4
Vineri dimineaţa.
Ora nouă.
Doi oameni de la firma de pompe funebre Angels' Hill din vestul oraşului Los Angeles sosiră la morga oraşului ca să ridice cadavrul lui Bruno Frye. Lucrau în colaborare cu firma Forever View din St. Helena, oraşul de reşedinţa al răposatului. Unul dintre oamenii de la Angels' Hill semnă hîrtiile necesare, apoi amîndoi transferară cadavrul din sala frigorifică în spatele Cadillacului transformat în dric.
Frank Howard nu părea să fie mahmur. Obrazul lui nu avea culoarea pămîntie de după chef; era rumen în obraji şi avea un aer sănătos. Ochii albaştri îşi recăpătaseră limpezimea. După toate aparenţele, spovedania se dovedise benefică pentru suflet, după cum spune proverbul.
Mai întîi la birou, apoi în maşină, Tony sesiză stînjeneala la care se aşteptase şi îşi dădu toată silinţa săl facă pe Frank să se simtă în largul lui. Treptat, Frank îşi dădu seama că relaţia lor nu se schimbase în rău, dimpotrivă, devenise cu mult mai bună decît în ultimele trei luni. Pînă la prînz reuşiseră să stabilească un tip de relaţie care avea să le permită să lucreze împreună aproape ca un singur om. Încă nu atinseseră armonia perfectă dintre Tony şi Michael Savatino, dar nimic nu părea să împiedice ca raportul dintre ei să evolueze exact spre acel gen de relaţie. Mai aveau nevoie de cîtva timp ca să se adapteze unul la celălalt, cîteva luni, însă, în cele din urmă, între ei avea să se închege o legătură sufletească menită să le facă munca infinit mai uşoară decît pînă atunci.
Vineri dimineaţă lucrară la informaţiile obţinute în legătură cu Bobby Valdez. Nu existau prea multe fire, iar primele două nu duceau nicăieri.
Raportul trimis de departamentul de evidenţă a vehiculelor cu privire la Juan Mazquezza le pricinui prima dezamăgire. Din cîte se părea, Bobby Valdez folosise un certificat de naştere fals şi un alt act contrafăcut ca să obţină un permis valabil, sub numele de Juan Mazquezza. Ultima adresă pe care leo putea furniza departamentul de evidenţă a vehiculelor era cea de la care Bobby se mutase în luna iulie a anului precedent, apartamentele Las Palmeras din La Brea Boulevard. În evidenţa departamentului mai existau doi Juan Mazquezza. Un băiat de nouăsprezece ani care locuia la Fresno şi un bătrîn în vîrstă de şaizeci şi şapte de ani domiciliat în Tustin. Amîndoi aveau maşini înregistrate în California, însă nici una nu era marca Jaguar. Acel Juan Mazquezza din La Brea Boulevard nuşi înregistrase niciodată maşina, ceea ce dovedea că Bobby cumpărase Jaguarul folosind alt nume fals. Era limpede că dispunea de o sursă excepţional de bună de acte false.
Ajunseseră întrun punct mort.
Tony şi Frank se înapoiară la Curăţătoria Vee Vee Gee şi discutară cu muncitorii care lucraseră cu Bobby pe vremea cînd acesta folosea numele de Mazquezza. Sperau că cineva păstrase legătura cu Bobby după ce acesta renunţase la slujbă, aşadar, poate ştia unde locuia acum. Dar toţi răspunseră că Bobby era o persoană singuratică, nimeni nu ştia încotro plecase.
Alt punct mort.
După ce plecară de la Vee Vee Gee, se duseră să prînzească la un local care prepara omlete, unul dintre locurile preferate ale lui Tony. Pe lîngă principala sală de mese, restaurantul mai avea o terasă descoperită, construită din cărămidă, pe care se găseau douăsprezece mese cu umbrele în dungi alb cu albastru. Tony şi Frank începură să mănînce salate şi omletă cu brînză, în bătaia brizei calde de toamnă.
