Immanuel Kant

Trebuie să mărturisesc că o poezie frumoasă rni-a produs întotdeauna o plăcere pură, în timp ce lectura celor mai bune cuvântări ale unui orator popular voman sau ale unui orator parlamentar sau predicator contemporan s-a asociat întotdeauna cu sentimentul neplăcut de dezaprobare fala de o artă vicleană, care se pricepe să manevreze oamenii ca pe nişte maşini pentru a adopta, în chestiuni importante, o judecată care nu ai1 avea pentru ei nici o greuiate în condiţiile unei reflexii liniştite. (222)

Poetul îndrăzneşte să prezinte în mod sensibil idei ale raţiunii despre fiinţe invizibile, raiul, iadul, eternitatea, creaţia i->tc.; de asemenea, el înfăţişează sensibil evenimente sau sentimente, pentru care experienţa îi oferă într-adevăr exemple, cum ar fi moartea, invidia şi toate viciile, iubirea şi' faima, depăşind însă limitele experienţei cu ajutorul imaginaţiei, care încearcă să egaleze raţiunea în atingerea unei culmi. Această înfăţişare sensibilă devine o perfecţiune pentru care nu găsim în natură nici un-exemplu. Şi tocmai poezia este aceea în care facultatea; ideilor esU'tice îşi poate da întreaga măsură. Dar această facultate considerată doar în sine. Nu este de fapt decât un talent (al imaginaţiei). (209)

Oratorul anunţă deci o activitate şj o realizează ca. Şi când ar fi un simplu joc cu ideile, menit să-i distreze pe spectatori. Poetul anunţă doar un joc distractiv cu ideile şi totuşi de aici rezultă atât de mult pentru intelect, încât ai impresia că el a urmărit doar realizarea activităţii intelectului. Legătura şi armonia celor două facultăţi de cunoaşteresensibilitatea şi intelectul, care, deşi nu pot exista una fără alta, totuşi nu pot fi unite fără constrângere şi fără a-şi dăuna reciproc, trebuie să fie spontane şi să pară că se realizează de la sine; altfel nu'există artă frumoasă. De aceea trebuie să evităm aici tot ceea ce este căutat şi efort, căci arta frumoasă este în dublu sens o artă liberă. I primul rând, ea nu este o activitate plătită şi. ca atare, o muncă a cărei cantitate să poată i'i apreciată, impusă sau plătită în funcţie de o anumită unitate de măsură, în al doilea rând, sufletul are o îndeletnicire care-l satisi face şi-l înviorează fără a urmări alt scop în afara ei (independent de plată). Oratorul oferă deci un lucru pe care nu l-a promis, şi anume un joc plăcut al imaginaţiei; dar totodată el nu realizează tot ce a promis şi ceea ce constituie totuşi sarcina pe care a anunţat-o, adică de a da intelectului o îndeletnicire adecvată. Dimpotrivă, poetul promite puţin şi anunţă doar un simplu joc cu ideile, însă: realizează ceva meritoriu: jucându-se, el dă hrană intelectului, iar prin imaginaţie însufleţeşte conceptele acestuia. In fapt, primul realizează mai puţin, iar al doilea, mai mult decât a promis. (215-216)

Romane, piese de-teatru lacrimogene, prescripţii mo-; râie anoste, care cochetează cu convingeri (fals) numite nobile, dar care de fapt vlăguiesc inima, o fac nesimţitoare pentru prescipţia severă a datoriei şi incapabilă de orice respect pentru demnitatea omului în persoana noastră şi pentru dreptul oamenilor (ceea ce este cu totul altceva decât fericirea lor), şi, în general, inaptă pentru orice fel de principii ferme […]. (167)

