Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei


Pregătirea omenirii pentru primirea unui Mântuitor. Necesitatea Întrupării (TDS 7-15)



Yüklə 1,84 Mb.
səhifə15/46
tarix12.08.2018
ölçüsü1,84 Mb.
#69618
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   46

Pregătirea omenirii pentru primirea unui Mântuitor. Necesitatea Întrupării (TDS 7-15)


1. Consideraţii generale: Prin căderea în păcat omul a pierdut comunicarea harica cu Dumnezeu şi intrând în moarte spiritual, dar prin alterarea chipului divin nu se pierduse şi orice putinţă de săvârşire a binelui. Totuşi înclinarea mai mult spre rău şi practicarea îndelungată a acestuia a înstrăinat pe om de Dumnezeu, în asemenea stare omul nu se putea întoarce la Dumnezeu, nu se poate întoarce la Dumnezeu numai prin puterile sale proprii, ci se îndreaptă spre veşnică pieire. Dar Creatorul n-a voit pieirea veşnică a omului, de aceea a găsit în înţelepciunea Sa mijlocul cel mai bun al izbăvirii de rău hotărând întruparea Fiului pentru mântuirea lumii. Coborârea Fiului pentru ridicarea omului a fost concepută din eternitate întrucât El e deasupra timpului. În Sf. Scriptură această hotărâre se numeşte mai înainte hotărâre şi preştiinţă,” taina cea de veci ascunsă”... Motivul acestei hotărâri, după sfatul voii Sale e bunătatea dumnezeiască.” Aşa a făcut Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său unul născut L-a dat, că tot cel ce crede într-Însul să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3-16). Scopul întrupării Fiului este acelaşi ca şi al creaţiei: mărirea lui Dumnezeu şi fericirea făpturilor Sale. Opera mântuirii este lucrarea dragostei, milei şi harului divin. Răscumpărarea omului căzut, prin Hristos se numeşte iconomie sau mântuirea obiectivă sau generală: iar însuşirea de către om a acestei mântuiri prin harul Duhului Sfânt se numeşte îndreptare, sfinţire sau mântuire subiectivă, întemeiată pe cea obiectivă. În central dogmaticei ortodoxe a creştinismului stă soteriologia. Centrul existenţei şi istoriei este Iisus Hristos, astfel că soteriologia presupune învăţătura despre persoana Acestuia - hristologia. Principalele puncte în învăţătura despre mântuire sunt: a) pregătirea oamenilor pentru primirea Mântuitorului; b) întruparea; c) persoana divino-umană a Mântuitorului şi d) opera realizată de El.

2. Pregătirea păgânilor şi iudeilor. Hotărârea cea din veci al lui Dumnezeu cu privire la mântuirea lumii a fost împlinită de Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care s-a întrupat la “plinirea vremii”. Pregătirea neamului omenesc pentru mântuire s-a făcut pe linie dublă în lumea păgână şi la poporul ales.În lumea păgână oamenii au fost pregătiţi pentru mântuire în chip natural şi pozitiv. Natural prin legea morală naturală, manifestat în conştiinţa prin care se păstra şi se nutria înclinaţia spre adevăr.Pe de altă parte, păcatul dezvoltându-se mereu întărea sentimentul vinovăţiei umane, şi trezea sentimentul părăsirii de către Dumnezeu. Pozitiv, prin reminiscenţele din Revelaţia primordială şi prin diferite acţiuni al Providenţei divine. Aici se adaogă relaţiile, neîntrerupte cu totul niciodată, ale păgânilor cu iudeii. Însăşi Sf. Scriptura exprimă idea că activitatea de pregătire a mântuirii cuprinde pe toţi oamenii, zicând despre Cuvântul că “era lumina ce adevărata care luminează pe tot omul ce vine în lume”. Dorinţa de răscumpărare a sufletului şi jertfele le întâlnim în roata religiile. Că Orientul păgân aştepta un mântuitor o dovedeşte şi venirea magilor la naşterea Domnului. Mântuitorul însuşi află la păgâni credinţă care nu era în Israel. Răspândirea rapidă a creştinismului în lumea păgână prin predica Apostolilor, arată că nu numai iudeii şi păgânii sunt pregătiţi pentru primirea Evangheliei, devenind receptivi la harul lui Hristos. Pe iudei i-a pregătit Dumnezeu mai ales în chip pozitiv, la ei se păstrează cu toată sfinţenia făgăduinţă protoevanghelistului, adăugându-i-se mereu prin patriarhi şi profeţi lămuriri şi amănunte descoperite de Dumnezeu. Avraam, Isaac şi Iacob primesc din nou şi mai precis făgăduinţă Răscumpărătorului descoperindu-li-se că într-un urmaş al lor “se vor binecuvânta toată neamurile pământului”. Legea dată prin Moise dezvoltă conştiinţa păcatului şi sentimental vinei, provocând dorinţa spre mântuiră, devenind pedagog spre Hristos. Prin profeţi descoperirile divine cu privire la mântuire şi la modul plinirii ei devin tot mai numeroase şi mai precise, cunoscându-se de mai înainte demnităţile Mântuitorului şi toate evenimentele caracteristice vieţii Sale pământeşti.De aceea la venirea Mântuitorului foarte mulţi erau acei care trăiau “aşteptând mângâierea lui Israel” şi izbăvirea acestuia. Prin predica Apostolilor, cea dintâi comunitate creştină în Ierusalim s-a format din iudei.

3. Posibilitatea mântuirii. Dacă Dumnezeu pregăteşte pe oameni în vederea mântuirii, înseamnă că mântuirea este posibilă. Păcatul protopărintelui neamului omenesc nu constituie o cădere radical, că acea a îngerilor. Îngerii rai au căzut în păcat din propria iniţiative şi prin sine, fără nici o ispită dinafară; omul însă nu a căzut numai prin sine, ci fiind amăgit de diavolul. Revolta îngerilor rai este îndreptată direct împotriva lui Dumnezeu, pe când la om, răzvrătirea voinţei e însoţită de pofta senzuală, mai uşor trezită din exterior, şi ducând la întunecarea minţii. Dacă în sine, mântuirea este posibilă pentru om, totuşi omul nu se poate mântui singur, mântuirea prin propriile puteri este absolut imposibilă, din cauza gravităţii căderii în care se găsea omul. Nici o jertfă săvârşită de om nu-i putea şterge păcatul în faţa lui Dumnezeu, căci, totul aparţinând lui Dumnezeu, omul nu-I poate oferi nimic, ceea ce nu I s-ar datora, deci din părea omului, nu există “nici un preţ care să răscumpere sufletul său. (Ps.48,8). Nici îngerii nu ar putea aduce jertfă răscumpărătoare, orice bine s-ar face în favoarea omului, îl fac cu ajutorul harului divin.” Nici o parte a creaţiunii nu putea să mântuiască creaţiunea, având ea însăşi trebuinţă de mântuire”. Din cele două alternative pentru înlăturarea stării anormale a omului anume a ridicării a omului la Dumnezeu şi coborârea lui Dumnezeu la om, doar cea din urmă era posibilă. De aceea Dumnezeu hotăra că Fiul Său cel unul născut, a doua Persoană a Sfintei Treimi, să se întrupeze şiş a aducă jertfă cea curată. Mijlocul ales de Dumnezeu pentru răscumpărarea omului anume întruparea şi jertfă, corespunde în cel mai înalt grad şi Fiinţei divine şi naturii omului căzut. Sf. Ioan Damaschin:” Dumnezeu arată noianul cel mai mare al dragostei de oameni”. Necesitatea întrupării trebuia să se ia în sens ca aceasta a fost de cel mai mare folos pentru om, iar nu în sensul unei necesităţi absolute al lui Dumnezeu. Căci a gândi aşa înseamnă a pune limite puterii şi înţelepciunii divine, Dumnezeu ar fi putut alege alt mod pentru mântuirea omului, dar a ales cel mai potrivit pentru vindecarea neputinţei noastre. Şi printr-un cuvânt Dumnezeu ar fi putut mântui omul, dar nu era să fie pentru folos omului.

4. Cauza întrupării. Cauza întrupării Fiului lui Dumnezeu este aşadar ridicarea omului căzut. Mântuitorul s-a făcut om pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Sf. Scriptura a arătat că întruparea s-a făcut pentru împăcare şi mântuire (Lc.19-10). Opinia pelagienilor, a unor teologi scolastici, a calvinilor şi socinienilor, după care întruparea a fost concepută din eternitate, inseparabil de planul creaţiei, fără raportare la căderea omului, pentru arătarea iubirii lui Dumnezeu şi pentru desăvârşirea omenirii şi a creaţiei este greşită. Planul veşnic al mântuirii s-a făcut cu raportare la căderea omului pe care Dumnezeu o prevăzuse şi fără care întruparea nu s-ar fi produs. De ce anume Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat dar nu altă Persoană a Sfintei Treimi. Este o taină a lui Dumnezeu, Întruparea Fiului este mai potrivită cu însuşirile Sale: a) Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al omului, păstrând atributul de născut. B) Mântuirea fiind o refacere în har a lumii, era potrivit ca aceasta să se facă prin Acela prin care s-au făcut toate. C) Pentru ca să ne grăiască despre Dumnezeu însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, dându-ne cunoştinţă desăvârşită. D) Fiul fiind chipul Tatălui, după al Cărui chip s-a creau omul, era potrivit ca prin El să se mântuiască lumea refăcându-se astfel în om chipul lui Dumnezeu. Tatăl şi Duhul colaborează la operă mântuitoare, dar nu o săvârşesc în toate amănuntele ei, că Fiul care o îndeplineşte nu numai că Dumnezeu ci şi ca om.

5. Plinirea vremii. De ce oare Dumnezeu nu a trimis pe Fiul îndată după cădere ci după atâţia mii de ani? De aceea că întruparea trebuia să se facă la plinirea vremii. Evident că Dumnezeu putea trimite pe Fiul Său pentru mântuirea lumii îndată după cădere, dar asta ar fi însemnat ca să mântuiască pe om împotriva voinţei lui.Ca să ajungă omul să îşi dorească mântuirea trebuia să: a) să se convingă deplin de gravitatea păcatului şi urmările lor şi de neputinţa de a se mântui prin puterile lui proprii; b) rătăcirea religioasă şi decăderea morală trebuia să îşi ajungă culmea pentru că astfel răul să poate fi curmat din rădăcină şip u totdeauna; c) venirea Mântuitorului, timpul, locul şi împrejurările în care se va arăta El, ca şi datele asupra vieţii şi activităţii Sale să poată fi cunoscută cât mai bine şi de cât mai mulţi, pentru că mântuirea să devină un bun al omenirii întregi; d) omenirea să aibă timpul necesar ca să se pregătească treptat pentru însuşirea dumnezeieştii învățături pe care avea să o descopere Mântuitorul.

Yüklə 1,84 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   46




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin