Hotărâre din 22/06/2004 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1245 din 23/12/2004 privind cauza Pini şi Bertani şi Manera şi Atripaldi împotriva României

129. Florentina şi Mariana subliniază, în special, că abia la 3 septembrie 2002 au aflat, absolut din întâmplare, de existenţa unei hotărâri definitive şi executorii, în baza căreia părinţii lor adoptivi voiau să le forţeze să îşi părăsească ţara şi familia pe care o aveau în cadrul CEPSB, şi în mijlocul căreia trăiau de 8, respectiv, 4 ani. Ele susţin că nu sunt legate de reclamanţi printr-o legătură de sânge sau printr-o viaţă de familie de facto, şi afirmă că vizita ce le-a fost făcută la centru la 3 august 2000 şi de care nu îşi mai amintesc, nu poate fi considerată o legătură destul de puternică pentru a le implica într-o nouă viaţă de familie.

   b) Cu privire la respectarea "vieţii de familie" a reclamanţilor

   130. Terţii intervenienţi scot în evidenţă faptul că CEPSB este organizat într-o manieră care asigură copiilor condiţii similare celor oferite de familiile tradiţionale. Ei arată că Florentina şi Mariana locuiesc acolo într-o casă modernă împreună cu familiile lor, formate dintr-o "mamă şi o mătuşă sociale" şi alţi 8 minori. La CEPSB există 11 astfel de familii, care locuiesc fiecare într-o casă modernă şi le oferă copiilor tot ceea ce au nevoie. Ei subliniază că Florentina şi Mariana, la fel ca şi ceilalţi copii, locuiesc acolo fără a fi constrânşi.

   131. Susţinând că, la 3 septembrie 2002, Florentina ar fi fost agresată fizic de părinţii săi adoptivi, prin avocatul lor şi forţele de ordine venite pentru a o scoate din centru, ei apreciază că acest incident a fost traumatizant atât pentru Florentina, cât şi pentru Mariana.

   132. Ei se îndoiesc de legalitatea adoptării minorelor, arătând, în primul rând, că, la data adoptării lor, ele erau deja integrate într-una din familiile din centru. Or, ei reamintesc că adopţiile internaţionale nu sunt permise, potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copiilor din 20 noiembrie 1989 şi Convenţiei europene în materia adopţiei de copii, încheiate la Strasbourg la 24 aprilie 1967, decât în cazul în care minorul nu poate fi adoptat în ţara de origine sau dacă nu poate fi îngrijit în mod adecvat în propria sa ţară (conform alin. 100 anterior).

   133. Ei subliniază, apoi, că adopţia minorelor, în lipsa consimţământului lor şi al celui al CEPSB, a încălcat art. 5 alin. 1 lit. a) din Convenţia europeană în materia adopţiei de copii.

   134. Invocând şi prevederile Convenţiei de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copilului şi cooperării în materie de adopţii internaţionale, terţii intervenienţi subliniază faptul că hotărârile de adopţie trebuie luate ţinând cont de dorinţele şi părerile celor adoptaţi, acesta nefiind cazul în speţă.

   135. Florentina şi Mariana arată, în special, că vor să aibă o viaţă de familie în România, la CEPSB, unde practică sportul şi muzica, şi unde şi-au făcut prieteni. Ele susţin că nu concep un alt fel de viaţă de familie şi că părerile şi dorinţele lor ar trebui respectate, cu atât mai mult cu cât ele au acum peste 11 ani. Ele consideră că încredinţarea lor CEPSB este cea mai bună soluţie şi se opun executării silite a hotărârilor referitoare la adopţia lor.
   C. Aprecierea Curţii

   1. Aplicabilitatea articolului 8 din Convenţie

   136. Curtea arată că aplicabilitate este un aspect disputat de părţi, având în vedere că reclamanţii, invocând legalitatea hotărârii de adopţie şi contactele concrete pe care le-au putut avea cu fiicele adoptive, pledează existenţa unei legături familiale, protejată de art. 8 din Convenţie, care s-ar aplica, prin urmare, în speţă, în vreme ce Guvernul contestă această teză, din motive legate, mai ales, de absenţa relaţiilor familiale de facto între părinţii adoptivi şi minore, la care au subscris şi terţii intervenienţi.

