I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

4. Sărbătorile creştine

4.1. Noţiuni generale despre sărbători

4.1. 1. Sărbătoarea creştină – timpul Împărăţiei

Pentru păgâni sărbătoarea este iniţierea unui nou ciclu. Regenerarea lumii prin recitarea în zi de sărbătoare a mitului creaţiei lumii duce la identificarea unui “alt timp” rupt de timpul omogen. Acest timp festiv este caracterizat de cele mai multe ori de excese: mai multă mâncare, mai multă muzică, dans, un timp al bucuriei, al plăcerii.

Pentru evrei sărbătoarea este comemorarea unui eveniment deosebit din istoria relaţiei cu Dumnezeu. Paştele este retrăirea comemorativă a unui eveniment trecut şi poruncă împotriva neuitării. La fel şi Cincizecimea sau Sărbătoarea Corturilor. De aceea la evrei sărbătoarea poate avea şi un caracter nesărbătoresc cu post şi tristeţe.

În creştinism, sărbătoarea este caracterizată drept semnul prezenţei lui Hristos în mijlocul poporului Său. Hristos Emanuel – Cu noi este Dumnezeu. De aceea caracterul sărbătoresc este amplificat prin atmosfera de bucurie căci nu pot fii nunţii să postească atâta vreme cât Mirele este cu ei (Mat. 9,15). Chiar şi dramatismul unor evenimente dureroase, cum este Jertfa lui Hristos, sunt sărbătorite în perspectiva bucuriei finale, eshatologice. Acesta este motivul pentru care, chiar în perioada de post, sărbătoarea rupe atmosfera tristeţii prin diverse relaxări alimentare (dezlegări), şi nu numai.

O a doua notă caracteristică a sărbătorii în creştinism este dată de valoarea prefigurativă şi eshatologică. Orice sărbătoare nu are şi un caracter simbolic, este o imagine a adevăratei sărbătoriri în împărăţiea veşniciei. Orice sărbătoare este o promisiune şi o pregustare care se realizează desăvârşit în Împărăţia veacului ce va să vină.⁷⁰ Dacă Israel se întorcea în corturi pentru a retrăi experienţa unui timp trecut (Sărbătoarea Corturilor) Noul Israel intră în biserică în timpul unei sărbători pentru a pregusta din timpul ce va să fie. De aceea în calendarul şi timpul sărbătoresc creştin, nimic nu se explică decât în lumina harului zilei a opta capătul şi ţinta călătoriei noastre.

Un al treilea element al sărbătorii creştine este importanţa cuvântului revelat. Sărbătoarea este temeluită şi pe cuvântul lui Hristos spus cu prilejul acelei zile. Celebrat, proclamat, explicat trăit în lucrarea rituală, cuvântul lui Dumnezeu nu este nici mit ca la precreştini, nici memorial ca la evrei ci este theoric: comemorativ şi profetic în acelaşi timp.

Am lăsat la urmă cea mai pregnantă caracteristică a sărbătorii creştine: Euharistia. Nici o sărbătoare nu se desfăşoară în afara Sfintei Liturghii. Sinteză a întregii istorii a mântuirii, Liturghia este trecut, prezent şi eshaton. Liturghia este duhul şi esenţa sărbătorii, este adevăratul timp.

«Înţelegerea iniţială a zilei de sărbătoare, pe care o găsim în experierea creştină timpurie a Zilei Domnului ori a Paştelui, a fost inclusă înainte de toate în conştiinţa Bisericii înseşi ca zi de sărbătoare, ca actualizare a eshatonului în această lume. De aici legătura sa profundă cu timpul obişnuit, cu timpul acestei lumi. Teologia creştină timpurie despre eshaton nu distruge, nu goleşte timpul ori desfiinţează semnificaţia sa, ci îl transformă pe acesta în timpul Bisericii, în timpul mântuirii. În Biserică timpul devine o mişcare progresivă spre plenitudinea Împărăţiei lui Hristos, spre biruinţa sa istorică şi universală. Această lume este condamnată prin venirea lui Hristos în plenitudinea timpului; prin moartea şi Învierea Sa cerul şi pământul sunt nimicite. Dar prin aceeaşi venire, lumea este mântuită în “copii luminii”, în noul popor al lui Dumnezeu, în Biserică, unde ea capătă viaţa unei noi creaţii. Astfel deci, o zi de sărbătoare este de fapt împlinirea în Biserică a vieţii noi, o împărtăşire prin Biserică din Noul Eon.»⁷¹

4.1. 2. Înmulţirea sărbătorilor

Deoarece la începuturile creştinismului majoritatea adepţilor proveneau dintre iudei, pentru multă vreme ei au continuat să ţină sărbătorile cu care au fost obişnuiţi. Cel puţin aşa rezultă din lectura Noului Testament – Fap. 2,1; 20,16 etc.

Cu timpul însă, semnificaţia şi motivaţia teologică a acestor sărbători este înlocuită de semnificaţii cu totul şi cu totul noi, construite pe baze creştine. Aşa este cazul Paştilor Cincizecimii şi a Duminicii. De fapt primii creştini nici nu au avut prea multe sărbători. Deşi încă de prin veacul II apar celebrări liturgice cu caracter comemorativ legate de ziua morţii unor martiri (memoriae, γενθελια), totuşi, până prin veacul III singurele sărbători cunoscute, în cel mai deplin sens al cuvântului, erau doar cele menţionate. «A fost nevoie de un nou imperiu creştin, scrie J. Danielou, să se înlocuiască vechile sărbători păgâne cu sărbători creştine care să răspundă nevoii elementare din fiecare societate de a sărbători cele mai importante momente din viaţa obişnuită. În mod evident acest gen de sărbătoare era necunoscut creştinismului primar. Pentru acesta sfârşitul timpului era aproape. Botezul a făcut cunoscută fiecărei persoane singura sărbătoare: Paştele etern, a Opta zi. Nu existau sărbători deoarece oricare zi devenise de fapt o zi sfântă.».⁷²

După încetarea persecuţiilor, în atmosfera de libertate nou creată de Constantin cel Mare numărul sărbătorilor creşte. Sunt adăugate în calendar diferite evenimente locale, ca târnosirea unor biserici (cum este cazul Schimbării la faţă, sărbătoare introdusă ca urmare a sfinţirii unor biserici pe Muntele Tabor⁷³), a îngropării unor episcopi cu faimă (depositiones) sau a mutării moaştelor lor în biserici dedicate. (Aceste două feluri de comemorări sunt considerate ca cele mai vechi sărbători de origine pur creştină.⁷⁴). în sec. IV odată cu creşterea gustului pentru pelerinaje se formează un fel de “geografie biblică” în care locuri memorabile din viaţa Domnului sunt marcate şi de edificii somptuoase unde creştinii se adună pentru a rememora evenimentul respectiv.⁷⁵

Toate sărbătorile au avut la început un caracter local dar cu timpul, datorită unor factori favorabili, pelerinajelor, sau transferului unor moaşte cu prilejul consacrării unor biserici sau generalizat.

4.1. 3. Cele mai vechi liste de sărbători

De cele mai multe ori sărbătorile au fost creaţia piozităţii populare şi a mănăstirilor. Din această cauză numărul şi data sărbătorilor era diferit de la o Biserică la alta, fiecare deţinând propriul calendar. Uneori pentru a corecta acest neajuns unii împăraţi (Justinian I, Justin, Mauriciu) recurg la dipoziţii şi decrete oficiale care să oficializeze sau să reglementeze data acestora.

Numărul, datele şi uneori importanţa sărbătorilor a fost notată de timpuriu (sec. III) în liste cu diferite denumiri: calendare, hertolologhii (εορτολογια), martirologhii, minologhii sau sinaxare. Una dintre cele mai vechi liste apare în scrierile lui Ippolit Romanul (sec. III) şi în diferite Rânduieli sau Constituţii bisericeşti anonime sau pseudo epigrafice editate în secolele III-IV.

Începând din a doua jumătate a sec. IV diversele calendare regionale sunt preluate şi unificate de către marile metropole, răspândindu-se de aici în tot imperiul. Se pare că o astfel de mişcare a apărut pentru prima dată în Africa şi Asia Mică. Datorită poziţiei sale de centru politic şi religios, şi în acest domeniu Constantinopolul a avut o influenţă majoră în adoptarea propriului calendar de către popoarele încreştinate ca urmare a misiunii bizantine (ruşii, românii).

Un rol decisiv în formarea actualului calendar l-a avut Simeon Metafrastul (Logofătul) care în sec. X a compilat mai multe sinaxare existente în Răsărit. Calendarul acesta, avându-l la bază pe cel constantinopolitan a fost revizuit în sec. XVIII de către Sf. Nicodim Aghioritul care a introdus sfinţii şi neomartirii greci de după schismă. Ultima revizuire majoră a calendarului ortodox a fost făcută de către cărturarul atonit Vartolomeu din Cutlumuş în sec. XIX.

În calendarul aghioritic adoptat de Bisericile ortodoxe, Bisericile autocefale au introdus sfinţi locali şi naţionali. Aşa este cazul Bisericii Ortodoxe Ruse şi Bisericii Ortodoxe Române.