Henryk Sienkiewicz

— Dormi sau dă-ţi duhul, câine!

Părăsi încăperea şi ieşi în curte. Reveni totuşi după o jumătate de ceas, ciocăni în uşa de la odăiţa jupâniţei Sienińska şi aflându-le acolo pe amândouă surorile lui Marcjan, le spuse:

— Domniile voastre, n-ar fi rău să vă duceţi la cancelarie să-l vedeţi pe tânărul stăpân, fiindcă s-a pierdut de tot. Dacă doarme, să nu-l treziţi!

După care, rămânând singur cu jupâniţă Sienińska, i se înclină până la pământ şi-i zise:

— Jupâniţă, trebuie să fugi din casa asta. Totul e pregătit.

Biata copilă, deşi bătută şi abia ţinându-se pe picioare, nu mai stătu în cumpănă:

— Prea bine, şi eu sânt gata. Scăpaţi-mă!

— Brişcă aşteaptă dincolo de pârâu. Am să te conduc eu, jupâniţă. Hainele am să le aduc încă în noaptea asta, pentru că jupân Krzepecki s-a îmbătat criţă şi va dormi ca un mort până mâine. Ia-ţi doar şuba şi să mergem. Nu ne va opri nimeni, nu trebuie să-ţi fie frică!

— Dumnezeu să te răsplătească! Dumnezeu să te răsplătească! repetă cu înfrigurare.

Ieşiră, îndreptându-se spre uşiţa de la livadă, pe unde obişnuia să vină Taczewski de la Wyrąbki. Pe drum, chelarul o încunoştinţă:

— Wilczopolski a plănuit totul de mult. S-a înţeles cu oamenii de aici să aprindă aria, dacă te vor năpăstui. Jupân Krzepecki s-ar fi repezit să stingă focul, iar domnia ta ai fi avut vreme să te strecori prin livadă până dincolo de pârâu, unde aşteaptă un om cu brişcă. Dar bine că n-a mai fost nevoie să se dea foc la arie, fiindcă oricum asta miroase a puşcărie. Krzepecki va dormi ca un pietroi până mâine, aşa că nu trebuie să te temi de vreo urmărire.

— Şi unde să mă duc?

— La jupân Cyprianowicz, acolo se va găsi lesne cine să te apere. E Wilczopolski, mai sânt jupânii Bukojemski şi pădurarii… Mai mult ca sigur că Krzepecki va voi să te ia înapoi, dar nu va izbuti. Jupân Cyprianowicz o să chibzuiască pe urmă cu cei doi preoţi unde să te trimită, la Radom sau mai departe… Uite brişcă. Să nu te temi de urmăritori! Până la Jedlinka nu mai e mult şi Dumnezeu a făcut ca seara să fie minunată. Am să-ţi aduc veşmintele chiar astăzi, iar dacă vor încerca să mă oprească, nu voi ţine seama de ei. Să te însoţească Maica Preacurată, ocrotitoarea orfanilor!

Cu aceste cuvinte, o luă în braţe ca pe un copil şi aşezând-o în brişcă, strigă la vizitiu:

— Porneşte!

Pe lume, se lăsase întunericul şi aura serii se stingea, doar în lucirile-i din urmă, pe cerul senin, roşeau stelele. Seara tăcută era înţesată de aromele pământului, ale frunzelor şi liliacului în floare, iar privighetorile scăldau în cântecul lor ca o ploaie caldă de primăvară, arinişul şi împrejurimile.

CAPITOLUL XXIII.

Tocmai în această seară, jupân Cyprianowicz şedea pe prispa casei, omenindu-i pe preotul Woynowski, care venise să-l viziteze după vecernie, şi pe jupânii Bukojemski, rămaşi mai de mult la Jedlinka. Înaintea lor, se afla o masă cu picioarele în cruciş, pe ea o carafă cu mied şi pahare, iar ei, ascultând freamătul liniştii al pădurii, sorbeau pe îndelete, ridicând ochii în tăriile întunecate, unde strălucea puternic secera lunii, şi tăifăsuind despre război.

— Mulţămită Domnului şi domniei tale, binefăcătorule, în curând vom fi gata de drum, glăsui Mateusz Bukojemski. Ce-a fost, s-a dus. Până şi sfinţii au păcătuit, ce să mai vorbim de oamenii plini de stricăciuni, care nu izbutesc nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Când mă uit la luna asta, asemenea turcilor, mă mănâncă pumnii de parcă m-au muşcat ţânţarii. Ehei, dă, Doamne, să fie mai repede şi să-mi recapăt pacea.