   137. Curţii îi revine, în consecinţă, sarcina de a stabili dacă faptele cauzei intră în câmpul de aplicare al art. 8 din Convenţie.

   138. Astfel cum reaminteşte Curtea, Convenţia trebuie aplicată în conformitate cu principiile dreptului internaţional, în special cele referitoare la protecţia internaţională a drepturilor omului (a se vedea hotărârile în cauzele Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, cererile nr. 34044/96 şi 35532/97, alin. 90, C.E.D.O. 2001-II, şi Al-Adsani împotriva Marii Britanii, cererea nr. 35763/97, alin. 55, C.E.D.O. 2001).

   139. Fiind vorba, mai precis, de obligaţii impuse prin articolul 8 din Convenţie statelor contractante cu privire la adopţie şi la efectele adopţiei asupra relaţiilor dintre adoptator şi cel adoptat, aceste obligaţii trebuie interpretate din perspectiva Convenţiei de la Haga din 29 mai 1993 asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, a Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, a Convenţiei europene în materia adopţiei de copii, semnată la Strasbourg la 24 aprilie 1967.

   140. Curtea reiterează jurisprudenţa sa mai veche în materie, conform căreia, chiar dacă dreptul de a adopta nu figurează ca atare între drepturile garantate de Convenţie, relaţiile între adoptator şi adoptat sunt, în principiu, de aceeaşi natură cu relaţiile familiale, protejate de articolul 8 din Convenţie (a se vedea cauzele X împotriva Franţei, decizia Comisiei din 5 octombrie 1982, cererea nr. 9993/82, Decizii şi rapoarte 31, p. 241, şi X împotriva Belgiei, cererea nr. 6482/74, decizia Comisiei din 10 iulie 1975, Decizii şi rapoarte 7, p. 75).

   141. În speţă, Curtea arată că reclamanţii se pot prevala de deciziile definitive şi irevocabile ale instanţelor interne, care, prin încuviinţarea cererii lor de adopţie, le-au recunoscut acestora calitatea de părinţi ai Florentinei şi Marianei.

   142. Este de remarcat că această adopţie le-a conferit reclamanţilor aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de minorele adoptate cu cele ale unui tată sau ale unei mame faţă de copilul său legitim, în acelaşi timp, făcând să înceteze drepturile şi obligaţiile existente între adoptat şi tatăl sau mama sa biologică sau orice altă persoană sau instituţie, astfel cum reiese din articolul 10 al Convenţiei europene în materia adopţiei de copii, ratificată de România la 18 mai 1993. Curtea arată, pe de altă parte, că nici legislaţia română în materie, în special art. 1 din O.U.G. nr. 25/1997, aprobată prin Legea nr. 87 din 25 aprilie 1998, care a înlocuit fostul art. 75 din Codul familiei, nu face distincţie între părinţii biologici şi cei adoptivi (alin. 100 şi 102 anterioare).

   143. Fără îndoială, garantând dreptul la respectarea vieţii de familie, art. 8 presupune existenţa unei familii (a se vedea cauzele Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, alin. 31, şi Johnson împotriva Marii Britanii, hotărârea din 24 octombrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VII, alin. 62), condiţie care nu pare a fi îndeplinită în speţă, în absenţa coabitării sau a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanţi şi fiicele lor adoptive, atât înainte, cât şi după pronunţarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei. Cu toate acestea, în opinia Curţii, nu este evident că noţiunea de viaţă de familie potenţială ar trebui exclusă din sfera de aplicare a articolului 8. Curtea s-a pronunţat deja în acest sens, arătând că această dispoziţie s-ar putea extinde şi la relaţia potenţială ce se poate dezvolta, de exemplu, între un tată natural şi un copil născut în afara căsătoriei (decizia în cauza Nylund împotriva Finlandei, cererea nr. 27110/95, C.E.D.O. 1999-VI), sau la relaţia care se creează într-o căsătorie reală, chiar dacă nu este vorba de o viaţă de familie pe deplin stabilită (a se vedea cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Marii Britanii, hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr. 94, alin. 62).

