I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

3.1. Matricea ebraică a calendarului liturgic creştin

Provenind dintr-o anume tradiţie religioasă, primii creştini n-au putut face abstracţie de moştenirea spirituală şi culturală a înaintaşilor lor, de care vrând-nevrând au fost influenţaţi. Întâi de toate creştinii au preluat ritmul săptămânal liturgic, care gravita în jurul unei zile de referinţă: sabatul, precum şi ritmul liturgic anual care gravita în jurul unei sărbători centrale: Paştele. Alături, alte două mari sărbători dedicate pelerinajelor: Cincizecimea (Sărbătoarea Săptămânilor, la 50 de zile după 14 Nisan) şi Sărbătoarea Corturilor Sukkot, 15 Tişri (luna a 7-). Mai erau şi alte sărbători ca Ros Ha-sanah (Anul Nou) – prima zi a lunii a 7-a; Yom-Kipur – Ziua Curăţirii (10 zile după Ros Ha-sanah), Hanukkah – 25, luna a 9-a (Amintirea consacrării templului în vremea Macabeilor), Purim (Sărbătoarea Sorţilor, în amintirea episodului cu regina Estera).

Toate sărbătorile erau precedate de zile de pregătire, cu ajunări şi purificări. Nota comună a tuturor acestor sărbători era comemorarea unui eveniment din trecutul istoric. De obicei un eveniment în care Dumnezeu îşi făcuse simţită prezenţa într-un mod miraculos, de regulă un moment de răscruce.⁶⁷ Ideea intervenţiei divine era în strânsă legătură cu promisiunea de a face din Israel un popor mare şi, nu în ultimul rând cu mesianismul profetic.

Toată această moştenire a dat poporului creştin un dinamism simbolico-liturgic bogat pus într-o strânsă relaţie cu caracterul profetico-soteriologic care permite noului popor să revendice şi istoria Vechiului Testament, căreia îi va da însă un nou înţeles.

Suprapunerea Patimilor Mântuitorului peste cea mai importantă sărbătoare ebraică – Paştile – duce la o rapidă schimbare în conţinut păstrând forma ancestrală. Foarte repede primii creştini văd în Hristos împlinirea celor semnificate de Paştele ebraic: «Hristos este noul Miel» (In. 1,29) iar poporul «o nouă frământătură» (I Cor. 5,7) aşa cum zicea Meliton de Sardes în Omilia pascală: «Legea se face Logos; vechiul, nou … şi chipul adevărat este Mielul – Fiul lui Dumnezeu».⁶⁸

Foarte curând ia naştere o a doua semnificaţie creştină a Paştilor. Dacă pentru evrei Paştele este celebrat o singură dată pe an (14 Nisan) pentru creştini, Noul Paşti este prăznuit în fiecare din săptămânile anului, ca început şi sfârşit al ei, ziua a 8-a, începutul noului eon. Cu timpul paştile capătă o accentuată semnificaţie mistico simbolică, evenimentul istoric este dublat de o semnificaţie eshatologică. Acest fapt este pecetluit mai ales în timpul disputei pascale, la sfârşitul căreia Paştile nu mai sunt legate de o dată fixă.

Astfel, ca şi pentru vechii evrei, calendarul creştin are două centre de referinţă: ziua de odihnă, duminica şi sărbătoarea centrală anuală, Paştile. În jurul lor graviteză toate celelalte sărbători şi zile.