Henri pjrenne mahomed el Charlemagne
Yüklə 1,39 Mb.
|
50 51   Imperiului, în inima capitalei este înălţată, asemenea unui uriaş arc de triumf întru slava Iui Dumnezeu şi a Bizanţului, Sfânta Sofia.
La moartea lui lustinian, Imperiul este reconstituit, apărat de fortăreţe, dar profund epuizat. Şi cu toate acestea, va fi silit să facă faţă unor noi şi crâncene bătălii. Perioada care urmează după domnia lui lustinian şi se cuprinde între 565 şi 610 este una dintre cele mai tragice din istoria bizantină188. Toate frontierele sunt bântuite de război: perşii, slavii şi avarii se năpustesc asupra Imperiului şi în 568 longo-barzii invadează Italia de nord. Pentru contemporani însă, Bizanţul nu pare decăzut, nimeni nu prevede o catastrofă. La urma urmei, tot Occidentul a revenit sub stăpânirea sa şi în plus dispune de puternice mijloace de acţiune: flota cu ajutorul căreia menţine contactul cu Ravenna, Africa şi Spania, tezaurul şi diplomaţia sa. Şi apoi mai are de partea sa incapacitatea adversarilor săi de a se înţelege între ei. Şi totuşi, în curând, Imperiul va ceda pe toate fronturile. Evenimentul cel mai important al acestei perioade este fără nici o îndoială invazia longobarzilor. Longobarzii invadează Italia şi, deşi ajung din 575 la Spoleto şi Benevento, nu reuşesc să cucerească nici Roma, nici Ravenna, nici Neapole. Pe de altă parte, vizigoţii recuceresc Spania; în 614, Imperiul nu mai stăpâneşte decât insulele Baleare189. Mediterana nu este însă pierdută: Africa, Sicilia, sudul Italiei rămân romane. Longobarzii care au pătruns în Italia sunt aproape tot atât de germanici ca şi anglo-saxonii fixaţi în Britania. Sunt pentru prima dată pe continent nişte invadatori autentici care nu mai au nimic în comun cu o armată romană, sau cu foederati. Se impun populaţiei, îi iau pământul, o reduc la starea de populaţie învinsă. Ocupaţia lor contrastează izbitor cu cea a goţilor iui Theodoric. Ducii şi regii lor, aleşi de armată, sunt pur germanici. Poporul trăieşte încă sub regimul farae, adică sippen. Obiceiurile şi dreptul nu au suferit nici o influenţă romană. De fapt, longobarzii nu întâmpină rezistenţă, Bizanţul fiind paralizat de războiul împotriva perşilor şi de inva-
Sosirea lor în Italia îl apropie pe papă de Bizanţ, împăratul rămânând singurul său sprijin posibil. începând din acel moment, în oraşul ruinat, adevăratul guvernator este papa şi el păstrează Roma Imperiului. Aplaudă alegerea abominabilului Phocas. Grigore cel Mare îi dă împăratului asigurări de devotament. Această apropiere dintre papă şi împărat se face cu atât mai uşor cu cât de la schisma Acace (489-519), datorită lui Iustinian, n-au mai avut loc conflicte religioase. De altfel, nici nu vor mai exista până la criza creată de monofizism (640-681). Alegerea papei e ratificată de exarh, ceea ce dovedeşte că papa este subordonat Imperiului. Continuă să trăiască în Imperiu şi să se considere un supus al acestuia. Tot astfel, invazia longobardă a provocat strângerea relaţiilor dintre împărat şi franci a căror comportare, sub Iustinian, fusese atât de ostilă Imperiului. Expediţiile nereuşite ale longobarzilor în Galia, din 569 până în 571, au condus la o înţelegere între franci şi Bizanţ. în 576, Senatul roman îi cere ajutoare împăratului; acesta nu poate trimite decât un număr necorespunzător de oşteni şi îl sfătuieşte să-i cheme pe franci într-ajutor şi în acelaşi timp să-i corupă cu ajutorul aurului pe ducii longobarzi. în 574, se produce un nou atac al longobarzilor asupra Galiei'90 soldat de altfel printr-o înfrângere totală, ceea ce îi obligă să semneze un tratat de pace cu Gontran de Bourgogne şi cu aliatul său Childebert al II-lea al Austrasiei. Aceasta constituia un mare pericol pentru Imperiu. Diplomaţia imperială - care nu se zgârceşte când e vorba despre aur - se străduieşte să întreţină antagonismul dintre franci şi longobarzi, singura speranţă a Bizanţului de a păstra Italia. Sprijinit de papă, împăratul stabileşte relaţii diplomatice cu Chilperic al Neustriei care, în 581, îl desparte pe Childebert de Gontran. în
Pe de altă parte, ducele Grasulf de Frioul, cumpărat cu bani grei, ia legătura cu Childebert şi cu mama acestuia, Brunhilda căreia, în 583, împăratul îi trimite 50 000 de monede din aur191. Childebert este astfel determinat să întreprindă în Italia o campanie împotriva longobarzilor; acesta se întoarce din Italia numai după ce a încheiat pace, contra cost, cu longobarzii. în acea perioadă, numeroşi duci longobarzi au trecut de partea Bizanţului. Cei rămaşi independenţi, dându-şi probabil seama de pericolul po care îl reprezintă alianţa dintre Imperiu şi franci, reconstituie în 584 monarhia în favoarea Iui Authari care porneşte imediat la luptă şi ar fi pus stăpânire pe Ravenna dacă n-ar fi intervenit flota imperială. Authari îi ameninţă atât pe franci cât şi pe împărat. De aceea, în 588-589, Childebert şi mama sa Brunhilda îşi trimit ambasadorii la Constantinopol pentru a pregăti împreună cu împăratul războiul