   144. Or, nu există elemente în speţă care să pună la îndoială conformitatea adopţiei cu legislaţia naţională sau cu convenţiile internaţionale în materie: autorităţile naţionale au stabilit că minorele, declarate abandonate prin hotărâre judecătorească, puteau fi adoptate şi au apreciat că adopţia lor internaţională răspundea interesului superior al acestora, după ce s-au asigurat de existenţa consimţământului adoptatorilor şi cel al Comisiei pentru protecţia copilului Braşov, care exercita drepturi părinteşti asupra copiilor, în temeiul art. 8 din O.U.G. nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate (alin. 100-104 anterioare).

   145. Este adevărat că instanţele care au admis cererea de adopţie a reclamanţilor nu au cerut consimţământul minorelor la adopţie. Curtea arată totuşi că nu este vorba de o omisiune. Minorele aveau 9 ani şi jumătate la data la care instanţele naţionale s-au pronunţat cu privire la cererea de adopţie a reclamanţilor, adică nu împliniseră încă vârsta la care consimţământul lor la adopţie este obligatoriu pentru ca adopţia să fie valabilă, această limită fiind de 10 ani conform dreptului intern. Această limită de vârstă nu poate fi considerată nerezonabilă, convenţiile internaţionale în domeniu lăsând autorităţilor o libertate de apreciere cu privire la vârsta de la care copilul poate fi considerat suficient de matur pentru ca dorinţele sale să poată fi luate în seamă [alin. 100 nr. 1 art. 4 lit. d) anterior].

   146. Curtea constată, în final, că, deşi nu poate fi vorba în speţă de o viaţă de familie pe deplin stabilită, având în vedere absenţa coabitării şi a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanţi şi fiicele lor adoptive, atât înainte, cât şi după pronunţarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei, acest fapt nu este imputabil reclamanţilor, care, alegând minorele pe baza unei simple fotografii, fără să existe contacte veritabile cu acestea în vederea pregătirii lor pentru adopţie, nu au făcut altceva decât să urmeze procedura stabilită în materie de statul român.

   147. În plus, aşa cum rezultă din probele existente la dosar, reclamanţii s-au considerat tot timpul părinţii minorelor şi s-au comportat mereu ca atare faţă de ele, folosind singura cale ce le era deschisă, şi anume, trimiţându-le scrisori, scrise în limba română (a se vedea alin. 92 anterior).

   148. Din perspectiva celor expuse anterior, Curtea consideră că o astfel de relaţie, având la bază o adopţie legală şi reală, poate fi considerată ca suficientă pentru a beneficia de protecţia prevăzută de articolul 8 din Convenţie.
   2. Respectarea articolului 8 din Convenţie

   149. Curtea aminteşte că articolul 8 din Convenţie urmăreşte protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice; acest articol determină, în plus, obligaţii pozitive inerente "respectării" efective a vieţii de familie. Şi într-un caz şi în celălalt trebuie respectat justul echilibru între interesele individului şi cele ale societăţii, în ansamblul său; de asemenea, în cele două ipoteze menţionate, statul se bucură de o anume marjă de apreciere (a se vedea hotărârea Keegan împotriva Irlandei din 26 mai 1994, seria A nr. 290, p. 19, alin. 49).

   150. Fiind vorba despre obligaţia statului de a adopta măsuri pozitive, Curtea a afirmat întotdeauna - atunci când a constatat existenţa relaţiilor de familie întemeiate pe filiaţia naturală sau pe legături afective deja existente - că articolul 8 implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum şi obligaţia autorităţilor naţionale de a dispune aceste măsuri (a se vedea, de exemplu, hotărârile în cauzele Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26-27, alin. 71, Margareta şi Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr. 226-A, pag. 30, alin. 91, Olsson împotriva Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35-36, alin. 90, şi Hokkanen împotriva Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A, p. 20, alin. 55).

   151. Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută - chiar atunci când este vorba despre relaţii de familie având la bază filiaţia naturală - mai ales atunci când persoanele în cauză nu se cunosc încă (a se vedea hotărârea Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, CEDO 2000-VIII, alin. 128). Natura şi întinderea acestora depind de circumstanţele fiecărei cauze, dar înţelegerea şi cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligaţia lor de a recurge la forţă nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile acestor persoane şi în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile sale, stipulate în art. 8 din Convenţie, în ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să încalce aceste drepturi, autorităţile naţionale trebuie să vegheze la respectarea unui raport de proporţionalitate între ele (hotărârea Hokkanen anterior citată, pag. 22, alin. 58, Nuutinen, anterior citată; Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39221/98 şi 41963/98, alin. 221, CEDO 2000-VIII).

   152. Lucrul cel mai important în speţă este de a stabili dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare pentru a permite reclamanţilor, recunoscuţi ca părinţi adoptivi ai minorelor Florentina şi Mariana şi care au obţinut, de asemenea, pe calea ordonanţei preşedinţiale, o hotărâre ce a obligat CEPSB la încredinţarea copilului, să stabilească relaţii de familie cu fiecare dintre minorele adoptate.

   153. După cum susţine şi Guvernul, în speţă sunt puse în discuţie interesele (concurente) ale reclamanţilor şi cele ale copiilor adoptaţi. Este evident că, din punctul de vedere al celor din urmă, nu este justificată crearea, împotriva voinţei lor, de relaţii afective cu persoane cu care ei nu sunt uniţi printr-o legătură biologică şi pe care le percep ca străine. Aşa cum rezultă din faptele cauzei, minorele Florentina şi Mariana preferă, la momentul actual, să rămână în mediul socio-familial în care au crescut în centrul CEPSB, în care ele se consideră pe deplin integrate şi care este în măsură să le asigure posibilitatea de a se dezvolta (din punct de vedere) fizic, afectiv, educativ şi social, decât să fie mutate într-un mediu diferit, într-o ţară străină.

   154. Din punctul de vedere al părinţilor adoptivi, interesul acestora provine din dorinţa ce a crea o nouă relaţie de familie, prin dezvoltarea de legături cu minorele Florentina şi Mariana pe care le-au adoptat.

   155. Deşi această dorinţă a reclamanţilor este legitimă, ea nu se poate bucura, în opinia Curţii, de o protecţie absolută în virtutea articolului 8, în măsura în care ea intră în conflict cu refuzul minorelor de a fi adoptate de către o familie de străini, într-adevăr, aşa cum a afirmat în mod constant Curtea, când analizează dacă autorităţile naţionale au dispus toate măsurile necesare la care pot fi obligate în mod rezonabil pentru a asigura reunirea copilului cu părinţii săi, o importanţă deosebită trebuie acordată interesului superior al copilului. În această privinţă, Curtea a statuat, în special, că interesul sus-menţionat poate, în funcţie de natura şi de importanţa sa, să prevaleze faţă de cel al părintelui (a se vedea hotărârile în cauzele E.P. împotriva Italiei din 16 noiembrie 1999, nr. 31127/96, alin. 62 şi Johansen împotriva Norvegiei din 7 august 1996, Culegere 1996-111, p. 1008, alin. 78).

   156. Curtea apreciază că importanţa de a privilegia interesele copilului faţă de cele ale părinţilor este sporită în cazul unei relaţii care are la bază adopţia, întrucât, după cum a statuat (deja) în jurisprudenţa sa, adopţia însemnă "găsirea unei familii pentru un copil, iar nu a unui copil pentru o familie" (a se vedea hotărârea în cauza Frette împotriva Franţei, nr. 36515/97, alin. 42, CEDO 2002-I).

   157. Or, aşa cum reiese din speţă, minorele au respins ideea de a se alătura părinţilor lor adoptivi şi de a pleca în Italia din momentul în care au atins o vârstă începând cu care se putea considera, în mod rezonabil, că personalitatea lor era suficient de structurată şi că ele dobândiseră maturitatea necesară pentru a-şi exprima părerea cu privire la mediul în care doresc să fie crescute (a se vedea paragrafele 74, 76, 82, 99 şi 135 anterioare). Curtea constată, de altfel, că dreptul român le recunoaşte expres posibilitatea de a-şi exprima o astfel de părere, întrucât, pe de o parte, copilul în privinţa căruia procedura de adopţie este în curs trebuie, în mod obligatoriu, să-şi dea consimţământul la aceasta începând cu vârsta de 10 ani şi, pe de altă parte, copiii deja adoptaţi care au atins această vârstă au posibilitatea de a cere desfacerea adopţiei.

   158. Cu siguranţă, interesul minorelor a fost analizat de către autorităţile competente pe parcursul procedurii de adopţie. Acest lucru nu exclude, în opinia Curţii, o nouă examinare a tuturor elementelor pertinente la o dată ulterioară, atunci când acest lucru este cerut de împrejurări specifice şi când interesul superior al copilului este pus în discuţie (mutatis mutandis, Sylvester împotriva Austriei din 24 aprilie 2003, nr. 36812/97 şi 40104/98, alin. 63).

   159. În această privinţă, Curtea constată, aşa cum a subliniat şi Guvernul, că reclamanţii beneficiau, după 28 septembrie 2000, de o recunoaştere pur formală a relaţiei lor de rudenie cu minorele, care nu era însoţită de o legătură afectivă, într-adevăr, ei nu le-au cunoscut cu adevărat pe minore, adopţia realizându-se prin intermediul asociaţiei C., fără ca fetele să fi locuit în prealabil cu ei sau să îi fi considerat părinţii lor. Or, în vârstă de 9 ani şi jumătate la momentul adopţiei, adică la o vârstă foarte apropiată de cea la care consimţământul lor la adopţie ar fi trebuit obţinut în mod obligatoriu, minorele nu au acceptat această relaţie de rudenie şi i s-au opus.

   160. În plus, ele au introdus în nume propriu cereri de desfacere a adopţiei, pe motivul că nu doresc să părăsească ţara şi mediul în care fuseseră crescute şi în care se simţeau pe deplin integrate. Din acest punct de vedere, nu este lipsit de importanţă faptul că, în urma acţiunii introduse de către Mariana, ea a obţinut câştig de cauză şi că adopţia sa a fost, din acel moment, desfăcută, printr-o decizie definitivă cu efecte ex nunc (a se vedea paragraful 83 de mai sus).

   161. Curtea arată şi faptul că, timp de mai mulţi ani după pronunţarea deciziilor din 28 septembrie 2000 în favoarea reclamanţilor, pe rolul instanţelor interne s-au aflat alte proceduri, care urmăreau desfiinţarea adopţiilor, în special pe motivul încălcării prevederilor convenţiilor internaţionale în materie. Or, Curtea nu consideră nerezonabil faptul că autorităţile au aşteptat terminarea acestor proceduri, al căror rezultat nu putea fi prevăzut, înainte de a proceda la luarea de măsuri cu caracter definitiv, în măsură să asigure crearea unei noi vieţi de familie pentru reclamanţi.

   162. Într-adevăr, cât timp legalitatea adopţiilor era contestată în cadrul unor proceduri aflate pe rolul instanţelor competente, autorităţilor le revenea sarcina de a se asigura că orice incertitudine cu privire la acest aspect este înlăturată. Această concluzie se impune cu atât mai mult deoarece în cazul unei eventuale executări a deciziei pronunţate în favoarea reclamanţilor, însoţită de plecarea minorelor în Italia, întoarcerea acestora în România, ca urmare a unei decizii ulterioare prin care este desfiinţată sau desfăcută adopţia ar fi fost dificilă şi dăunătoare interesului lor.