Manierismul este o altă formă de maimuţăriră, şi anume aceea a purei particularităţi (originalităţii) în genere, care urmăreşte distanţarea cât mai evidentă de imitatori, fără a poseda totuşi talentul necesar unei manifestări exemplare. […] un produs artistic se numeşte manierist doar când expunerea ideii sale urmăreşte doar originalitatea şi nu adecvarea la idee. (213)… [.] ce-i drept, frumuseţii i se pot adăuga atracţii pentru a spori, dincolo de satisfacţia în sine, interesul sufletului pentru reprezentarea obiectului şi pentru fel ca stimulent pentru gust şi cultivarea Iu? Mă? Ae atunci când el este încă rudimentar şi lipsit de exerciţiu însă atracţiile dăunează într-adevăr judecăţii de s'ust” atunci când atrag atenţia asupra lor în-calitate de crite. Ii ale aprecierii frumuseţii. (117-118)

Artele agreabile sunt acelea care urmăresc doar desfătarea. Aşa sunt toate atracţiile care pot distra societatea în timpul mesei: povestirile interesante, antrenarea convivilor în discuţii însufleţite şi sincere, crearea prin glumă şi râs a unei anumite nuanţe de veselie care permite ca fiecare să flecărească în voie fără ca cineva să fie răspunzător pentru ce spune, întrucât. Se urmăreşte doar distracţia momentană şi nu oferirea unui material pentru meditaţie şi discuţie ulterioară. (Tot aici trebuie incluse şi modul în care este aranjată masa pentru a desfăta sau, în cazul ospeţelor mari, muzica de masă. Aceasta este un lucru minunat care trebuie, ca un zumzet agreabil, să întreţină dispoziţia veselă a sufletelor şi care favorizează discuţia liberă între comeseni, fără ca cineva să acorde cea* mai mică atenţie compoziţiei.) De asemenea, toate jocurile care nu prezintă alt interes decât acela de a face ca timpul că se scurgă neobservat aparţin artelor agreabile. (200)… [.] fără joc nici o societate nu s-ar putea distra. […] muzica şi glumele sunt două forme de joc cu ideile estetice sau cu reprezentările intelectului, prin care de fapt nu se gândeşte nimic şi care pot desfăta intens prin simpla lor variaţie. De aici reiese destul de clar că înviorarea pe care o produc amândouă este doar corporală, deşi ea are ca punct de plecare ideile spiritului, şi că întreaga desfătare, considerată atât de rafinată şi spirituală, a unei societăţi alese se reduce la sentimentul de sănătate stimulat prntr-o mişcare viscerală corespunzătoare respectivului joc. (226)

O judecată despre un obiect al plăcerii poate fi cu totul dezinteresată, însă totuşi foarte interesantă. Cu alte cuvinte, ea nu se bazează pe vreun interes, însă stârneşte interes. De acest tip sunt toate judecăţile morale pure. Însă judecăţile de gust luate în sine nu constituie temeiul nici unui interes. Numai în societate devine interesant să ai gust [,.]. (97)

Un om părăsit pe o insulă pustie nu ar împodobi doar pentru sine coliba sa, nici pe sine însuşi şi nu ar căuta flori şi nici nu le-ar planta pentru a se împodobi cu ele. Doar în societate apare nevoia de a nu fi doar un simplu om, ci în felul său un om ales (începutul civilizării); căci astfel este judecat cel care este înclinat şi are priceperea să comunice altora plăcerea sa şi care nu se bucură de un obiect dacă nu poate simţi împreună cu alţii satisfacţia pe „are i-o provoacă acesta. Fiecare aşteaptă şi chiar pretinde de la ceilalţi să ţină seama de comunicarea universală, ca şi cum ar fi vorba de un contract originar care a fost dictat de omenirea însăşi. Astfel, la început se consideră importante şi se acordă un mare interes în societate doar atracţiilor, de exemplu culorilor pentru pictarea corpurilor (roşu aprins la caraibi şi cinabru la irochezi) sau florilor, scoicilor, penelor de pasăre frumos colorate, cu timpul însă şi formelor frumoase (la bărci, haine etcf), care nu produc o senzaţie de mulţumire, adică o satisfacţie a desfătării, în cele din urmă, civilizarea care a atins punctul culminant face din aceste forme opera principală a încli-; naţiei rafinate, iar senzaţiile sunt preţuite doar în măsurr

În care pot fi universal comunicate; astfel, deşi plăcerea pe care un asemenea obiect o procură fiecăruia este neînsemnată, iar interesul p o ca. Re-l stârneşte este mic, totuşi ideea comunieabilităţii ei universale îi sporeşte valoarea aproape nelimitat. (192) >

CeJ care contemplă în singurătate (şi fără intenţia de a comunica altora observaţiile sale) forma frumoasă a unei flori de câmp, a unei păsări, a unei insecte etc; pentru a le admira sau iubi, şi care nu ar vrea ca ele să lipsească din natură, deşi nu trage nici un folos de aici. ba chiar este într-o anumită măsură păgubit, arată un interes nemijlocit, şi anume intelectual, pentru frumuseţea naturii. Cu alte cuvinte, lui îi place nu doar forma produsului naturii, ci şi existenţa lui, fără ca la aceasta să participe o atracţie a simţurilor şi fără ca el să-i asocieze vreun scop.

Dar trebuie să remarcăm sun lucru curios. Dacă acest iubitor de frumos ar fi fost înşelat pe ascuns, punându-se în pământflori artificiale (care pot imita perfect pe cele naturale), iar pe ramurile copacilor păsări artificiale, şi el ar descoperi apoi înşelăciunea, interesul imediat pe care el îl arata mai înainte pentru acest peisaj ar dispare imediat. Un alt interes i-arlua poate locul, şi anume interesul vanităţii de a-şi împodobi camera cu aceste lucruri pentru ochi străini. Gândul că natura a produs acea frumuseţe trebuie să însoţească intuiţia şi reflexia; şi numai pe el se întemeiază interesul nemijlocit pentru ea. În caz contrar este vorba fie doar de o simplă judecată de gust dezinteresată, fie de una asociată cu un interes mijlocit care se raportează la societate, interes care nu constituie un indiciu sigur al unui mod de gândire bun din punct de vedere moral.

Această întâietate a frumuseţii naturii faţă de frumuseţea artei, chiar dacă, după formă, ultima ar fi supem rioară primei, în a trezi ea singură interesul nostru nemijlocit, se acordă cu modul de gândire luminat şi temeinic al tuturor oamenilor care şi-au cultivat sentimentul moral. Când un bărbat, care are suficient gust pentru a judeca cu cea mai mare siguranţă şi fineţe produsele artei frumoase, părăseşte fără ezitare camera în care se găsesc toate acele frumuseţi care satisfac1 vanitatea şi oferă bucuriile societăţii şi se îndreaptă spre frumosul naturii, psntru a afla aici desfătare pentru spiritul său într-o meditaţie pe care nu o poate încheia niciodată, atunci vom respecta alegerea sa şi vom presupune că are un suflet frumos, pe care nu-l poate revendica nici un cunoscător, şi iubitor al. Artei în numele interesului pe care îl are pentru obiectele sale. (194-195)

Atracţiile naturii frumoase, pe care le întâlnim adesea contopite cu forma frumoasă, aparţin fie modificărilor luminii (în colorit), fie modificărilor sunetului (în tonuri). Căci acestea sunt singurele senzaţii care fac cu putinţă nu numai un sentiment al simţurilor, ci şi o reflexie asupra formei acestor modificări ale simţurilor; ele deţin deci un limbaj prin care ni se adresează natura şi care pare să aibă un sens superior. Astfel, culoarea albă a crinului p să dispună spiritul pentru ideea de nevinovăţie, iar cele 7 culori de la roşu la violet, pentru: 1. Ideea de sublim, 2. De curaj, 3. De francheţe, 4. De amabilitate, 5. De modestie, 6. De statornicie, 7. De gingăşie. Cântecul păsărilor vesteşte bucurie şi mulţumire faţă de propria existenţă. Cel puţin astfel interpretăm noi natura, indiferent dacă aceasta este sau nu intenţia ei. Dar acest interes pe care-l arătăm pentru frumuseţe presupune ca ea să fie într-a-d. Evăr frumuseţe a naturii. El dispare cu totul de îndată; ce observăm, că am fost amăgiţi şi că nu a fost decât artăM

Mai mult, nici gustul nu mai poate găsi acum nimic frumos şi nici privirea nimic atrăgător. Ce preţuiesc poeţii mai mult decât cântecul fermecător de frumos al privighetorii, care răsună dintr-un tufiş singuratic, într-o seară liniştită de vară, în lumina blândă a lunii? Se poate întâmpla însă ca, acolo unde nu există un astfel de cântăreţ, vreun hangiu vesel să-i înşele, spre marea lor satisfacţie, pe oaspeţii veniţi la el pentru a se bucura de aerul de ţară, ascunzând într-un tufiş un ştrengar care ştie să imite perfect cântecul privighetorii (cu trestie sau papură în gură). De îndată ce se observă înşelăciunea, nimeni nu va mai suporta să asculte cântecul care mai înainte era considerat atât de fermecător. Tot astfel se petrec lucrurile cu orice pasăre cântătoare. Pentru a putea avea un interes nemijlocit pentru frumos ca atare, el trebuie să fie natural sau să-l considerăm natural; şi cu atât mai mult, atunci când pretindem ca alţii să aibă'; acest inferes; ceea ce se şi întâmpla' de fapt, întrucât numim lipsit de nobleţe şi grosolan modul de gândire al celor care nu au nici un sentiment pentru natura frumoasă (căci astfel numim capacitatea de a resimţi un interes în contemplarea-naturii) şi care s'e mulţumesc doar cu desfătarea senzaţiilor simţurilor oferită de mâncare sau băutură. (197-198)… [.] deşi de obicei produsul albinelor (forma regulată a fagurilor) este numit operă de artă, aceasta se datoreşte doar analogiei cu arta. De îndată ce ne amintim că munca lor nu se bazează pe o reflecţie raţională proprie, spunem că rezultatul ei este produsul naturii lor (al instinctului); ca artă el este atribuit doar Creatorului lor. (198)

Atunci când, cercetând un teren mlăştinos, găsim o bucată de lemn cioplit, aşa cum s-a întâmplat uneori, nu spunem că ea este un produs al naturii, ci al artei; cauza carea produs-o a fost determinată de un scop căruia -ea îi datorează forma. Dealtfel, considerăm artă tot ceea ce este astfel alcătuit, încât reprezentarea sa trebuie să fi precedat, în cauză, realitatea sa (cum este cazul chiar la albine), Cară să fie totuşi necesar ca această cauză să fi gândit efectul. (198)… [. | acolo unde trebuie întreţinut doar un joc liber al facultăţilor de reprezentare (totuşi cu condiţia de a nu dăuna intelectului), în cazul parcurilor, al împodobirii camerelor, în cazul feluritelor obiecte de gust etc., regularitatea care se anunţă ca o constrângere, este pe cât posibil evitată; de aceea gustul englezesc al grădinilor, gustul baroc ai mobilelor împing libertatea imaginaţiei până în vecinătatea grotescului, iar această îndepărtare de orice constrângere a regulii reprezintă tocmai cazvil în care gustul îşi poate arăta cea mai mare perfecţiune în proiectele imaginaţiei. (135-138)

Orice regularitate rigidă (care se apropie de regularitatea matematică) este contrară gustului: ea nu permite o zăbovire îndelungată în contemplarea sa. ci plictiseşte atunci când nu vizează în mod declarat cunoaşterea sau un scop practic determinat. Dimpotrivă, toate lucrurile cu care imaginaţia se poate juca în mod liber şi final ni se par întotdeauna noi şi nu ne saturăm niciodată privi-n-du-le. (136)

Florile sunt frumuseţi libere ale naturii. {…] desenele ă la grecque, ornamentul în iormă de frunze de pe ramele tablourilor sau de pe tapetele de 'hârtie etc. Nu au nici o semnificaţie; ele nu reprezintă nimic, nici un obiect sau un concept determinat.

— Şi sunt frumuseţi libere, în această categorie poate fi inclus şi ceea ce în muzică se numeşte fantezie (fără temă), ba chiar întreaga muzică fără text. (122)… [.] frumuseţea unui om (şi în cadrul acestei specii, cea a unui bărbat, a unei femei sau a unui copil), frumuseţea unui cal, a unei clădiri (biserică, palat, arsenal sau pavilion) presupune un concept al scopului care determină ceea ce trebuie să fie obiectul, aşadar un concept al perfecţiunii sale; deci ea este doar o frumuseţe dependentă. Insă, aşa cum legarea agreabilului (senzaţiei) cu frumuseţea, care priveşte de fapt doar forma, compromite puritatea judecăţii^de gust. Tot astfel legarea a ceea ce este bun (adică a ceea ce face ca diversul să fie bun pentru obiectul însuşi, potrivit scopului său) cu frumuseţea dăunează purităţii. Sale. (123)

Dacă cineva care a văzut mii de bărbaţi adulţi vrea să se pronunţe asupra staturilor normale, la care se ajunge prin comparaţii, atunci imaginaţia suprapune (după părerea mea) un mare număr de imagini (poate totalitatea lor); şi, dacă îmi este îngăduit să folosesc aici o analogie din optică, în spaţiul unde se unesc cele mai multe din ele, şi îninteriorul conturului unde locul este luminat de culoarea cea mai intensă, acolo devine sesizabilă statura medie; ea este, în ceea ce priveşte atât înălţimea, cât şi lăţimea, la fel de îndepărtată de limitele extreme ale staturilor celor mai mari şi celor mai mici. Aceasta este statura unui bărbat frumos. […] Dacă într-un mod asemănător se caută pentru act şi bărbat mediu capul mediu, iar pentru el nasul mediu ş.a.m.d., atunci această figură stă la baza ideii normale a bărbatului frumos din ţara unde s-a făcut comparaţia. De aceea un negru va trebui să aibă cu nece-silate, în aceste condiţii empirice, o altă idee normală a frumuseţii figurii decât un alb, chinezul o idee normală diferită de aceea a unui european. La fel ar sta lucrurile şi cu modelul unui cal sau câine frumos (de o anumită rasă)… (127)… [.] o artă de a fi naiv nu poate exista; doar întruchiparea naivităţii într-o persoană imaginară este pe depliri posibilă şi constituie o artă frumoasă, deşi rară. (230)… [.] o figură perfect regulată, pe care pictorul ar dori s-o aibă ca model, nu spune de obicei nimic, deoarece nu conţine nimic caracteristic; ea exprimă deci, mai mult ideea speciei decât trăsăturile distinctive ale unei persoane. Exagerarea caracteristicului de acest tip, adică ceea ce dăunează ideii normale însăşi (a finalităţii speciei) se numeşte caricatură. De asemenea, experienţa arată că în general acelor figuri pe. Deplin regulate le corespunde în interior doar un om mediocru; explicaţia probabilă (dacă se poate admite că natura exprimă în exterior proporţiile interiorului) constă în aceea că dacă nici una' din dispoziţiile spiritului nu depăşeşte acele proporţii care sunt necesare pentru a alcătui un om fără greşeală, nu ne putem aştepta la nimic din ceea ce se numeşte geniu, în cazul căruia natura pare că se abate de la raporturile obişnuite pe care le creează între facultăţile spiritului în favoarea uneia dintre ele. (128) f. în tot ceea ce produce un râs puternic, zguduitor, tre-) buie să existe ceva absurd (care în sine nu poate satisface | intelectul). Râsul este un afect care provine din transfor-I marea bruscă a unei aşteptări încordate în nimic. (128) v… [.] ' dacă cineva trezeşte în noi o aşteptare încordată prin povestirea unei istorii, iar la sfârşit ne dăm seama de falsitatea ei, faptul ne displace […]. (227)… [.] gluma trebuie să conţină ceva care poate înşela pentru o clipă. De aceea, când aparenţa se destramă, spiritul se uită înapoi, pentru a o verifica încă o dată. Astfel, datorită succesiunii rapide a încordării şi destinderii, el este împins înainte şi înapoi şi începe să oscileze, întrucât desprinderea de ceea ce produce încordarea se realizează brusc (nu printr-o^ destindere treptată), oscilaţia trebuie să pro-^ ducă o mişcare sufletească şi o. mişcare corporală intensă corespunzătoare ei; durata acestei mişcări nu poate fi controlată şi oboseşte, dar creează totodată şi. Bună dispoziţie (efectele unei mişcări prielnice sănătăţii). (228-229)

Voltaire spunea că cerul ne-a dat, pentru a compensa numeroasele mizerii ale vieţii, două lucruri: speranţa şi somnul. El ar fi putut să adauge şi râsul, dacă mijloacele de a-l provoca la fiinţele raţionale ar fi fost uşor de găsit, iar agerimea minţii sau originalitatea dispoziţiei care sunt necesare pentru aceasta, nu ar fi fost tot atât de rare pe cât de frecvent este talentul de a crea opere obscure, asemeni gânditorilor mistici, indigeste, asemeni geniilor, sau lacrimogene, asemeni romancierilor sentimentali (sau moraliştilor de acest fel). (229) '

Comicul în sensul bun înseamnă talentul de a te transpune după voie într-o anumită stare. De spirit în care toate obiectivele sunt considerate cu totul altfel decât de obicei (ba chiar invers) şi totuşi potrivit unor principii ale raţiunii proprii unei astfel de stări. Cel care este supus fără voie unor astfel de schimbări este capricios; cel care le provoacă intenţionat şi urmărind un scop (acela al unei întruchipări vii obţinută printr-un contrast care produce râs) este comic împreună cu manifestarea sa. Dar această manieră aparţine mai mult artei agreabile decât artei frumoase, întrucât obiectul ultimei trebuie să fie caracterizat întotdeauna de o anumită demnitate şi deci de o anumită seriozitate a 'ântruchipării, precum şi a gustului în apreciere. (230)… [.] putem fi întru totul de acord cu E picur că orice desfătare este senzaţie animalică, adică corporală, chiar dacă este provocată de concepte care trezesc idei estetice; prin aceasta nu dăunăm câtuşi de puţin sentimentului spiritual. De respect pentru ideile morale, căci'el nu este o desfătare, ci o autopreţuire (a umanităţii din noi), care ne ridică deasupra nevoii de desfătare, şi nu dăunăm nici sentimentului iiiai puţin nobil al gustului. (229)

Spunem despre anumite produse de la care aşteptăm ' ca cel puţin în parte să se prezinte ca artă frumoasă că sunt lipsite de spirit (Geist), deşi nu putem să le reproşăm nimic în ceea ce priveşte gustul. O poezie poate fi cu adevărat plăcută şi elegantă, însă lipsită de spirit. O povestire este exactă şi coerentă, însă lipsită de spirit. (208) „V. -

Imaginaţia (ca facultate de cunoaştere productivă) poate crea o altă natură din materia pe care i-o oferă natura reală. […] Astfel simţim libertatea noastră faţă de legea asociaţiei (care guvernează utilizarea empirică a imaginaţiei): „deşi potrivit acestei legi noi împrumutăm materia de, la natură, totuşi noi o putem transforma depăşind natura. {2015-209)

I.] după multe şi adesea trudnice încercări ele a-şi satisface gustul artistul găseşte forma care-i convine; de aceea forma nu este aici o chestiune de inspiraţie sau de elan ăl facultăţilor sufletului, ci de corectare lentă şi foarte chinuitoare pentru a o pune de acord cu gândul, fără a o face dăunătoare pentru libertatea jocului facultăţilor. (207)… [.] gustul trebuie să fie1 o facultate personală; cel care imită un model demonstrează într-adevăr, atunci clnd reuşeşte, abilitate, dar gust doar în măsura în care el poate aprecia singur acest model. (125)… [.] un poet tânăr nu poate fi determinat nici de judecata publicului nici de cea a prietenilor săi să renunţe la convingerea că poezia sa este frumoasă. Iar cmd le dă ascultare, aceasta nu înseamnă că acum judecă altfel, ci că el găseşte (chiar împotriva judecăţii sale) în dorinţa sa de succes un temei pentru a da satisfacţie iluziei comune, chiar dacă (în ceea ce-l priveşte) întreg publicul ar avea un gust fals. Doar mai târziu, când facultatea. Sa de jude-care s-a rafinat prin exerciţiu, el renunţă de bună voie la judecata sa anterioară, aşa cum se întâmplă şi cu judecăţile sale care se bazează în întregime pe raţiune. (177)… [.] dacă cineva nu găseşte frumoasă o clădire, o privelişte, o poezie, aprobarea lui intimă nu poate fi. Obţinută nici prin constrângerea a o sută de păreri care le. Laudă în mod deosebit. Ce-i drept, el se poate preface că-i plac, pentru a nu fi considerat lipsit de gust; el poate chiar să înceapă să se îndoiască dacă într-adevăr şi-a cultivat îndeajuns gustul prin cunoaşterea unei cantităţi suficiente de obiecte de un anumit gen […]. Un lucru îi este însă clar: că aprobarea altora nu constituie nicidecum un. Argument. Valabil pentru aprecierea frumuseţii; că, desigur, alţii pot vedea şi observa pentru el, iar ceea ce a fost văzut de mulţi în acelaşi mod poate servi ca un argument suficient pentru el, care crede a fi văzut altfel, în ce priveşte judecată teoretică, deci logică, dar, că ceea ce a plăcut nu poate servi niciodată ca temei al Unei judecăţi estetice. Judecata altora, care nu coincide cu a noastră, ne poate determina să ne îndoim de ea, dar nu ne poate convinge niciodată de falsitatea ei. (178-179)

Dacă cineva îmi citeşte poezia lui sau mă duce la o piesă de teatru care nu este pe gustul meu, el poate invoca pe Batteaux sau pe Lessing şi chiar critici ai gustului mai Afecta şi mai vestiţi precum şi toate regulile stabilite de ei ca dovadă că poezia sa este frumoasă; ba chiar este posibil ca anumite pasaje, care mie nu mi-au plăcut, să coincidă pe deplin cu regulile frumuseţii (aşa cum sunt prescrise de acei autori şi universal recunoscute); eu îmi astup urechile şi nu vreau să aud nici un argument sau raţionament; mai curând voi presupune că regulile acelor critici sunt false sau că nu este aici cazul în care se aplică, decât să admit că judecata mea să fie determinată prin dovezi a priori; căci ea trebuie să fie o judecată de gust şi nu o judecată a intelectului sau a raţiunii. (179)

Faptul că operele celor vechi sunt recomandate pe bună dreptate ca modele şi că autorii acestora sunt numiţi clasici, constituind un fel de aristocraţie pentru scriitor i, 'care dă legi poporului prin exemplul ei, pare să arate că izvoarele gustului sunt a posteriori şi să nege autonomia lui în orice subiect, însă la fel de bine s-ar putea spune că şi vechii matematicieni, care sunt consideraţi până astăzi ca modele indispensabile de supremă temeinicie şi eleganţă în metoda sintetică, demonstrează că avem o raţiune imitatoare care este incapabilă să producă din sine însăşi dovezi riguroase, cu maximă intuiţie, prin construcţia conceptelor. Nu există nici o utilizare a facultăţilor noastre, oricât de liberă ar fi ea, nici chiar a raţiunii (care trebuie să-şi extragă a prâorî toate judecăţile din izvorul comun) care să nu ducă la încercări greşite, dacă fiecare subiect ar trebui să înceapă întotdeauna doar de la predispoziţia brută a naturii sale şi dacă alţii nu l-ar fi precedat cu încercările lor; prin aceasta, urmaşii nu sunt transformaţi în simpli imitatori, ci exemplul înaintaşilor îi călăuzeşte spre a căuta principiile în ei înşişi, pentru a găsi drumul propriu, adesea mai bun, (177)