împotriva longobarzilor192. Aşadar, în 590 o mare armată de franci condusă de douăzeci şi doi de duci, se îndreaptă împotriva longobarzilor. Pe de altă parte, exarhul Ravennei porneşte împotriva lui Authari, care se refugiază la Pavia. Regatul longobard aflat la un pas de pieire este salvat de neînţelegerile dintre inamicii săi. într-adevăr, în acel moment, sfârşin-du-se războiul împotriva perşilor, exarhul a reluat ofensiva şi a cucerit Altinum, Modena şi Mantova193. Scăpat de ameninţările imediate, sperând în reîntoarcerea completă a Italiei în sânul său, Imperiul194 se desparte de franci. Aceasta s-a dovedit a fi o manevră nefastă. Sfârşitul alianţei active dintre Bizanţ şi franci a inaugurat o perioadă de mari succese pentru longobarzi. între timp, războiul cu perşii a reînceput, iar Imperiul a fost
Francii, pe de altă parte, şi-au încetat intervenţiile în Italia. Organizaseră în 662-663 o expediţie care eşuase şi care avea să fie ultima până la Carol cel Mare. O serie de armistiţii pregătiseră pacea semnată cel mai târziu în 680 între împărat şi longobarzi, prin care se consfinţea împărţirea Italiei între ei. Acest semi-eşec al Imperiului în Italia nu a ştirbit cu nimic formidabilul său prestigiu. în 629, Heraclius îi învinge pe perşi şi Dagobert îi trimite o ambasadă pentru a-1 felicita195. Grigore cel Mare acceptă rolul de intermediar între împărat şi vizigoţii creştini196. Ebroin (1680-683) permite trecerea pelerinilor anglo-saxoni prin Galia atunci când se convinge că nu este vorba despre o legat io imperatorum contra regnum'91 Toţi cei care au un cuvânt de spus în politică şi în Biserică se îndreaptă spre Constantinopol19, ca spre un mare centru internaţional şi intelectual199. De fapt, Imperiul a rămas, în ciuda pierderilor suferite, singura putere mondială200, după cum Constan-tinopolul este cel mai mare oraş civilizat. Politica sa sre extinde asupra tuturor popoarelor. Ea o domină total pe aceea a statelor germanice. Până în secolul al VIII-lea201 nu există alt element pozitiv în istorie, în afară de influenţa Imperiului. Şi faptul că acest Imperiu a devenit oriental este cert. Procesul de oriental izare, care se manifestă fără încetare începând de la Diocleţian, devine din ce în ce mai accentuat. Acesta se manifestă până şi în sânul Bisericii, unde de altfel provoacă zguduiri primejdioase. Şi totuşi, nu trebuie exagerat. Cu excepţia unor rupturi de moment, Roma rămâne capitala Bisericii şi ori de câte ori împăraţii nu sprijină vreo erezie, papii sunt de partea lor. Prin Constantinopol, bizantinismul pătrunde încet-încet în Occident, care nu are ce să-i opună. Moda şi arta sa se propagă datorită navigaţiei. Se încetăţenesc la Roma unde există o mulţime de călugări greci, ca şi în toată Italia de sud. Influenţa orientală este vizibilă în
Influenţa sirienilor creşte considerabil la Roma, unde sosesc în număr mare; vor exista chiar mai mulţi papi sirieni. Evident că o bizantinizare a Occidentului, mai mult sau mai puţin amestecată cu influenţe irlandeze şi anglo-saxone constituia direcţia spre care se îndrepta viitorul. Diferenţa de limbă nu conta. Superioritatea uneia dintre culturi asupra celeilalte era prea mare. Din moment ce Mediterana rămânea în continuare cea mai mare cale de legătură între Orient şi Occident, preponderenţa celui dintâi asupra celui de al doilea era inevitabilă. Marea, pe care bizantinii au continuat s-o domine, le propaga influenţa pretutindeni. Iar întreaga civilizaţie a vremii, atât în Occident cât şi în Orient, exista datorită mării. Lumea încă nu avea nimic de aşteptat de la germanism în sine. Longobarzii, la rândul lor se aflau şi ei, în secolul al Vll-lea, în plin proces de romanizare. Totuşi un nou focar de cultură începea să pâlpâie în lumea anglo-saxonă, dar şi acesta venea direct din Mediterana. NOTE I. în sec. IV apare cuvântul România pentru a desemna toate ţările cucerite de Roma. Eug. ALBERTINI, L Empire romain în colecţia ..Peuples et civilisations", publicată sub îngrijirea lui L. HALPHEN şi Ph. SAGNAC. t IV. Paris, 1929. p. 388. Cf referatul lui A. GRENIER, Holland ROSE, The Mediterranean in Ihe ancient nor/d, ed. a 2-a 1934. „Revue historique", t. 173, 1934, p. 194. *  Împăratul romanilor (//./.).
56
57
58
44 Este vorba de numele în -baix, -stain(stein), etc. Cf. F.LOT, De 1 'origine et de la signification historique el linguistique des noms de lieuxen- viile et en court, „România', t. LIX (1933), p. 199 şi urm. A se vedea de asemenea observaţiile lui M. BLOCH în „Annales d'his-toire economique et sociale", 1934, p. 254-260 şi ale lui J. VANNE-RUS, în „Revue belge de philologie et d'histoire", t. XIV, 1935, p. 541 şi urm. G. KURTH în „Etudes franques", t. I, p. 262 nu prezintă aproape deloc nume france în Tourainc
59
52./bid,p. 138
60. Pentru dispariţia limbii vizigoţilor, a se vedea GAMILLSCHEG, România Germanica, t. I, 1934, p. 394 şi urm. şi L. SCHMIDT, op. cit, p. 527.
Yüklə 1,39 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