   163. Curtea dezaprobă felul în care s-au desfăşurat procedurile de adopţie, mai ales în ceea ce priveşte lipsa unui contact direct şi efectiv între persoanele în cauză anterior adopţiei, fapt provocat de lacunele existente în legislaţia internă la momentul faptelor. Ea regretă în special faptul că minorele nu au beneficiat de nici un fel de asistenţă psihologică, în măsură să le pregătească în vederea plecării lor iminente din instituţia în care locuiseră mai mulţi ani şi în care stabiliseră relaţii în plan social şi afectiv. Astfel de măsuri ar fi putut conduce la o convergenţă a intereselor reclamanţilor cu cele ale copiilor adoptaţi, iar nu la contrarietatea lor, ca în cazul de faţă.

   164. Aşadar, în speţă, importanţa mai mică a interesului reclamanţilor, recunoscuţi ca părinţi adoptivi ai copiilor în vârstă de aproape 10 ani, în lipsa oricărei legături concrete preexistente, nu poate justifica impunerea unei obligaţii absolute autorităţilor române de a asigura plecarea minorelor în Italia, împotriva voinţei lor şi cu nerespectarea procedurilor în cadrul cărora era contestată legalitatea şi temeinicia deciziilor iniţiale de încuviinţare a adopţiei, care se aflau pe rolul instanţelor. Interesul copiilor impunea să se ţină cont de opiniile lor din momentul în care au atins maturitatea necesară pentru a-şi exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect.

    Refuzul de a pleca în Italia pentru a fi alături de părinţii lor adoptivi, exprimat în mod constant de către minore după împlinirea vârstei de 10 ani, prezintă o importanţă deosebită. Or, împotrivirea conştientă a copiilor cu privire la adopţie face improbabilă integrarea lor, într-un mod armonios, în noua familie adoptivă.

   165. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că autorităţile naţionale au putut aprecia, în mod legal şi temeinic, că, în ciuda aspiraţiilor legitime ale reclamanţilor de a întemeia o familie, dreptul acestora la dezvoltarea de relaţii cu minorele adoptate este limitat de interesul copiilor.

   166. În concluzie, articolul 8 din Convenţie nu a fost încălcat.
   II. Cu privire la încălcarea articolului 6 alin. 1 din Convenţie

   167. Curtea a considerat necesară, date fiind împrejurările cauzei, examinarea capătului de cerere al reclamanţilor privind neexecutarea hotărârilor definitive referitoare la adopţia Florentinei şi a Marianei prin prisma articolului 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

    "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a acuzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, (...) care va hotărî (...) asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (...)."
   A. Argumentele părţilor

   168. Reclamanţii susţin că, timp de mai mulţi ani, statul român nu şi-a respectat obligaţia de a executa hotărârile definitive şi irevocabile. Ei menţionează, în special, procesul-verbal întocmit de către executorul judecătoresc la data de 3 septembrie 2002, în care se constată că încercarea de a pune în executare hotărârile definitive s-a transformat, cu participarea paznicilor instituţiei, într-o lipsire de libertate în mod ilegal a lor, a executorului judecătoresc, precum şi a avocatului lor (a se vedea paragraful 45 de mai sus).

   169. Guvernul pârât evidenţiază caracterul sensibil al problemelor la care fac referire deciziile definitive din cauză şi subliniază că, în speţă, nu se poate constata o încălcare a articolului 6 alin. 1, întrucât acest articol nu poate fi interpretat în sensul obligării statului la luarea de măsuri radicale pentru a executa manu militari hotărâri care pot zdruncina echilibrul unui copil.

   170. Admiţând că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, dreptul la executarea hotărârilor constituie parte integrantă a dreptului de acces la justiţie, garantat de articolul 6 anterior menţionat şi făcând trimitere la opiniile dizidente exprimate de către judecătorii Thomassen şi Maruste în hotărârile pronunţate de Curte în cauzele Ruianu (nr. 34647/97 din 17 iunie 2003) şi Ignaccolo-Zenide (nr. 31679/96, CEDO 2000-I), Guvernul este de părere că pot exista situaţii excepţionale care îndreptăţesc autorităţile să nu execute o hotărâre, cum ar fi, de exemplu, o schimbare produsă în situaţia de fapt (mutatis mutandis, Sylvester împotriva Austriei din 24 aprilie 2003, nr. 36812/97 şi 40104/98).