I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

3. Cultul creştin în epoca apostolică

Ca început al cultului creştin se socoteşte în general ziua Cincizecimii, când Sfinţii Apostoli – investiţi cu puterea preoţiei încă de la Cina cea de Taină – sunt hirotoniţi, adică primesc, direct de sus, puterea supranaturală a Harului Sfântului Duh pentru exercitarea funcţiei lor sacerdotale.

Ca şi Sfinţii Apostoli, membrii primei comunităţi creştine din Ierusalim, păstrează la început deprinderile de cult cu care veneau din vechea lor religie. Cultul acestei prime perioade a istoriei bisericeşti creştine este, deci, deocamdată un cult mixt, iudeo-creştin. Un prim caracter al cultului creştin, aşa cum reiese din scrierile Noului Testament este aspectul comunitar al Bisericii primilor creştini. «Koinoinia» se observă nu doar în adunările liturgice (la mesele rituale) ci chiar în posedarea bunurilor care are ca rezultat întrajutorarea celor în nevoi. În Noul Testament cuvântul koinonia, după cum şi cel de diakonia desemnează în acelaşi timp comuniunea hranei (sacramentale – Euharistia şi nesacramentale – Agapa) precum şi serviciul slujirii aproapelui. Primii creştini îndeplinesc pe de o parte obligaţiile cultului public iudaic de la templu; pe de alta, însă, ei participă şi la anumite adunări liturgice de cult, specific creştine, deosebite de cele din templu, care au loc prin casele particulare. În aceste adunări, elementul principal era frângerea pâinii (Fapte II,46; XX,7,11), adică Sfânta Euharistie, care constituie centul noului cult, la care se adăuga rugăciunea şi lauda lui Dumnezeu, lecturile din cărţile sfinte (1 Tes. V,27; Col. IV,16), kerigma (predica) şi cântările religioase (Efes. V,19 şi Col. III,16); cu ea erau unite agapele, adică mesele frăţeşti sau de iubire (I Cor. XI, 20-22), colectele pentru săraci (1 Cor. XVI,1-2) şi manifestările harismelor (1 Cor. XIV).

Caracterul nocturn (de priveghere) al serviciului euharistic al primilor creştini a înlesnit trecerea pe nesimţite de la sabatul iudaic la duminica creştină, “prima zi a săptămânii” sau “ziua Domnului”, care încă din această vreme devine deci ziua săptămânală de sărbătoare a creştinilor, înlocuind sâmbăta (cf. 1 Cor. XVI,1-2 şi Apoc. I,10). Tot în această vreme apar şi cele mai vechi sărbători creştine anuale: Paştile şi Cincizecimea, care sunt la început tot prelungiri ale sărbătorilor iudaice corespunzătoare, respectate de Sfinţii Apostoli şi primii creştini (vezi, de ex. Fapte XVIII,21 şi XX,16). Ierarhia bisericească, instituită de Mântuitorul prin taina preoţiei, apare acum constituită din cele trei trepte ale sale: diaconatul (vezi, de ex.: Fapte VI,5-6; 1 Tim. III;8-13 ş.a.), preoţia (Fapte XIV,23; XX,17; 1 Tim. IV,14; V,7,19; Iacov V,14) şi episcopatul (1 Tim. III,1-7; Tot I,7-9 ş.a.).

În afară de Sfânta Euharistie, în epoca apostolică se practică tainele deja înfiinţate de Mântuitorul: Botezul (Fapte II,38; VIII,37 ş.a.), hirotonia (Fapte XIII,3 ş.a.) şi mărturisirea păcatelor (Fapte XIX,18) la care se adaugă altele noi, practicate acum, ca maslul (Iacov V,14), căsătoria (Efes. V,31-33) şi mirungerea.

Ruperea definitivă a cultului creştin de cel iudaic s-a consumat, în sfârşit, prin dărâmarea templului din Ierusalim de către romani, la anul 70. De acum înainte, cultul tinerei religii creştine, care răsărise şi crescuse în umbra celui iudaic, se va dezvolta independent de acesta.