— Ai vreun program mîine seară? întrebă Tony.
— Eu?
— Tu.
— Nu. Nimic.
— Perfect. Am aranjat eu ceva.
— Ce?
— O întîlnire surpriză.
— Pentru mine?
— Şi tu eşti implicat cumva.
— Vorbeşti serios?
— Iam telefonat azidimineaţă.
— Laso baltă, spuse Frank.
— E femeia perfectă pentru tine.
— Detest întîlnirile prin intermediari.
— E o femeie superbă.
— Nu mă interesează.
— Şi dulce.
— Nu sînt copil.
— Cine a zis că eşti?
— Nam nevoie sămi aranjezi tu o întîlnire.
— Uneori faci şi asta pentru un prieten. Nu?
— Pot sămi dau întîlniri şi singur.
— Trebuie să fii fraier ca să renunţi la femeia asta.
— Atunci eu sînt un fraier.
Tony oftă.
— Cum vrei.
— Uite ce e, tot ce ţiam povestit aseară la The Bolt Hole...
— Da?
— Nu cerşeam compătimire.
— Fiecare are nevoie din cînd în cînd de compătimire.
— Voiam doar să înţelegi de ce am fost întro dispoziţie atît de infernală.
— Iar eu am înţeles.
— Nam vrut să rămîi cu impresia că aş fi un ticălos şi un fraier uşor de dus de nas de o anumită categorie de femei.
— Nam rămas deloc cu această impresie.
— Niciodată nu mi sa întîmplat sămi pierd cumpătul ca aseară.
— Te cred.
— Niciodată nam... plîns aşa.
— Ştiu.
— Cred că eram obosit.
— Desigur.
— Poate şi din cauza băuturii.
— Poate.
— Am băut cam mult aseară.
— Cam mult.
— Şi băutura ma făcut sentimental.
— Posibil.
— Acum însă miam revenit.
— Cine a spus că nu?
— Pot sămi găsesc şi singur o femeie, Tony.
— Cum vrei tu.
— OK?
— OK.
Fiecare se concentră asupra omletei cu brînză.
În apropiere se găseau mai multe blocuri cu birouri şi zeci de secretare îmbrăcate în rochii în culori vii treceau pe trotuar, mergînd să ia masa de prînz.
Terasa restaurantului era înconjurată de flori, care parfumau aerul arămiu de toamnă.
Zarva străzii era caracteristică oraşului Los Angeles. Nu scrîşnete de frîne şi ţipete de claxon ca la Chicago sau New York sau în majoritatea celorlalte oraşe. Doar duduit hipnotic de motoare. Şi şuieratul maşinilor care săgetau pe lîngă ei. Un zgomot liniştitor. Reconfortant. Ca valurile care se sparg pe plajă. Zgomot făcut de maşini, şi totuşi oarecum primitiv, natural. Şi, în acelaşi timp, erotic, întrun fel subtil şi greu de pus în cuvinte. Chiar şi zgomotele se conformau la personalitatea subtropicală şi subconştientă a oraşului.
După cîteva minute de tăcere Frank spuse:
— Cum o cheamă?
— Pe cine?
— Nu face pe deşteptul.
— Janet Yamada.
— E japoneză?
— Numele pare cumva italienesc?
— Cum arată?
— Inteligentă, spirituală, frumoasă.
— Cu ce se ocupă?
— Lucrează la primărie.
— Cîţi ani are?
— Treizeci şi şase sau treizeci şi şapte.
— Nui prea tînără pentru mine?
— Nai decît patruzeci şi cinci de ani, pentru numele lui Dumnezeu!
— Cum ai ajuns so cunoşti?
— Am fost un timp împreună, răspunse Tony.
— Ce sa întîmplat?
— Nimic. Am descoperit că ne simţeam mai bine ca prieteni decît ca amanţi.
— Crezi cămi va plăcea?
— Sînt convins.
— Şi că ea mă va plăcea pe mine?
— Dacă nu te scobeşti în nas şi dacă nu mănînci cu mîna.
— OK, acceptă Frank. Am să mă întîlnesc cu ea.
— Dacă ţi se pare o corvoadă, poate ar fi bine să renunţi.
— Nu. Mă duc. Totul va fi bine.
— Nu trebuie să te duci doar ca sămi faci mie plăcere.
— Dămi numărul ei de telefon.
— Nu mă simt în largul meu, insistă Tony. Am impresia că ţiam forţat mîna.
— Nu miai forţat mîna.
— Cred că ar fi mai bine so sun şi să anulez întîlnirea, insistă Tony.
— Nu, ascultă, eu...
— Nar trebui să fac pe intermediarul. Nu mă pricep deloc.
— Dar vreau să ies cu ea, ce dracu'! izbucni Frank.
Tony zîmbi cu gura pînă la urechi.
— Ştiu.
— Adică mai manipulat?
— Teai manipulat singur.
Frank încercă să se încrunte, dar nu reuşi. Rîse şi el.
— Vrei să vii şi tu cu Hilary sîmbătă seara?
— Nici vorbă. Trebuie să te descurci singur, bătrîne.
— Şin plus, spuse cu abilitate Frank, nu vrei so împarţi pe Hilary Thomas cu nimeni.
— Întocmai.
— Chiar crezi că vei reuşi să ai o relaţie cu ea?
— Vorbeşti de parcă ar urma să ne căsătorim. Nui decît o simplă întîlnire.
— Dar chiar şi pentru o întîlnire, nu va fi... jenant?
— De ce să fie? întrebă Tony.
— Păi, are atîţia bani.
— E cea mai misogină remarcă pe care am auzito în viaţa mea.
— Nu crezi că acest lucru îţi va îngreuna situaţia?
— Cînd un bărbat are bani, trebuie săşi limiteze întîlnirile la femei care dispun de aceeaşi sumă?
— E cu totul altceva.
— Cînd un rege decide să se însoare cu o vînzătoare, ni se pare ceva nespus de romantic. Dar, cînd o regină vrea să se mărite cu un vînzător, spunem că sa lăsat trasă pe sfoară. Clasicele criterii duble de apreciere.
— Atunci... succes.
— La fel şi ţie.
— Eşti gata să ne întoarcem la lucru?
— Da, răspunse Tony. Hai săl găsim pe Bobby Valdez.
— Near fi mai simplu săl găsim pe judecătorul Crater.
— Sau pe Amelia Earhart.
— Sau pe Jimmy Hoffa.
Vineri dupăamiază.
Ora unu.
Cadavrul era întins pe masa de îmbălsămare a Casei de Pompe Funebre Angels' Hill din partea de vest a oraşului Los Angeles. O etichetă agăţată de degetul mare al piciorului drept îl identifica pe decedat ca fiind Bruno Gunther Frye.
Un tehnician pregătea cadavrul pentru a fi transportat în comitatul Napa. Îl şterse cu dezinfectant cu efect îndelungat. Intestinele şi alte organe interne fuseseră scoase prin singurul orificiu natural disponibil. Datorită rănilor de cuţit şi autopsiei efectuate cu o noapte în urmă, corpul nu conţinea prea mult sînge închegat sau alte lichide, dar şi cele rămase fuseseră eliminate. În locul lor, tehnicianul introdusese lichid de îmbălsămare.
Tehnicianul lucra la cadavru, fluierînd un şlagăr la modă lansat de Donny şi Marie Osmond.
Casa de Pompe Funebre Angels' Hill nu se ocupa de cosmetizarea cadavrului. Această operaţie cădea în sarcina specialiştilor în cosmetică mortuară de la St. Helena. Tehnicianul de la Angels' Hill nu trebuia decît săi închidă ochii pentru vecie şi săi coase buzele cu o serie de cusături pe dinăuntru, menite să încremenească gura aceea mare întrun vag surîs etern. Făcuse o treabă bună: nici o sutură navea să fie vizibilă pentru cei adunaţi ca săl jelească — în caz că exista cineva.
În continuare mortul fu învelit întrun giulgiu alb şi gros, apoi introdus întrun sicriu ieftin din aluminiu, construit după standardele minime de ermetizare stabilite în acel stat pentru transportul cadavrelor cu un mijloc de transport în comun. La St. Helena, mortul urma să fie transferat întrun coşciug mai somptuos, ales de familie sau de prietenii răposatului.
La ora 4 dupăamiază cadavrul fuse transportat la aeroportul internaţional din Los Angeles şi urcat în compartimentul de bagaje al avionului cu reacţie cu destinaţia Monterey, Santa Rosa şi Sacramento. La cea de a doua escală urma să fie coborît din avion.
Vineri seară, la 6:30, pe micul aeroport din Santa Rosa nu se găsea nimeni din familia lui Bruno Frye. Mortul nu avea rude. Era ultimul descendent. Bunicul lui nu adusese pe lume decît un singur copil: o fată frumoasă, pe nume Katherine, care nu avusese copii. Bruno era copil adoptiv. Şi nu se însurase niciodată.
Dintre cele trei persoane care aşteptau în capătul pistei de aterizare, două veneau din partea Casei de Pompe Funebre Forever View. Domnul Avril Thomas Tannerton era proprietarul casei de pompe funebre care deservea St. Helena şi localităţile învecinate din acea parte a comitatului Napa. Avea patruzeci şi trei de ani, era atrăgător, plinuţ, dar nu gras, cu un păr des blondroşcat, plin de pistrui, ochi vioi şi un surîs cald şi prietenos, pe care nu reuşea să şil înfrîneze. Venise la Santa Rosa împreună cu asistentul său în vîrstă de douăzeci şi patru de ani, Gary Olmstead, un tînăr firav, care arareori vorbea mai mult decît cadavrul de care se ocupa. Tannerton te ducea cu gîndul la un băiat de strană, o aparenţă de pietate autentică sub care se ascundea o şiretenie binevoitoare. Olmstead avea un chip prelung şi ascetic, cum nu se poate mai potrivit pentru profesia lui.
Cel deal treilea bărbat era Joshua Rhinehart, avocatul lui Bruno Frye şi executorul proprietăţii Frye. În vîrstă de şaizeci şi unu de ani, avea o înfăţişare care lar fi ajutat să facă o carieră strălucită ca diplomat sau politician. Păr des şi alb pieptănat pe spate, dezvelindui fruntea şi tîmplele — nu un alb de cretă, nu albgălbui, ci un albargintiu strălucitor. Frunte lată. Nas lung şi mîndru. Bărbie voluntară. Ochi de culoarea cafelei, ageri şi limpezi.
Corpul lui Bruno Frye fu coborît din avion şi urcat în maşina mortuară, apoi transportat la St. Helena. Joshua Rhinehart veni în urma lui, la volanul maşinii proprii.
Motivul deplasării lui Joshua la Santa Rosa, împreună cu Avril Tannerton, nu erau nici afacerile, nici obligaţiile personale. În decursul anilor muncise mult pentru Podgoriile Shade Tree, compania care timp de trei generaţii fusese proprietara domeniului prin familia Frye, însă încetase de mult să aibă nevoie de banii proveniţi din această sursă, întrucît proprietatea îi dădea mai multă bătaie de cap decît merita. Continuase să se ocupe de afacerile familiei Frye, în mare parte fiindcă îşi amintea cum, cu treizeci şi cinci de ani în urmă, cînd se lupta săşi facă un nume în ţinutul de provincie al comitatului Napa, primise un nepreţuit ajutor din partea Katherinei Frye, care hotărîse săi încredinţeze toate chestiunile juridice ale familiei. Cu o zi în urmă, cînd aflase că Bruno era mort, nu suferise cîtuşi de puţin. Nici Katherine, nici fiul ei mort nui inspirase niciodată afecţiune şi, cu siguranţă, nu încurajase vreo legătură bazată pe prietenie. Joshua îl însoţise pe Avril Tannerton la Aeroportul Santa Rosa numai fiindcă voia să se poată ocupa de cadavru, în caz căşi făcea apariţia vreun reporter care ar fi încercat să transforme întîmplarea întrun eveniment. Deşi Bruno fusese o persoană labilă, un om foarte bolnav, Joshua decisese ca înmormîntarea să aibă loc cu toate onorurile. Simţea că măcar atît îi datora răposatului. În plus, aproape toată viaţa Joshua fusese un susţinător şi un promotor constant al Napa Valley, făcînd reclamă atît stilului de viaţă, cît şi calităţii extraordinare a vinului de aici, şi nu voia ca întreaga comunitate să sufere din pricina actelor criminale ale unui om.
