Ieromonah Nicodim Saehelctoe



Yüklə 4,41 Mb.
səhifə34/56
tarix15.01.2018
ölçüsü4,41 Mb.
#37902
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   56
§i datorie morală bisericească. (Matei 5, 25; Marcu 2, 16; l-uca 10, 8; Rom. 14,

6-24; 14,2-3; I Cor. 8,8; 9,13; 10,27-31; Gangra 1,2-21; 3)). Fiecare creştin este dator se întrebe în fiecare seiuă: Am lucrat eu ca să răsplătesc pîinea pe aure am mîncat-o sau liaina sau lucrurile pe care le-am folosit? Am produs ceva în plus pentru folosul aprou|)elui? (IITcs. 3,10) El este (Litor.su se înfiineze cumpătat

(Apost. 51,53; Ancira 14) nu chefuiască în CÎrciuini (VI ec. 76; Ancira 4) sau să facă ospeţe în Biserică (VI cc.74; Cait42).

1337. -"Dacă viclenii encratiţi ne întreabă pe noi (ortodocşii) de
ce nu mîncăm toate felurile de carne să li se răspundă: Noi ne
îngreţoşăm şi de prisosinţele
(gunoaiele) noastre. La noi şi carnea
are aceeaşi socotinţă ca şi verdeţurile, însă precum facem deosebire
între diferitele plante după folosul lor lot aşa facem deosebire şi între
felurile de carne. Plantă este şi cucuta, carne este şi cea de vultur,
dar nimeni n-ar îndrăzni să mănînce mătrăgună fiind om întreg sau
să mănînce came de cîine dacă nu l-ar forţa împrejurările. Astfel, cel
care ar mînca din nevoie şi carne oprită
(de cal, etc.) nu păcătuieşte".

-Sf.Vasile 86.

1338. -"Ascetul trebuie să ştie cînd şi cu ce mîncăii trebuie să-şi hrănească tnipul ca duşman; cînd să-l mîngîie ca prieten, cînd să-l îngiijească ca bolnav, ca nu cumva prin nebăgare de seamă, cele ale duşmanului să le socotească ale prietenului, iar cele ale prietenului să le pună pe seama duşmanului, iar ale acestuia iarăşi să le socotească ale bolnavului. Căci la vremea ispitei îl va război fiecare, după ce a dat sminteală fiecăruia". Filoc. IV, p. 289, 57.
MÎNDRIA

1339. -Mîndria, slava deşartă, luxul şi trufia sînt păcate ale lăcomiei sufleteşti după cum lăcomia pîntecelui şi iubirea de avuţie sînt păcate trupeşti, care atrag după sine pierzarea sufletului asemenea cu păcatele îngerilor căzuţi. Pentru creştini mîndria izvorăşte din credinţa şovăielnică în Dumnezeu, din iubirea lumii pusă în slujba păcatului şi căderea din harul lui Dumnezeu "mîndria merge înaintea pierzării, iar tmfia duce pe calea căderii" din har (Prov. 16,8). Nu iubiţi lumea, nici lucrurile păcatului care sînt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea pusă în slujba păcatului, dragostea Tatălui nu este cu el.. Căci tot ce este în lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii nu este de la Tatăl, ci din lume (loan 2, 1-1; I Petru 5, 5; II Tim. 3. 2; Matei 20. 26-28; 23,12).

1340. -Slava deşartă este o mîndrie acoperită şi cultivată eu îndelungare de vreme. Ea se alimentează din talentele înnăscute şi meritele cîştigate, din faptele bune ale evlaviei şi ale moralei, din situaţia socială, din demnităţile lumeşti şi bisericeşti, din numele bun sau bogăţia pe care cineva o posedă, etc. După cum cucuta răsare din pămîntul cel bun tot aşa şi mîndria se altoieşte pe bunurile vieţii şi le exagerează, le falsifică. Ea duce la iscodire, făţărie, nesinceritate, dispreţ, lux, lăudăroşenie, neascultare, hulă, trufie, erezie, apostazie, etc. Cel dinţii apărător al ei este "iinguşitond, sluga diavolului, îndrumătorul trufiei, pierzătond smereniei, risipitorul virtuţilor şi rătăcitorul din calea adevărului". "Cei ce vă fericesc, pe voi vă înşeală". (îs. 3,12; 19,16) -Scara 22, ll.

