I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

3. Caracterul sacrificial şi ierarhic

El se întemeiază pe jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului, actualizată în Biserică sub forma nesângeroasă a sacrificiului euharistic din Sfânta Liturghie şi se săvârşeşte prin mijlocirea ierarhiei bisericeşti, adică a slujitorilor sfinţiţi, din cele trei trepte ale clerului, moştenitori ai sacerdoţiului cu care Mântuitorul a investit pe Sfinţii Apostoli la Cina cea de Taină şi la Cincizecime.

Sacerdoţiul creştin este indispensabil în cultul ortodox. Prin aceasta, cultul nostru se deosebeşte esenţial de cel al confesiunilor protestante şi al sectelor, care nu acceptă în cultul lor ideea şi practica jertfei şi nu au deci nici sacerdoţiu (preoţie) şi nici Liturghie.

4. Centralitatea Liturghiei în cultul Bisericii Ortodoxe

Spre deosebire de toate confesiunile apusene, despre Biserica Ortodoxă se poate spune că este Biserica ce celebrează Sf. Liturghie. Duhul preocupărilor adiacente-caritativ, social, evanghelizări, misiunile externe – sunt preocupări mai noi şi aproape necunoscute în Ortodoxie.

În general creştinul nu aşteaptă din partea preotului sau episcopului nici reacţii politice nici implicaţii sociale (dacă sunt e bine, dar nu ăsta e rolul lui). Creştinul ortodox aşteaptă doar slujirea liturgică. Când, după ani de vacantă într-o parohie, creştinii au venit la episcopie au cerut preot «ca să ne facă Sf. Liturghie, să ne boteze copii şi să ne cunune … să fim creştini». Acesta este misterul la întrebarea cum au supravieţuit Bisericile în ţările comuniste? Pentru că Tainele au putut fi mereu săvârşite.

Centralismul Sf. Liturghii era mult mai pregnant odinioară când mai toate slujbele importante stăteau în strânsă legătură cu Sf. Liturghie. Botezul, Cununia, Maslul chiar înmormântarea etc. erau precedate sau urmate de Sf. Liturghie.⁴⁴ Azi faptul acesta este mai puţin evident şi trebuie să ni-l aducem aminte.

5. Caracterul anamnetic al cultului

Caracterul acesta este prezent foarte insistent în liturghiile iudaice. Creştinii doar au preluat, adaptat şi dezvoltat acest model. Deşi anamneza (a face memoria) unor lucrări şi evenimente din istoria mântuirii este parte esenţială din anaforaua liturgică, caracterul anamnetic este prezent în foarte multe din slujbele şi rugăciunile Bisericii Ortodoxe.

Dar aducerea aminte de marile fapte săvârşite de Domnul cu sau pentru noul său popor este evidentă şi în alcătuirea calendarului liturgic. Sărbătoarea – eveniment comemorare prin excelenţă – contribuie la adâncirea acestui concept. «O sărbătoare este o anamneză ciclică şi istorică».⁴⁵ Spre deosebire de sărbătorile păgâne noutatea adusă de creştinism (prin iudaism) este că de acum sărbătorile sunt legate nu de ciclul anotimpurilor ci de evenimente istorice.

6. Bogăţia, varietatea şi frumuseţea formelor externe

Faţă de simplitatea care caracterizează în general cultul confesiunilor protestante, cultul ortodox se distinge prin bogăţia, varietatea şi frumuseţea elementelor de artă puse în serviciul său, prin solemnitatea, fastul şi strălucirea formelor sale externe şi care sunt expresia văzută şi mărturia abundenţei simţirii religioase. Frumuseţea formelor externe este un factor uşor sesizabil şi copleşitor în acelaşi timp. Când Vladimir şi-a trimis emisarii în lume pentru a alege un cult nou, aceştia, întorşi din Cosntantinopol i-au relatat: «Apoi am mers în Grecia şi grecii ne conduseră în lăcaşurile în care îl adoră pe Dumnezeul lor; şi noi nu mai ştiam dacă eram în cer sau pe pământ. Mai ales că pe pământ nu este o astfel de splendoare şi o astfel de frumuseţe; şi nici măcar nu ştim cum s-o descriem. Ştim doar că Dumnezeu locuieşte între acei oameni şi că liturghia lor este cea mai frumoasă dintre ceremoniile celorlalte naţiuni. Pentru că nu putem uita o asemenea frumuseţe».⁴⁶ Însuşirea aceasta se regăseşte într-o măsură mai mică, dar de altă factură şi în cultul romano-catolic, care se deosebeşte prin abundenţa sculpturii monumentale şi împodobirea bisericilor, prin folosirea misteriilor (dramelor liturgice) şi a muzicii instrumentale (orga) în serviciul divin, precum şi prin introducerea unor rituri şi ceremonii mai noi.

7. Caracterul eclesiologic (comunitar)

Cultul ortodox promovează în primul rând rugăciunea cu caracter social sau colectiv, care are în vedere nu numai nevoile personale ci şi nevoile religioase ale întregii Biserici, ale colectivităţii sau obştii rugătoare. Cultul ortodox este o rugăciune a comunităţii credincioşilor, uniţi într-un cuget. Mântuitorul promisese că acolo unde vor fi creştinii adunaţi într-un cuget va fi prezent (Mt. 18,19). De aceea majoritatea rugăciunilor sunt alcătuite la formele pluralului.

Este remarcabil elogiul adus rugăciunii în comun de către Sf. Ioan Hrisostom: «E cu putinţă să ne rugăm acasă la noi, dar e cu neputinţă să ne rugăm la fel de bine ca în Biserică… Aici domnesc unanimitatea, armonia, legătura dragostei, rugăciunile preoţilor. Preoţii sunt aici tocmai pentru aceasta: rugăciunile comunităţii sunt mai slabe şi ele se adaugă rugăciunilor mai puternice ale acestora, toate înălţându-se împreună la cer».⁴⁷

Comuniunea eclesială a membrilor este o caracteristică ancestrală a Bisericii; koinonia este elementul coagulant al primelor comunităţi creştine care trăiau nu doar momentele de rugăciune împreună (Fap. 2,46) dar şi bunurile le aveau în comun (Fap. 5).

Sensul eclesiologic al cultului creştin este foarte pregnant mai ales în Sf. Liturghie care, practic, nu-şi împlineşte scopul decât în comuniune. Se şi spune de altfel că Liturghia slujită doar de preot, fără creştini, nu doar că nu-şi împlineşte menirea dar este şi inutilă, efa neajungând să realizeze comuniunea pe orizontală între membrii comunităţii liturgice.⁴⁸ Acest caracter eclesiologic se poate remarca atât din structura dialogală a rugăciunilor (şi nu doar a celor euharistice) precum şi din structura arhitectonică şi iconografică a spaţiului liturgic. Construit larg, pentru adunarea Bisericii, lăcaşul este decorat cu icoane care sugerează şi comuniunea sfinţilor.