Din fericire, la aeroport nu apăru nici un singur reporter.
Porniră înapoi spre St. Helena, prin umbrele din ce în ce mai lungi şi prin lumina tot mai slabă, spre est faţă de Santa Rosa, traversară capătul sudic al Sonoma Valley, intrară în Napa Valley, lată de şapte kilometri, şi se îndreptară spre nord, prin lumina auriupurpurie. Mergînd în urma maşinii funerare, Joshua admira ţinutul, lucru pe carel făcuse cu plăcere crescîndă în ultimii treizeci şi cinci de ani. Crestele munţilor din depărtare erau acoperite cu pini, brazi şi mesteceni, luminaţi numai spre vîrf de soarele care cobora către asfinţit, pe jumătate dispărut la linia orizontului; crestele semănau cu nişte metereze, se gîndi Joshua. Ziduri înalte, care împrejmuiau locul, izolîndul de influenţa negativă a unei lumi mai puţin civilizate decît cea din interior. La poalele munţilor începeau dealurile ondulate, unde creşteau stejari cu trunchiuri negre şi iarbă uscată şi înaltă, care în lumina zilei părea aurie şi moale ca mătasea de porumb, acum însă, în amurgul tot mai dens carei estompa culoarea, iarba sclipea ca nişte valuri întunecate, legănate de adierea blîndă, ca valurile unei maree. Dincolo de hotarele tîrguşoarelor mici şi ciudate, podgorii nesfîrşite acopereau dealurile şi aproape întreaga întindere de şes. În 1880 Robert Louis Stevenson scrisese despre Napa Valley: "Petic de pămînt după petic de pămînt este cultivat cu alte şi alte soiuri de struguri. Acesta nu e bun; acesta e mai bun; cel de al treilea e cel mai bun. Astfel, puţin cîte puţin, oamenii experimentează şi ajung să obţină propriile lor Clos Vougeot şi Lafite... iar vinul făcut de ei este poezie închisă în sticlă." Pe vremea cînd Stevenson îşi petrecuse luna de miere în vale, unde scrisese Silverado Squatters, aici existau mai puţin de patru mii de acri de vie. În momentul Marii Ciume — Prohibiţia — în 1920, podgoriile acopereau zece mii de acri de viţădevie pentru vin. În prezent, existau treizeci de mii de acri de vie, care produceau struguri mult mai dulci şi mai puţin acizi decît oricare alţii din lume, pămîntul de aici fiind rodnic cît toată Sonoma Valley, aceasta fiind de două ori mai mare decît Napa Valley. Răspîndite prin întreaga vale, printre podgorii, se găseau crame şi case, unele provenite de la mănăstiri, abaţii şi misiuni în stil spaniol, altele construite simplu şi modern. Har Domnului, îşi spuse Joshua, numai cîteva dintre cramele mai noi optaseră pentru aspectul steril de fabrică, aspect care rănea ochiul şi era o pacoste pentru vale. Cea mai mare parte a creaţiei omului completa — sau, cel puţin, nu strica — frumuseţea naturală cu adevărat uluitoare a acestor locuri unice şi idilice. În timp ce mergea în urma maşinii mortuare spre Forever View, Joshua văzu cum se aprindeau luminile la ferestrele caselor, lumini gălbui şi calde care aduceau un sentiment de confort şi civilizaţie în noaptea care cobora asupra văii. Vinul este poezie închisă în sticlă, se gîndi Joshua, iar pămîntul care a rodit strugurii este cea mai mare operă de artă a lui Dumnezeu; pămîntul meu; căminul meu; ce norocos sînt că mă aflu aici, cînd există atîtea locuri mult mai puţin încîntătoare, mai puţin plăcute, în care aş fi putut ajunge.
De pildă, întrun sicriu de aluminiu, mort.
Forever View se înălţa la vreo sută de metri depărtare de şoseaua cu două benzi de circulaţie, la sud de St. Helena şi nu departe de oraş. Era o clădire mare, albă, în stil colonial, înconjurată de o alee circulară şi avînd o firmă elegantă, scrisă de mînă în alb şi verde. Pe măsură ce se lăsa întunericul, un singur reflector se aprinse automat, luminînd discret firma. Un şir jos de lămpi electrice marcau aleea circulară cu o curbă de lumină arămie.
Nici la Forever View nu aştepta vreun reporter. Joshua fu mulţumit să vadă că presa comitatului Napa împărtăşea aversiunea lui faţă de o publicitate negativă şi inutilă.
Tannerton duse maşina mortuară în spatele uriaşei clădiri albe. Împreună cu Olmstead, trase sicriul pe un cărucior şil împinse înăuntru.
Joshua îi urmă în sala de lucru.
Se vedea limpede că antreprenorul se străduise să confere încăperii un aer vesel. Tavanul era acoperit cu plăci frumos glazurate, care asigurau izolaţie fonică. Pereţii erau zugrăviţi întrun albastru pal, ca oul de măcăleandru sau ca păturile de bebeluş, albastrul nounăscutului. Tannerton atinse un întrerupător din perete şi din difuzoare se revărsă o muzică ritmată, alertă şi avîntată, cîtuşi de puţin tristă sau sumbră.
Totuşi, pentru Joshua locul mirosea a moarte, în ciuda eforturilor lui Avril Tannerton de al face să pară primitor. În aer se simţea un vag miros înţepător de lichid de îmbălsămare, iar deodorantul de interior cu parfum dulceag de garoafe îi amintea de coroanele funerare. Podeaua de gresie strălucea, proaspăt curăţată, puţin cam alunecoasă pentru cine nu purta pantofi cu tălpi de cauciuc. Tannerton şi Gary Olmstead aveau o astfel de încălţăminte, spre deosebire de Joshua. La început, gresia lăsa impresia de deschidere şi curăţenie, apoi Joshua îşi dădu seama că scopul ei era practic şi macabru: o suprafaţă care nu se păta şi care rezista la efectul coroziv al sîngelui şi fierii, precum şi al altor substanţe, mult mai nocive.
Clienţii lui Tannerton, rude ale decedaţilor, nu ajungeau niciodată în această încăpere, fiindcă aici adevărul trist al morţii era mult prea evident. În partea din faţă a casei, unde sălile de expunere erau decorate cu draperii grele de catifea vişinie, covoare de pluş, lambriuri de lemn de culoare închisă şi lămpi de alamă, unde luminile erau discrete şi aranjate cu artă, expresii ca "răposat" şi "chemat la Dumnezeu" puteau fi luate în serios. În încăperile din faţă atmosfera încuraja credinţa în rai şi în ridicarea sufletului la cer. Dar în sala de lucru cu podea de gresie, cu iz de lichid de îmbălsămare, cu instrumente strălucitoare aranjate pe tăvi emailate, moartea părea deprimant de prozaică şi categoric definitivă.
Olmsted deschise sicriul de aluminiu.
Avril Tannerton trase sacul de plastic deoparte, dezvelind cadavrul pînă la şolduri.
Joshua privi în jos la cadavrul cu pielea ca de ceară, de culoare galben cenuşie şi se cutremură.
— Înfiorător!
— Ştiu că pentru dumneavoastră e o grea încercare, spuse Tannerton pe un ton de tristeţe profesională.
— Cîtuşi de puţin, răspunse Joshua. Nu vreau să fiu un ipocrit şi să mă prefac că sufăr. Lam cunoscut foarte puţin, iar ceea ce ştiam despre el numi făcea prea mare plăcere. Nam avut cu el decît strict o relaţie de afaceri.
Tannerton clipi.
— Oh... bine... atunci, poate preferaţi să ne ocupăm de pregătirile de înmormîntare printrun prieten al răposatului.
— Nu cred că avea prieteni, spuse Joshua. Toţi priviră cadavrul cîteva clipe în tăcere. Înfiorător, repetă Joshua.
— Bineînţeles, încuviinţă Tannerton. Cadavrul na fost cosmetizat absolut deloc. Dacă ar fi ajuns pe mîna mea imediat după deces, acum ar arăta mult mai bine.
— Puteţi... face ceva cu el?
— Oh, desigur. Dar nu va fi uşor. E mort de o zi şi jumătate şi deşi a fost ţinut la congelator...
— Rănile acelea, spuse Joshua, articulînd cu greu cuvintele, fixînd cicatricele hidoase de pe abdomen cu o fascinaţie morbidă. Doamne, dar ştiu că la tăiat!
— Cea mai mare parte a tăieturilor au fost făcute de medicul legist, explică Tannerton. Această mică tăietură este o rană de cuţit. La fel şi aceasta.
— Patologul a făcut o treabă bună cu buzele, aprecie Olmstead.
— Nui aşa? încuviinţă Tannerton, atingînd buzele pecetluite ale mortului. Rareori găseşti un legist cu simţ estetic.
— Rareori, întări Olmstead.
Joshua clătină din cap.
— Tot numi vine să cred.
— În urmă cu cinci ani, spuse Tannerton, mam ocupat de pregătirile de înmormîntare ale mamei lui. Atunci lam cunoscut. Mi sa părut... cam ciudat. Dar miam închipuit că din pricina încordării şi a suferinţei. Era o persoană atît de importantă, o figură de marcă prin părţile noastre.
— Era rece, spuse Joshua. Un om extrem de rece şi de stăpînit. O fiară în afaceri. Nui era de ajuns să înfrîngă un concurent; dacă era posibil, prefera săl distrugă definitiv. Întotdeauna lam crezut în stare de cruzime şi de violenţă fizică. Dar tentativă de viol? Tentativă de asasinat?
Tannerton se uită la Joshua şi spuse:
— Domnule Rhinehart, de multe ori am avut impresia că spuneţi exact ce gîndiţi. Sînteţi cunoscut şi admirat pentru faptul că nu vă ascundeţi gîndurile, indiferent de riscuri. Dar...
— Dar ce?
— Dar cînd vorbiţi despre morţi, nu credeţi totuşi că sar cuveni...
Joshua zîmbi.
— Fiule, sînt un bătrîn arţăgos şi nu întru totul demn de admiraţie. Cîtuşi de puţin! Atîta timp cît arma mea e adevărul, nu mă deranjează să rănesc simţămintele celor vii. Păi, am făcut copii să plîngă, am făcut să plîngă bunici cu părul alb. Nu mie milă de proşti şi de ticăloşi, cîtă vreme aceştia sînt în viaţă. De ce leaş arăta mai mult respect după ceau murit?
— Pur şi simplu, nu sînt obişnuit să...
— Bineînţeles că nu eşti obişnuit Meseria dumitale te obligă să vorbeşti frumos despre cei morţi, indiferent cine au fost ei şi cîte mişelii au făcut în viaţă. Nuţi port pică pentru asta. E de datoria dumitale.
Lui Tannerton nui veni în minte nici un răspuns. Închise capacul sicriului.
Antreprenorul veni în faţa lui Joshua, pistruiat, roşcovan şi plin de energie.
— Cît de important este pentru dumneavoastră ca mortul să fie expus după datină?
— După datină?
— Întrun sicriu deschis. Var deranja dacă nam proceda astfel?
Dostları ilə paylaş: |