  1. -"Cei ce prin botez s-au îmbrăcat întru Hristos, au făgăduit că vor urma viaţa Lui după trup. Deci pe cei ce îşi împodobesc părul capului cu găteală măiestrită spre sminteala celor ce-i văd şi amăgesc sufletele slabe, îi vindecăm cu canonisire părintească povăţuindu-i să se poarte înţelepţeşte, părăsind deşertăciunea lumească şi să-şi îndrepte mintea lor spre viaţa cea neprihănită şi curată şi să se apropie de Dumnezeu, după putinţă, printr-o viaţă curată morală, căutînd să-şi împodobească mai mult omul cel dinlăuntru decît pe cel dinafară, prin virtute, fapte bune şi cinste, încît să-şi alunge de la sine orice urmă a răutăţii diavoleşti. Iar dacă cineva s-ar purta contrar acestui canon, să se afurisească". -VI ec. 96.

  2. -"Orice lux şi podoabă trupească sînt străine de viaţa şi misiunea preoţească. Deci episcopii şi preoţii care se îmbracă cu haine luxoase şi împodobite, aceştia trebuie să se îndrepteze, iar de vor stărui în păcat să se canonisească; de asemenea şi cei ce se parfumează. Şi fiindcă eresul (iconoclast) care huleşte pe adevăraţii creştini, s-a făcut rădăcină a răutăţii amare, caî"e se râşpîndeşte, aceasta a influenţat şi asupra clericilor din Biserica ecumenică şi cei ce l-au primit, nu numai că ei au defăimat icoanele zugrăvite, ci au lepădat şi dogmele moralei evlavioase, urînd pe cei ce trăiesc în curăţie şi cucernicie, împlinindu-se cu ei cele zise: "Urîciune este păcătosului cinstirea de Dumnezeu" (Sirah 1,24). Deci, dacă se vor afla oarecare (dintre ortodocşi inlluienţaţi de iconoclaşti) care batjocoresc pe cei ce se îmbracă cu haine simple şi modeste, să fie supuşi canonisirii căci din adîncă vechime, fiecare persoană bisericească purta îmbrăcăminte potrivită şi modestă. Totcc^ccm^ se foloseşte din_ necesitate, ci cujcoji_de înU}odobiijCj_cade sub_ uniiurire.de deşertăciune, după cum spune Sfiitul Vasile (regula mică 49). Preotul nu trebuie să se îmbrace cu haine de înălasejieslriţă, nici să adauge la marginea hainelor oarecare podoabe şi fimbrii colorale, căci ei ştiu din gradul dumnezeiesc că numai cei din casele împăraţilor poartă haine noi" (Matei 11,8). -vii ec. 16.

  1. -"Dacă cineva dintre bărbaţii greşiţi în concepţia lor ascetică întrebuinţează haine proaste ca prin aceasta să arate demonstrativ, că ei au o evlavie dreaptă, iar pe cei ce poartă cu evlavie haine bune şi îmbrăcăminte obişnuită i-ar defăima, să fie anatema". -Gangra 12.

  2. -"Dacă vreo femeie (dintre cele eu păreri ascetice greşite) ar schimba îmbrăcămintea femeiuşcă numai din motiv religios nu şi natural cum că (înaintea lui Dumnezeu nu este parte bărbătească şi nici femeiuşcă, tîlcuind greşit Matei 22, 30 a4ja_cuin făceajşecla

^euşţ3îl2iUxir^7 în locul hainelor femeieşti arjjwţajmiu^ăiţaleşti, fie anatema" (Deut. 22, 5). -Gangra 13.

  1. -"Orgoliosul se aseamănă cu diavolul care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, căci orgoliul nu este altceva decît tăgăduirea lui Dumnezeu, o născocire diavolească, o născocire omenească, maica defăimărilor, izvorul mîniei şi rădăcina nesincerilăţii. Rînduim pentm aceştia ca timp de şase luni, să se pocăiască în Sfiita Biserică şi să mănînce de post timp de pulm săplămîni la ora nouă, făcînd la fiecare zi cîte o sută de metanii", -s. Studitui s. c. 12.

  2. -"Călugărul falnic de va zice că e sămînţă bună şi de rudă mare, post 50 de zile şi metanii 300 că cine se tunde (în călugărie), se leapădă de lume". -1'iîG, 142.