Cel mai tânăr dintre fraţii Bukojemski căzu o clipă pe gânduri şi întrebă:

— Părinte, de ce se roagă turcii la lună şi o poartă pe steaguri?

— Păi câinii nu se roagă la lună? întrebă preotul la rândul lui.

— Cum de nu, dar de ce turcii?

— Pentru că sânt fraţii câinilor.

— Aha, pe legea mea, are dreptate! consimţi tânărul, privind cu admiraţie la preot.

— Luna, însă, n-are nici o vină, observă stăpânul casei, şi-ţi place s-o priveşti în tihna nopţii cum scaldă copacii în lumină, de parcă-i presară cineva cu argint. Îmi place grozav să stau aşa noaptea, să mă uit la cer şi să mă minunez de atotputernicia dumnezeiască.

— Fără îndoială, sufletul omului zboară atunci către Creatorul lui, răspunse preotul. Milostivul Dumnezeu a făcut şi luna, şi soarele, iar asta înseamnă o mare binefacere. Soarele luminează ziua, dar dacă n-ar fi luna, oamenii care călătoresc noaptea şi-ar frânge grumazul, ca să nu mai spun că pe întuneric şi zbenguiala diavolilor ar fi mai mare.

Un răstimp, tăcură cu toţii, plimbându-şi privirile pe cerul fără nori, apoi preotul priză tutun şi adăugă:

— Luaţi aminte, domniile voastre, că Providenţa se gândeşte nu numai la nevoi, ci şi la plăcerile oamenilor.

Discuţia fu întreruptă de uruitul roţilor care, în liniştea nopţii, ajungea foarte desluşit până la urechile lor. Jupân Cyprianowicz se ridică şi se miră:

— Ce oaspete ne mai aduce Dumnezeu, ai mei sânt toţi acasă. Sunt tare curios cine poate fi?

— Dacă aduce cineva vreo veste de la flăcăii noştri? îi ţinu isonul preotul.

Se ridicară cu toţii, iar în acest timp, brişca trasă de doi cai intră pe poartă.

— Pe banchetă stă o femeie! exclamă Łukasz Bukojemski.

— Chiar aşa!

Brişcă ocoli jumătate din curte şi se opri înaintea prispei. Jupân Serafin privi la chipul noii sosite, îl recunoscu în lumina lunii şi strigă:

— Jupâniţa Sienińska!

Şi o ajută să coboare din brişcă, iar fata îi căzu îndată la picioare şi izbucni în plâns:

— Sunt o sărmană orfană care cere ajutor şi un adăpost deasupra capului.

Spunând acestea, se lipi de genunchii lui şi începu să-i îmbrăţişeze tot mai strâns şi să hohotească tot mai jalnic. Rămaseră cu toţii ca împietriţi şi o vreme nu fură în stare să îngaime o vorbă; în sfârşit, jupân Cyprianowicz o ridică, o strânse la piept şi strigă:

— Cât voi trăi, voi fi ca un părinte pentru tine, dar ce s-a întâmplat? Te-au alungat de la Bełczączka?

— Krzepecki m-a bătut şi m-a ameninţat cu ruşinea, răspunse cu glasul abia auzit.

Preotul Woynowski, care venise lângă jupân Serafin, îi auzi şoapta disperată, se luă cu mâinile de păru-i coliliu şi exclamă:

— Isuse din Nazaret, rege al evreilor!

Jupânii Bokojemski priveau cu gurile căscate şi ochii holbaţi, fără să priceapă ceva. Plânsul orfanei le muiase într-adevăr inimile, dar pe de altă parte, nu uitaseră că jupâniţa Sienińska îl nedreptăţise cumplit pe prietenul lor Taczewski. De asemenea, ţineau minte învăţăturile preotului Woynowski, cum că mulier este pricina tuturor relelor de pe pământ; aşa că începură să se uite la ea cu priviri întrebătoare, în speranţa că vreunuia dintre ei îi va veni astfel un gând mai limpede.

În cele din urmă, Marek se dumiri:

— Aha, se pare că cei doi Krzepecki… pe Marcjan oricum noi… păi nu?

Şi îşi duse mâna la şoldul stâng, iar ceilalţi îi urmară pilda, apucând mânerele săbiilor.

În acest timp, jupân Cyprianowicz o duse pe jupâniţă în casă şi o încredinţă jupânesei Dzwonkowska, femeie cu inimă simţitoare şi limba nestăpânită, să aibă grijă de ea ca de un oaspete scump. Porunci să-i dea odaia ei de dormit, să aprindă lumânările în încăperi, focul la bucătărie, să caute leacuri contra sughiţului şi alifii pentru vânătăi, să pregătească fiertură de vin şi alte bunătăţi, iar pe sărmana fată o sfătui să se întindă în pat, unde aveau să i se aducă de toate, şi să se odihnească, amânând discuţia în amănunt pentru ziua de mâine.

Ea, însă, preferă să-şi deschidă numaidecât inima faţă de aceşti oameni, cărora le cerea ajutorul. Voia să-şi smulgă dintr-o dată din suflet durerea îngrămădită de atâta amar de vreme, ruşinea, umilinţa şi chinurile îndurate la Bełczączka. Rămânând deci singură cu preotul Woynowski şi jupân Serafin, le mărturisi totul, ca unui spoveditor şi unui părinte. Recunoscu totul, şi dorul de Jacek, şi că voise să se cunune cu tutorele numai pentru că socotise că Jacek o dispreţuia şi că aflase de la fraţii Bukojemski că el ar vrea s-o ia de soţie pe jupâniţă Zbierzchowska; la sfârşit, povesti cum trăise, mai degrabă se chinuise la Bełczączka, aşadar despre răutatea sâcâitoare a jupâniţelor Krzepecki şi despre curtea înfocată a lui Marcjan, despre cele întâmplate în ultima zi şi despre adevărata pricină a fugii ei.

Cei doi bătrâni se cruceau, ascultând-o. Preotul Woynowski, fost oştean, îşi ducea fără voie mâna la şoldul stâng ca şi jupânii Bukojemski, deşi nu mai purta sabie de mult, iar vrednicul jupân Serafin îi lua întruna capul în mâinile-i tremurând de emoţie şi repeta:

— N-au decât să încerce să mi te ia! Am avut numai un băiat, dar acum mi-a dat Dumnezeu şi o fată…

Din spusele fetei, preotul Woynowski fu izbit cel mai mult de cele auzite în legătură cu Jacek. Ştiind tot ce se întâmplase, acum nu mai înţelegea nimic.

Aşa că stătu un timp îngândurat, îşi potrivi cu toată palma părul ca laptele şi în cele din urmă, întrebă:

— Domnia ta ai ştiut de scrisoarea pe care răposatul i-a trimis-o lui Jacek?

— Chiar eu l-am rugat pe tutorele meu s-o scrie.

— Acum nu mai pricep nimic. Cum adică.

— Pentru că voiam să revină.

— Cum să revină? strigă preotul cu anume supărare în glas. Tocmai scrisoarea l-a făcut pe Jacek să plece cu inima sfâşiată la capătul lumii, ca să uite şi să-şi smulgă din suflet dragostea strivită în picioare de domnia ta.

Copila prinse să clipească din ochi cu uimire şi îşi împreună mâinile ca pentru rugăciune.

— Tutorele mi-a spus că a fost o scrisoare părintească… Maică Precistă, ce scria în ea?

— Dispreţ, insulte şi batjocorirea sărăciei şi virtuţii, înţelegi?

La acestea, din gura fetei se smulse un strigăt atât de dureros şi neprefăcut, că o clipă inima cumsecade a preotului îşi încetă bătaia. Se apropie de fată, îi desfăcu mâinile în care îşi ascunsese faţa şi exclamă:

— Tu n-ai ştiut asta?

— N-am ştiut, n-am ştiut!

— Şi ai vrut ca Jacek să se întoarcă?

— Întocmai!

— Pentru Dumnezeu, de ce?

Atunci, de sub pleoapele coborâte începură să-i şiroiască iarăşi lacrimi dese şi mari ca perlele; chipul i se acoperi de o sfială feciorelnică, sorbi adânc aerul cu gura deschisă, inima porni să-i bată ca la o pasăre prinsă şi într-un târziu şopti cu greutate:

— Pentru că… îl iubesc…!

— Teme-te de Dumnezeu, copilă! se minună preotul.

Dar glasul i se frânse în piept, fiindcă şi pe el îl înăbuşeau lacrimile.

Fu cuprins dintr-o dată de bucurie, de milă nemărginită pentru fată şi de uimirea că în acest caz mulier nu era cauza tuturor relelor, ci un mieluşel nevinovat asupra căruia numai Dumnezeu ştia de ce se abătuseră atâtea suferinţe.

O luă în braţe şi o strânse la piept, repetând întruna:

— Copila mea! copila mea!

Iar jupânii Bukojemski, mutaţi şi ei între timp cu paharele şi carafa în sala de ospeţe, goliseră miedul până la fund şi-i aşteptau pe preot şi pe jupân Serafin în speranţa că o dată cu venirea lor va fi adusă şi cina.

Cei doi bătrâni se întoarseră în cele din urmă cu duioşia pe faţă şi ochii roşii. Cyprianowicz răsuflă adânc o dată, de două ori şi rosti:

— Jupâneasa Dzwonkowska o culcă acum pe biata fată… De bună seamă, nu-ţi vine să-ţi crezi urechilor… E şi vina noastră, dar Krzepecki a sărit peste cal şi asemenea ruşine nu poate rămâne nepedepsită.

— Sigur că nu, încuviinţă Marek O să vorbim noi cu „Reteveiul”. Oho!

Apoi se întoarse către preotul Woynowski:

— Ne pare sincer rău de ea, dar cred că a pedepsit-o Dumnezeu pentru Jacek, nu-i aşa?

Dar preotul se împotrivi:

— Domnia ta, eşti un prostănac!

— Cum vine asta!

Bătrânul, îndurerat peste măsură, se apucă să povestească repede şi cu înfrigurare despre nevinovăţia şi zbuciumul fetei, vrând parcă s-o răsplătească în acest fel pentru nedreptatea ce i se făcuse. După un răstimp, povestirea îi fu întreruptă de jupâneasa Dzwonkowska, care căzu ca o ghiulea în fortăreaţă.

Avea faţa plină de lacrimi, de parcă şi-o cufundase într-o găleată cu apă, şi încă din prag se porni să strige cu braţele întinse:

— Oameni buni, cine crede-n Dumnezeu, răzbunare, dreptate! Pe viul Dumnezeu, spinarea e numai vânătăi, spinarea ei albă ca azima de cuminecătură… i-a smuls smocuri întregi de păr, perişorul ei auriu… porumbiţa mea scumpă, floricica mea dragă! oiţa mea nevinovată…

Ceea ce auzind, Mateusz Bukojemski, înduioşat dinainte de istorisirea preotului, se porni să plângă în hohot, urmat de Jan, Łukasz şi Marek… de se strânseră slujitorii şi câinii începură să latre în tindă. Wilczopolski, însă, când se întoarse puţin mai târziu de la stoguri, îi găsi pe cei patru fraţi în altă stare sufletească. Părul li se zburlise, ochii albiseră de turbare şi mâinile strângeau mânerele săbiilor.

— Sânge! strigă Łukasz.

— Aduceţi-l aici pe netrebnic!

— Loveşte!

— Să-l luăm în săbii!

Şi porniră toţi ca unul spre uşă, dar jupân Cyprianowicz îi opri:

— Staţi! porunci, merită să piară de mâna călăului, nu de sabia unui şleahtic!

Jupân Serafin se strădui îndelung până să-i potolească pe fraţii înfuriaţi. Îi lămuri că dacă l-ar spinteca acum pe Marcjan Krzepecki, asta ar fi o ispravă de tâlhari, nu de şleahtici. Mai întâi, stărui, trebuie să vestim vecinii, să ne înţelegem cu preotul Tworkowski, să câştigăm şleahta şi clerul de partea noastră, să strângem mărturiile slujitorilor de la Bełczączka, apoi să-l dăm în judecată şi abia după ce se va pronunţa sentinţa, să sprijinim îndeplinirea ei cu puterea noastră. Dacă l-aţi omori pe Marcjan, bătrânul Krzepecki ar răspândi numaidecât vestea că aţi făcut-o în înţelegere cu jupâniţa Sienińska şi bunul ei renume ar avea de suferit, iar pe voi v-ar chema la tribunal şi în loc să plecaţi la război, ar trebui să pierdeţi vremea cu procesul fiindcă neaflându-vă încă sub protecţia hatmanului, n-aţi putea să nu respectaţi termenele înfăţişărilor. Asta e!

— Cum se poate? se miră Jan cu părere de rău. Să lăsăm nepedepsită nedreptatea acestei porumbiţe?

— Păi voi credeţi, observă preotul, că viaţa lui Marcjan Krzepecki va fi uşoară, când îl vor ameninţa infamia, toporul călăului sau dispreţul tuturor? Asemenea trai e mai cumplit ca moartea şi n-aş primi pentru tot argintul de la Olkusz să fiu în pielea lui.

— Şi dacă va scăpa? întrebă Marek? Tatăl lui e un mare şmecher şi a câştigat o sumedenie de procese.

— Dacă va scăpa, o să-i şoptească Jacek un cuvinţel la ureche, când se va întoarce… Voi încă nu-l cunoaşteţi pe Jacek! Are ochi de fecioară, dar e mai fără primejdie să scoţi puii de sub ursoaică, decât să-l umileşti pe el.

Wilczopolski, deşi tăcuse până atunci, spuse cu glas mohorât:

— Jupân Krzepecki şi-a iscălit singur condamnarea şi cine ştie dacă va mai aştepta întoarcerea lui jupân Taczewski. Altceva, însă, vreau să vă spun: mai mult ca sigur că va încerca s-o ia cu forţa înapoi pe jupâniţă şi atunci…

— Atunci o să vedem! îl întrerupse jupân Cyprianowicz. Numai să încerce! Atunci va fi altă treabă!

Şi zăngăni ameninţător sabia în teacă, iar tinerii Bukojemski prinseră să scrâşnească şi să repete:

— Să încerce! să încerce!

Wilczopolski le aduse aminte:

— Numai că domniile voastre o să plecaţi la război…

— Ne descurcăm noi într-un fel! îl linişti preotul Woynowski.

Venirea chelarului le întrerupse discuţia. Aducea legăturile cu lucrurile jupâniţei, faptă care îi dăduse destulă bătaie de cap. Jupâniţele Krzepecki încercaseră să-l oprească şi voiseră să-şi trezească fratele, ca să nu-l lase să ia nimic. Dar nu putuseră să-l trezească, iar şleahticul le convinsese că trebuie să le ia şi spre binele lor, deoarece altminteri vor fi acuzate de jefuirea avutului altuia şi duse la judecată. Femei fiind şi recunoscând legea, se înspăimântaseră şi-l lăsaseră să le ia. Chelarul era de părere, de asemenea, că Marcjan se va strădui s-o readucă pe jupâniţă acasă, dar nu credea că va recurge dintr-o dată la forţă.

— Nu-i va îngădui să o facă bătrânul Krzepecki remarcă, fiindcă el înţelege a ce miroase raptus puellae{115} Nu ştie încă nimic din cele întâmplate, dar eu o să trec pe la el şi o să-i înfăţişez toată tărăşenia, şi asta din două motive: întâi, ca să-şi ţină feciorul în frâu, iar în al doilea rând, pentru că nu vreau să fiu la Bełczączka mâine, când se va trezi jupân Marcjan şi va afla că eu am ajutat-o pe jupâniţă să fugă. S-ar năpusti asupra mea şi atunci unuia dintre noi i s-ar putea întâmpla o nenorocire.

Jupân Serafin şi preotul Woynowski lăudară prevederea chelarului şi văzând că au de-a face cu un om binevoitor, iar pe deasupra cu mai multă experienţă, ce slujise la mai mulţi stăpâni şi cunoştea şi legile, îl poftiră să chibzuiască împreună. Aşadar, avură loc două consfătuiri, pentru că a doua o ţinură în odaia lor jupânii Bukojemski.

Jupân Cyprianowicz, ştiind cum putea să le înfrâneze pornirile bătăioase şi să-i ţină acasă, le trimese un urcior pântecos cu vin de un an, pe care-l aşezară la mijloc şi începură să bea. Erau înduioşaţi şi li se perindau prin faţa ochilor întâmplările acelei nopţi, când jupâniţă Sienińska venise pentru prima dată la Jedlinka. Îşi aduseră aminte cum o îndrăgiseră numaidecât şi cum se certaseră din cauza ei, cum i-o oferiră unanimitate lui Stanisław Cyprianowicz sacrificându-şi pe altarul prieteniei propriile pofte.

În sfârşit, Mateusz sorbi din vin, îşi sprijini capul în mâini, oftă şi spuse:

— Jacek a petrecut atunci toată noaptea în copac, ca o veveriţă. Cine putea ghici că Dumnezeu i-a hotărât-o tocmai lui?

— Iar nouă ne-a poruncit să rămânem tot orfani, adăugă Marek.

— Mai ţineţi minte, întrebă Łukasz, cum s-a luminat toată casa? Nici o sută de lumânări aprinse nu ar fi făcut atâta lumină. Iar ea, ba se ridica, ba se aşeza, zâmbind mereu… Hai să bem şi acum pentru dorul nostru neostoit.

Sorbiră din nou, apoi Mateusz lovi cu pumnul în masă şi strigă:

— Ehei, dacă nu l-ar fi iubit atât pe Jacek ăsta!

— Ei şi? se burzului Jan, tu crezi că s-ar îndrăgosti numaidecât de tine? Ia uitaţi-vă la el, fercheşul!

— Bine că eşti tu mai breaz! i-o reteză Mateusz.

Era gata de sfadă, dar Łukasz, deşi mare amator de ceartă, încercă să-i împace:

— Nu e nici pentru tine, nici pentru tine, nu e pentru nici unul dintre noi. Altul o va căpăta şi o va duce înaintea altarului.

— Iar noi ne vom alege cu jalea şi lacrimile, sfârşi Marek.

— Atunci, măcar să ţinem unul la altul. Pe noi nu ne iubeşte nimeni, nimeni…

— Nimeni, nimeni! repetară cu schimbul, amestecându-şi vinul cu lacrimile.

— Iar ea doarme acolo… interveni Jan deodată.

— Doarme sărmana! repetă Łukasz, ca o floricică retezată de coasă, ca oiţa sfârtecată de lupul neruşinat. Fraţilor, oare pe lupul ăsta nu-l va trage nimeni nici măcar de păr?

— Nu e cu putinţă! strigară Mateusz, Marek şi Jan.

Şi iarăşi începură să fiarbă de mânie. Pe măsură ce beau, scrâşneau tot mai des, când unul, când altul şi izbeau cu pumnul în masă.

— Am o idee! se sumeţi cel mai mic.

— Spune-o numaidecât!

— Uite ce e! I-am făgăduit lui jupân Cyprianowicz că n-o să-l vătămăm pe „Retevei”, nu-i aşa?

— Aşa-i, dar nu mai întreba atâta şi vorbeşte!

— Totuşi, trebuie s-o răzbunăm pe jupâniţă noastră. Bătrânul Krzepecki o să vină aici să-l roage pe jupân Cyprianowicz să i-o de-a de bună voie. Mai ştiu, însă, că nu va dobândi nimic.

— Nu va dobândi, nu va dobândi!

— Voi ce credeţi? Nu va ieşi Marcjan în întâmpinarea bătrânului să-l întrebe dacă a făcut ceva?

— Cum te văd şi cum mă vezi, aşa se va întâmpla.

— Ei bine, la jumătatea drumului dintre Bełczączka şi Jedlinka este o smolărie, nu prea departe. Ce-ar fi să-l aşteptăm pe Marcjan acolo…?

— Şi de ce, mă rog?

— Pst! Tăcere!

— Sst!

Cercetară încăperea cu privirile, deşi ştiau că sânt singuri, şi începură să şopocăiască. Vorbiră aşa îndelung, când mai tare, când mai încet, în sfârşit, feţele li se luminară, dădură vinul de duşcă, se îmbrăţişară unul pe altul şi ieşiră tiptil afară pe poartă, încălecară şi porniră scară lângă scară până la drumul mare. Abia acolo Jan, cel mai în vârstă, luă comanda asupra lor şi porunci:

— Eu şi Marek ne îndreptăm îndată spre smolărie, iar voi aduceţi butoiul înainte de a se lumina de ziuă.

CAPITOLUL XXIV.

Bătrânul Krzepecki, conform prevederilor chelarului, sosi la Jedlinka a doua zi după amiază. Împotriva tuturor aşteptărilor, avea o înfăţişare atât de veselă şi cumsecade, că jupân Cyprianowicz care, dormind de obicei puţin după masa de prânz, era cam somnoros, se trezi de uimire la vederea lui. Vulpea bătrână începu aproape din prag să vorbească despre prietenia dintre vecini şi despre cât de mult l-ar fi bucurat la vârsta lui vizitele lui jupân Cyprianowicz; mulţumi pentru primirea ospitalieră şi abia după ce luă sfârşit schimbul de politeţuri, trecu la obiect.

— Vecine şi binefăcătorule, încercă, am venit cu închinăciunea de cuviinţă, dar totodată cum socot că trebuie să fi ghicit, şi cu o rugăminte; având în vedere vârsta mea, gândesc că voi găsi ascultare.

— Domnia ta, îţi îndeplinesc cu bucurie orice rugăminte îndreptăţită, răspunse jupân Serafin.

Bătrânul Krzepecki îşi frecă mâinile:

— Am ştiut eu! Am ştiut dinainte! Deie Domnul să am întotdeauna de-a face cu o minte înţeleaptă! Toate se rânduiesc dintr-o dată. De aceea, i-am spus fiului meu: „Lasă totul în seama mea! Dacă-i vorba de jupân Cyprianowicz, totul se va sfârşi cu bine, pentru că un asemenea om, nu numai înţelept, dar şi vrednic, nu se mai află prin împrejurimi”.

— Mă măguleşti prea mult, domnia ta.

— Da' de unde, spun chiar prea puţin!… Să revenim însă la oile noastre.

— Să revenim.

Un timp, bătrânul Krzepecki tăcu, de parcă şi-ar fi căutat cuvintele molfăind numai din fălci şi unindu-şi astfel bărbia cu nasul, în sfârşit, zâmbi vesel, îşi puse mâna pe genunchiul lui jupân Serafin şi începu:

— Binefăcătorule… ştii că ne-a fugit un sticlete din colivie.

— Ştiu. Se pare că a fugit, de frica pisicii.

— Mai mare plăcerea să stai de vorbă cu asemenea oameni! exclamă bătrânul, frecându-şi mâinile, asta mai zic şi eu glumă! Preotul Tworkowski o să crape de invidie, pe legea mea!

— Ascult, domnia ta…

— Uite, ad rem{116} şi de-a dreptul: am dori să luăm sticletele înapoi.

— De ce nu?

Jupân Krzepecki îşi mişcă o dată, de două ori bărbia spre nas, îngrijorat că treaba merge prea lesne. Cu toate acestea, bătu din palme şi strigă cu o bucurie prefăcută:

— Atunci, treaba-i ca şi terminată! Fie ca astfel de oameni să se nască şi din piatră!

— Cu mine-i terminată, răspunse jupân Serafin. Numai că trebuie să întrebi şi păsărică dacă vrea să se întoarcă, iar asta nu e cu putinţă astăzi, fiindcă fiul domniei tale a strâns-o atât de tare de gât, că abia mai răsuflă…

— E bolnavă?

— Întocmai, zace în pat.

— Nu se preface cumva?

Chipul lui jupân Serafin se posomorî dintr-o dată:

— Domnia ta, hai să vorbim serios. Marcjan, feciorul domniei tale, nu s-a purtat ca un om vrednic, şi şleahtic cu jupâniţa Sienińska, iar domnia ta ai o grea vină în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru că ai lăsat-o pe biata fată în mâinile unui neruşinat atât de cumplit

— Nu e nici fărâmă de adevăr în tot ce trăncăneşte ea! strigă Krzepecki.

— Cum adică, doar domnia ta nu ştii ce spune, cum poţi să te împotriveşti? De altminteri, nu spune ea, ci vânătăile şi urmele loviturilor, pe care chelăreasa mea le-a văzut pe trupul ei tânăr, iar cât despre Marcjan, toţi slujitorii de la Bełczączka au văzut mai întâi strădaniile deşuchiate, apoi cruzimea lui şi sânt gata să depună mărturie. Wilczopolski e la mine şi astăzi va pleca la Radom să-i povestească preotului Tworkowski ce s-a întâmplat.

— Bine, dar domnia ta mi-ai făgăduit că-mi dai fata înapoi.

— Nu, ţi-am spus doar că n-o voi opri. Vrea să se întoarcă, bine! Vrea să rămână la mine, tot bine! Domnia ta, nu-mi cere să-i refuz sărmanei o bucată de pâine şi adăpost în casa mea.