea ce a continuat a fost însă ve­chiul echilibru social sau, mai bine-zis, echilibrul antic.

Cu alte cuvinte, unitatea mediteraneană care consti­tuie esenţialul acestei lumi antice, se menţine în toate ma­nifestările sale. Elenizarea progresivă a Orientului nu-l împiedică să influenţeze în continuare Occidentul prin comerţul, arta. agitaţiile vieţii sale religioase. După cum s-a arătat, Occidentul se bizantinizează.

128

Astfel se explică mişcarea de recucerire a Meditera-nei de către Iustinian, ceea ce-i redă aproape complet statutul de lac roman. Fără îndoială, privit din punctul nostru de vedere este evident că acest imperiu nu putea să dureze. Pentru contemporani însă, perspectiva era di­ferită. Invazia longobarzilor n-a avut cu siguranţă impor­tanţa care i se atribuie. Ceea ce ne izbeşte în privinţa ei este lentoarea cu care s-a produs.

Politica mediteraneană a lui Iustinian, în favoarea căreia sacrifică lupta împotriva perşilor şi a slavilor, co­respunde cu spiritul mediteranean al întregii civilizaţii europene din secolul al V-lea până într-al VH-lea. Pe malul acestui mare nostrum se întâlnesc toate manifes­tările specifice vieţii acelei perioade. Ca şi în timpul Im­periului, în jurul mării gravitează comerţul; tot aici scriu ultimii reprezentanţi ai literaturii antice, un Boerhius, un Cassiodor, acolo se naşte şi se dezvoltă datorită lui Ce-sarie din Arles şi Grigore cel Mare noua literatură a Bise­ricii; tot acolo, prin Isidore de Sevilla se întocmeşte in­ventarul întregii civilizaţii datorită căruia Evul Mediu va cunoaşte Antichitatea; la Lerins sau la Monte Cassino se adaptează, în Occident, monahismul venit din Orient; de acolo vor pleca misionarii care vor converti Anglia; acolo se înalţă monumentele caracteristice acelei arte ele-nistico-orientale care pare destinată să devină arta occi­dentală, dar care a rămas doar arta Orientului.

în secolul al VH-lea, nimic nu anunţă încă sfârşitul acelei comunităţi de civilizaţie clădită de Imperiul roman de la Coloanele lui Hercule la Marea Egee şi de pe ţăr­murile Egiptului şi ale Africii până pe cele ale Italiei, Ga-liei şi Spaniei. Lumea nouă încă n-a pierdut caracterul mediteranean al lumii antice. Pe malurile Mediteranei se concentrează întreaga sa activitate.

Nimic nu anunţă faptul că această evoluţie milenară avea să fie brusc întreruptă. Nimeni nu se aşteaptă la o catastrofă. Chiar dacă succesorii imediaţi ai lui Iustinian nu-i pot continua opera, ei n-au abandonat-o. Refuză să le facă longobarzilor concesii, fortifică febril Africa; po­litica lor se extinde asupra francilor ca şi asupra vizigoţi­lor; flota lor stăpâneşte marea; papa de la Roma îi consi­deră suverani legitimi.