  3. -"Ambiţia ce poate fi auucleiizată prin îngîmfare (trufie) care c patimă blestemată ce constă din împreunarea a două rele: mîndria şi slax'a deşartă. Dintre acestea mîndria tăgăduieşte pe Cel ce e cauza virtuţii şi a firii, iar slava deşartă falsifică firea şi însăşi virtutea. Căci cel mîndni nu face nimic după Dumnezeu, iar cel robit de slavă deşartă nu întreprinde nimic după fire. Iar din amestecarea lor se naşte îngîmfarea, care pe Dumnezeu îl dispreţuieşte, bîrfnd şi hulind Providenţa iar de la fire se înstrăinează, folosind toate ale fiii şi stricînd fiumuseţea şi buna întocmite a firii pe reaua întrebuinţare a lor". -Filoc. Iii, p. 104,64.

  4. -"Propriu mîndiiei este a nu cunoaşte că Dumnezeu este făcătond virtuţii şi a firii, precum propriu slavei deşarte este să dezbine firea penlni a o slăbi; iar tntfie este fapta amîndonira, fiind o deprindere păcătoasă din tăgăduirea de bună voie a lui Dumnezeu şi din ignorarea cinstei egale a celor ce sînt de aceeaşi fue". -Filoc. IH, p. 418,64.

-335-CXL. MÎNIA

1349. -Mînia îşi are izvorul în lăcomie, mîndrie, beţie şi tot felul de pofte, precum şi într-o stare bolnăvicioasă a trupului. Ea aduce pe om la tot felul de tulburări, la ceartă, hulă, bătaie, ba uneori chiar la crime. Cel mînios trebuie să fie sfătuit şi cercetat în cauzele păcatului său şi vindecat, cu dovezi din Scriptură (Matei 5, 22-26; Iacob 1, 20; Efes. 2, 3; 4, 6; Rom. 1, 18) şi apoi canonisit în diferite chipuri pînă la îndreptare, fără de care nu i se poate da dezlegare ca să se împărtăşească. Numai acea mînie este îngăduită care susţine tăria sufletească, întru a sluji Domnului şi a-I împlini poruncile (I Regi 15,31-35; îs. 13,')) şi spre a lupta împotriva păcatului (Ps. 4,4; 36, 8; Colos. 3, 8).

1350. -însuşirea mîbnirii ne-a lăsat-o Dumnezeu ca un imbold
spre îngrijirea datoriilor noastre faţă de noi înşine dar şi de
Dumnezeu spre a-i împlini poruncile iar nu pentru a ne îngriji mai
mult decît trebuie de lucrurile lumii acesteia şi de grija exagerată
pentru plăcerile trupeşti căci ea aduce la chinurile vieţii şi păcat
(Prov.
17, 22).
"Cînd întristarea este după voia lui Dumnezeu, ea călăuzeşte la
mîntidloarea pocăinţă, de care nimeni nu se poate păgubi vreodată, pe
cînd întristarea lumii acesteea aduce moartea"
(II Cor. 7,10). Păcatul ne-a
adus două lucruri: mîhnirea între suferinţa lumească şi moartea
trupească şi sufletească.
"In ziua cînd vei mînca din pom cu moartea
vei muri".
(Fac. 2,17). -Sf. Ioan llrisostom Despre Statui, Om.V, 4.

CXLI. MOARTEA

  1. -Moartea este despărţirea sufletului de trup ca o urmare a păcatului (Fac 2, 17; Rom. 5, 10-15) fiindcă prin moarte se întrerupe firul vieţii omului pe pămînt ca să nu mai păcătuiască. Trupul se depozitează în pămînt de unde a fost luat, iar sufletul se duce acolo de unde a fost dat (Ecles. 7,7). "Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Săi (Ps. 125, 6). La sfîrşitul lumii toţi morţii vor învia spre a-şi lua răsplata după cele ce a făcut în viaţă" (Matei 25, 31-40; Const. Ap. II, 13).

  2. -Moartea nu este un rău, ci un bine. Prin frica de moarte se conservă viaţa naturală şi morală ca pe un bine pe care-1 posedăm faţă de un mai mare bine pe care nu-l cunoaştem.

Omului nu-i este dat să cunoască ceasul morţii ca să nu trăiască chinuit, dar el ştie sigur că va muri mai tîrziu sau mai curînd, din faptul că mor copii, tineri şi bătrîni. Cel păcătos o ignorează, alungind pomenirea ei din mintea lui (Colos. 2. 13) dar cel ce trăieşte întru evlavie şi se pregăteşte cu sîrguinţă pentru nunta morţii, acela priveşte viaţa senin şi moartea cu bucurie. El ar vrea ca peste viaţa pe care o are să îmbrace pe cea veşnică (1 Cor. 5, 2-6; Rom. 8, 23) şi după exemplul vieţii lui Iisus, trebuie să se plece a gusta din paharul ei, ca apoi el să se bucure şi de învierea lui Hristos (F. Ap. 26, 23; Colos. 1, 18). In tinereţe omul se teme mai mult de moarte, dar la bătrîneţe cei buni o aşteaptă mai întîi ucigîndu-şi păcatele (Rom. 6, 11-13; 7, 8,10) ca apoi s-o aştepte cu bucurie (Filip. 2, 17; II Tim. 4, 6-8), ajutaţi şi de uzajul trupului cînd dinţii lipsesc, mîinile slăbănogesc... (Iov. 3, 20-21; II

Tim. 4, 6-8). Pentru cei păcătoşi este O groază (Apoc. 9; Is. 13, 9; ler.,,8, 13).

După cum împărăţia Iui Dumnezeu este înlăuutrul nostru (Luca 17,21) tot acolo este şi bucuria morţii (Sf. Ignatie; C. Rom. 4; I. llrisostom -D. Statui V, 4; VI ec. 3; Nicodim Eclcsiarhul, Epitaf, I-XX).

1353. -"Sufletul care se desparte de tmp, plin de încredinţare şi-l dezbracă pe acesta ca pe o haină, gustă din bucuria cea negrăită şi netălmăcită. Căci dobîndind acum cele nădăjduite, el leapădă pe aceasta fără întristare, îndreplîndu-se cu pace spre îngend luminos şi vesel care vine din înălţime şi străbătînd fără piedică împreună cu acela văzduhul neoprit de duhurile răutăţii, ci suindu-se cu bucurie şi cu îndrăzneală şi cu graiuri de mulţumire , pînă ce va ajunge să se poată închina Făcălomlui şi de acolo să primească hotărirea de a se rindui cu cei asemenea, şi de aceeaşi măsură în virtute, pînă la învierea cea de obşte". (Filoc. IV, p. 269, 61; Sf.Vasile cel Nou, 26 mart.).

  1. -"Nimic nu e mai înfricoşat ca gîndul morţii şi nimic mai minunat ca pomenirea lui Dumnezeu. Căci cea dintîi aduce întristarea mîntuitoare, iar cealaltă dănueşte veselie". "Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu - zice proorocul - şi m-am veselit" (Ps. 76,4). Iar înţeleptul, zice: "Adu-ţi aminte din cele din urmă ale tale şi în veci nu vei păcătui" (Ecles. 7,40). "Dar e cu neputinţă să o dobîndească cineva pe cea de a doua, pînă ce n-a încercat apăsarea celei dintîi". - (Filoc. IV, p. 299, 121).

  2. -Oamenii mor "în trei chipuri". întîi Dumnezeu iartă ca oamenii drepţi să fie omorîţi de fiare, de cutremure, de înecare, de fulgere sau de niscai căderi ca să se sperie ceilalţi şi să zică: Dacă acel om a pătimit aşa, dar noi păcătoşii ce vom păţi, căci dacă dreptul abia se mîntuieşte, dar necuratul şi păcătosul ce va mai face? A doua, poate că pentru mici greşeli, Dumnezeu slobozeşte ca omul să păţească acel rău, ca să se cureţe şi să se apropie de Dumnezeu. A treia, că cei ce stăpînesc, peste alţii au năpăstuit şi s-au îngrămădit pe capetele lor păcatele şi blestemele oamenilor şi de multe ori se dau întru moarte rea pentru tot răul făcut... (Luca 13, 1-3). -ILT, 363.

CXLII.

MOAŞELE

1356. -Moaşele sînt femei care dau ajutor femeilor care nasc şi au binecuvîntarea de la Dumnezeu cînd îşi fac datoria cinstit (Ex. 1, 17-21). "Iar moaşa care ajută pe muieri şi nasc, pe aceea după opt zile după ce va naşte muierea să o primească la Biserică şi să se pricestuiască pentm că slujbă bună face şi ea". -ILT, 377. (V. Avortul, Lehuza).

CXLIII.

MOAŞTELE

  1. -Sfintele moaşte sînt rămăşiţe trupeşti corpuri mai mult sau mai puţin neputrezite sau numai oase goale ale sfinţilor, prin care Dumnezeu se proslăveşte, iar credincioşii se folosesc de minunile harului revărsat spre ele, căci trupurile lor este Biserica Duhului Sfînt (I Cor. 3,16-17; 6,19,20), vrednic de cinste şi cît trăieşte şi după moarte, ca nişte făcătoare de minuni (II Tim. 2, 21; Ps. 33, 20) aşa cum a fost a Iui Iosif (Fac. 50,1-14; Exod. 13,19), a lui Elisei (IV Regi 13, 20-21; 19, 11-12). Sinodul al şaptelea ecumenic cateriseşte şi afuriseşte pe mirenii care se dovedesc că defăima moaştele sfinţilor, care stau la temelia vieţii bisericeşti (VI ec. 51; VII ec. 7; Cart. 83; Ant. 5; V. Biserica).

  2. -"Mulţimea paginilor aduseră lemne şi vreascuri, mai ales iudeii făcură aceasta bucuros, după cum le este obiceiul... Focul a luat forma unei bălţi ca o pînză umflată de vînt în jund trupului lui Policarp... şi am simţit un miros plăcut ca de fum de tămîie sau alte preţioase miresme... Paginii s-au străduit ca nici rămăşiţele tnipului lui să nu le putem lua, că mulţi creştini au dorit să facă aceasta şi să aibă sfîntul lui tmp (moaşte).,. După aceea am dobîndit osemintele lui, care sînt mai de preţ decît pietrele scumpe şi mai cinstite decît aurul. Domnul ne va ajuta ca să ne adunăm, după putinţă ca în jurul lor, să prăznuim ziua naşterii lui ca mucenic cu veselie şi cu bucurie întm aducerea aminte de cei care lupta au săvîrşit"... Martirul Sf. Poiicarp 23 februarie, cap. XIII-XVHI; Eusebie de Cezareea Ist. Bis. III, 36. "..Am Văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi pentm mărturisirea Cuvîntului lui Dumnezeu şi ziceau: Pînă cînd Stăpîn Tu, care eşti sfînt şi adevărat, zăboveşti şi să judeci şi să răzbuni sîngele nostni...? (Apoc. 6, 9-11; 2,13;Sirah48, 14-15; 49, 11).

CXLIV. MOLOCANII

  1. -La început, în sec. XVI, secta se deosebea prin aceea că mîncau lapte (inoloca) în post. Mai tîrziu, ei au sporit în rătăcire sub conducerea a doi fruntaşi, încît, s-au definitivat mai bine rătăcirea şi s-a organizat ca sectă raţionalistă, devenind recunoscută de statul rus. în secolul X1X-XX ei au ajuns şi în Moldova.

  2. -Doctrina molocanilor este: a), au alterat dogma Sfintei Treimi; b). admit numai Sf. Scriptură; c). resping toate tainele; d). n-au Biserici şi nici icoane; Cel ce vine la ortodoxie se catehizează şi se botează cu învoirea episcopului.

CXLV. MONAHISMUL

1361. -Monahismul este obştea sau tabăra creştinilor alcătuită
numai din bărbaţi sau numai din femei care au o chemare şi o
evlavie deosebită de a trăi intens viaţa creştină, după sfaturile
evanghelice
(Matei 10, 37, 39; 16, 24-27; 19, 10-12; Marcu 10, 28-30; Matei 19, 21; I
Cor. 7; Apoc. 14, 14).
Prototipul monahismului se află în legea
naziriatului
(Num. 6, 1-26; Is. 56, 4-6; Ier. 35, 1-20; Amos. 2, 11-12) trăită apoi
integral de Ilie, loan Botezătorul, dreptul Sini ton şi Ana
(IU Regi 17,1-6;
Luca 2, 25-38; 3,1-17; Ev. 13,12-15),
continuată de Sf. Apostoli şi apoi de
sfinţii părinţi din primele veacuri, sub formă de celibatarism şi
anahoriteism sau pustnicie, apoi de tagmă organizată începînd cu
obştea cuviosului Pahomie
(+348), pînă azi. Realizările bisericeşti ale
monahilor atît pentru mîntuirea lor, cît şi pentru folosul cultural şi
al pastoraţiei bisericeşti, sînt excepţional de măreţe
(V. Icrom. N.

Sachelaric, Asceza creştină în primele veacuri, Regulile Cuv. Puhomie, 1942; Vieţile Sfinţilor).

  1. -în organizarea canonică actuală, monahii au o ierarhie şi anume: trate rasofor, monah stravofor şi monah schimnic, începătorul se numeşte i'rate aşa cum se numeau creştinii la început (Ioan 15, 1217; F. Ap. 2, 37-47; 4, 32-37; I Cor. 1,11; Colos. 1, 2). Cel ce vrea să intre în mînăstire după 3, 6, 12 luni, care dovadă că se ţine de făgăduinţa depusă, este îmbrăcat în rasa de monah, ca frate rasofor, adică purtător de rasă şi numai după un timp de cîţiva ani de încercare, dacă merită este tuns şi primit definitiv. Dacă pleacă i se socoteşte căsătoria ca a doua nuntă (Sf. Vasile 18,19; Ancira 19; V. Căsătoria monahului).

  2. -Se numeşte monah stravofor acela care după ce a dat dovadă în timpul frăţiei de vrednicie şi rîvnă, se tunde monah (după evhologiu) adică depune făgăduinţele depline şi solemne în faţa sfîntului altar cum că el va trăi toată viaţa sub ascultare, feciorie şi sărăcie deplină. Prin acesta el şi-a luat crucea sa ca să poarte pe

trupul Său rănile lui HristOS (Matei 6, 19-34; 11, 13-15; 19, 28-30; I Cor. 1,18;

Gal. 2,20; 6,14-17). De aceea el se numeşte stravofor adică purtător de Cruce.

  1. -Se numeşte schimnic monahul bătrîn care face alte făgăduinţe şi mai înalte prin care se obligă la o sarcină a crucii şi mai greu, între altele, renunţîiid la orice fel de sarcină administrativă -pastorală bisericească ca episcop şi preot în afară de mînăstire, nici chiar ca stareţ nu poate fi, decît în sihăstrie cu binecuvîntare episcopală specială, spre a trăi în adîncime viaţa omului duhovnicesc (I Cor. 2, 7-16; Sf. Sofia 2; livhologiu).

  2. -"Cei ce în chip adevărat neprefăcut petrec viaţa călugărească, trebuie să se bucure de cinstea cuvenită. Deoarece însă unii, luînd haina monahală, aduc tulburări în treburile bisericeşti ca şi în cele de stat şi cutreieră fără rost oraşele încereînd să ridice mînăstiri pentm sine, s-a hotărît ca nimeni şi nicăieri să n-o poată zidi, nici întemeia mînăstiri sau case de ntgăciuni fără învoirea episcopului cetăţii". Călugării din fiecare oraş sau sat să se supună episcopului, iubind liniştea şi stăruind cu băgare de seamă numai în post şi rugăciune şi rămînînd acolo unde se găsesc aşezaţi. Ei nu trebuie să-şi părăsească mînăstirile spre a tulbura treburile bisericeşti sau civile, afară de împrejurarea că de către episcopul cetăţii s-ar îngădui aceasta pentru o trebuinţă neapărată. De asemenea, să nu se primească în mînăstire robi spre a se face monahi fără învoirea stăpînului respectiv. Cel ce ar călca această hotărîre a noastră, poruncim să fie scos din împărtăşire, ca să nu fie luat în deşert numele lui Dumnezeu. însă episcopul cetăţii trebuie să aibă cuvenita purtare de grijă în ce priveşte mînâstirile. -IV ec. 4.

  1. -Deoarece a te alătura de Dumnezeu îndepărtîndu-te de zgomotele vieţii, este lucru mult izbăvitor, trebuie ca să nu primim fără cercetarea vîrstei pe cei ce doresc >iaţa călugărească, ci să păzim şi în privinţa lor porunca dată nouă de Părinţi, astfel încît, hotărirea pentru viaţa cea după Dumnezeu, să fie primită ca făcută de acum înainte statornic, în cunoştinţă şi după chibzuială, potrivit cuvîntului dat. Cel ce doreşte să ia asupra-şi jugul monahicesc, să fie nu mai puţin de zece ani, rămîuînd în seama celui mai mare şi la chibzuiala lui, să socotească dacă este mai folositor, să se prelungească timpul aducerii şi aşezării lui în viaţa monahicească. Căci, dacă marele Vasile în sfintele sale canoane (18) legiuieşte ca aceia care de bună voie se afierosesc lui Dumnezeu şi îmbrăţişează fecioria, să împlinească 17 ani spre a se număra în rîndul fecioarelor, am statornicit şi noi prin analogie, urmînd pilda văduvelor şi a diaconeselor, aşa numitul timp pentru cei ce aleg viaţa monahicească. Căci la dumnezeiescul apostol, stă scris: "De şasezeci de ani să fie văduva cure se numără în Biserică", iar sfintele canoane au statornicit ca de la de ani să se hirotonisească diaconiţă (IV ec. 15) fiindcă deoarece prin puterea lui Dumnezeu Biserica s-a făcut mai tare, văzînd că merge înainte, iar credincioşii sînt în ce priveşte păzirea dumnezeieştilor porunci, statornici şi neclintiţi. Deci şi noi, dîndu-ne bine seama, am hotărit în cele din urmă ca binecuvîntare a harului pentru cel ce voieşte a începe truda cea după Dumnezeu, să fie înseninată curînd ca un sigiliu, astfel încît să nu mai întîrzie mult şi prelungind să se întoarcă, mai bine fiind a-1 împinge către alegerea a ceea ce este bun şi către statornicie. -IV ec. 40.

  2. -"Cei din oraşe sau sate, care vor să se retragă în sihăstrii şi să ducă o viaţă singuratică, trebuie să meargă mai întîi la mînăstire şi să se deprindă cu petrecerea în singurătate. Vreme de trei ani să se supună cu frică lui Dumnezeu, celui mai mare peste mînăstire şi să împlinească ascultarea întm toate şi cum se cuvine dînd dovadă de viaţa care şi-a ales-o, că a îmbrăţişat-o de bună voie şi din toată inima, adeverind despre aceasta superiond locului. După aceasta, alt an să locuiască afară de sihăstrie, spre a se vădi mai bine scopul lor, fiindcă astfel vor arăta cu deplinătate, că nu caută slava deşartă, ci prin linişte urmăresc ceea ce este frumos. Implinindu-se acest timp, dacă rămîn în ceea ce au ales, să stea sihăstriţi, nefiindu-le îngăduit de ar şi voi, să părăsească această viaţă singuratică, afară dacă i-ar sili o nevoie şi un folos obştesc sau altă primejdie de moarte, care i-ar chema; aceasta însă cu binecuvîntarea episcopului respectiv. Cei ce-şi vor îngădui să iasă din locuinţele unde petrec, în afară de motivele arătate mai sus, să fie închişi fără voia lor în chiliile despre care am vorbit, vindecîndu-se cu ajutoml posturilor şi altor asprimi ştiind că potrivit Scripturii, nimeni dintre cei ce pun mîna pe plug şi privesc înapoi, nu este vrednic de împărăţia cerurilor" (Luca «, 62) VI ec. 41.

  1. "Despre cei ce se cheamă pustnici care îmbrăcîndu-se în negm şi purtînd plete, străbat oraşele dînd loc la neorînduieli cu bărbaţi laici şi femei şi făcînd de ocară cinul lor, pomncim ca aceştia dacă se hotărăsc a-şi tunde pletele, să primească cinstea celorlalţi călugări, să se aşeze în mînăstire şi să fie trecuţi în rindul fraţilor, însă, dacă nu vor alege aceasta, să fie alungaţi cu totul din oraşe şi să locuiască în pustiul de la care şi-au luat şi numele" -VI ec. 42.

  2. -"Creştinul are îngăduinţa să aleagă viaţa ascetică şi să lepede greutatea faptelor vieţii zgomotoase, inlrîrid în mînăstire şi tăindu-şi păml capului după chipul călugăresc, sub orice păcat s-ar afa. Căci Mîntuitorul nostm a zis: "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară" (Ioan 6, 37). Deci, înlmcît starea monahicească înclupuieşte viaţa de pocăinţă, noi primim pe cel ce o ia asupră-şi cu gînd curat şi care în nici-un chip nu este împiedicat să-şi împlinească scopul". -VI ec. 43,44.

  3. -"Deoarece am primit ştire că unele mînăstiri de femei, celor ce vor să se învrednicească de acea sfinţită stare, se îmbracă de către cei ce le-au adus, în mînăstiri şi în tot felul de haine, precum şi cu podoabele încmstate cu aur şi piatră iar venind în altar, se desfac de astfel de îmbrăcate şi dîndu-li-se îndată binecuvîntarea chipului, iau veşmîntul negm, hotărîm ca de acum înainte să nu se mai întîmple aceasta. Căci nu se cuvine, ca aceea care din proprie alegere a lăsat toate plăcerile vieţii şi a îmbrăţişat starea cea plăcută a lui Dumnezeu, întărită prin chibzuiţi statornice, purcezînd astfel către mînăstire, acum datorită podoabelor strălucitoare şi trecătoare, să-şi aducă aminte de cele ce acum s-au dat uitării. Din pricina aceasta ea va rătnîne la îndoială, iar sufletul se va tulbura, întocmai ca valurile care se frămîntă şi se răstoarnă unul peste altul, precum se întîmplă, privitorii celei ce vine la altar, vor socoti că face aceasta nu pentm că a luat asupră-şi nevoinţa vieţii ascetice, ci pentm că a părăsit lumea şi cele ale lumii". -VI ec. 45.

  1. -"Femeile care au ales viaţa călugărească şi s-au aşezat în mînăstire, nu trebuie să iasă sub nici-un cuvînt. Dacă o nevoie de neînlăturat le-ar împinge la aceasta, să facă lucrul cu binecuvîntarea şi îngrijirea celui mai mare şi nu singure, ci însoţite de vreo bălrînă sau sfetnică a mînăstirii, după cum va rîndui stareţa. Insă nu este îngăduit să doarmă afară. Dar şi bărbaţii care au îmbrăţişat viaţa călugărească numai cu binecuvîntareapreoeslosului şi numai cînd au trebuinţă, să iasă. Cei ce vor nesocoti cele hotărîte de către noi, fie bărbaţi, fie femei, să se supună pedepselor rînduite". -VI ec. 46.

  2. -"Nici femeia să nu doarmă în mînăstire de bărbaţi, nici bărbatul în cea de femei, deoarece credincioşii trebuie scutiţi de orice sminteală sau scandal, îndnimîndu-se către o viaţă cuviincioasă şi cu sîrguinţă pentru Dumnezeu. Iar dacă cineva ar face aceasta, fie cleric, fie laic să se afurisească". -VI ec 47.

  3. -"Femeia celui înălţat la scaunul episcopal (VI ec. 12) potrivit înţelegerii dintre dînşii, să se despartă de bărbatul ei, după alegerea lui ca episcop, inlrînd într-o mînăstire aşezată departe de scaunul episcopal şi bucurîndu-se de îngrijirea episcopului. Iar dacă s-ar găsi vrednică să se înainteze în treapta diaconiei". -VI ec. 48.

  4. -"Necurăţenia iubirii de argint s-a răspîndit atît de mult la cîrmuitorii Bisericii, încît chiar unul dintre cei ce se cheamă evlavioşi -bărbaţi şi femei- nesocotind poninca Domnului se înşeală şi pentm aur primesc pe cei ce vin la tagma preoţească, sau la viaţa călugărească. Şi se întîmplă că totul ajunge de lepădat, pentru cei al căror început este netrebnic -precum spune marele Vasile. Căci nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6,24). Deci, dacă cineva s-ar afa făcînd aceasta, de este episcop sau egumen sau cineva din preoţie sau să înceteze sau să se caterisească, potrivit canonului doi al sfînlului sinod de la Calcedon, iar de ar Ji egumen, să se izgonească din mînăstire şi să se trimită la altă mînăstire pentm ascultare. Asemenea şi egumenul care nu ar avea hirotonia prezbilendui. In privinţa bunurilor pe care, părinţii le aduc sub cuvînt de zestre, copiilor, sau pe care, cei ce vin, le aducea fund dobîndile de ei, mărturisind că sînt aduse spre a fi dămite lui Dumnezeu, poruncim ca acestea să rămînă mînăstirii, fe că stau, fie că pleacă, potrivit cu făgăduinţa celui ce le-a adus, dacă nu cumva pricina plecării ar fi a proeslosului''.-VII ec. 19

Yüklə 4,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   56




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin