Ingeri si demoni

55
Cei doi năvăliră în curticica aflată lângă Arhivele Secrete. Aerul curat părea ca un drog în plămânii lui Langdon. Petele roşietice care i jucau în faţa ochilor se stinseră în scurt timp — spre deosebire de sentimentul de vinovăţie. Tocmai fusese complice la furtul unei relicve nepreţuite din cea mai bine păzită arhivă a lumii. Il camerlengo îi acordase încrederea lui deplină.

— Repede, strigă Vittoria, ţinând încă fila în mână şi alergând pe Via Borgia, spre biroul lui Olivetti.

— Dacă vreo picătură de apă ajunge pe pergamentul acela...

— Calmează te! Când vom descifra ghicitoarea asta, le vom putea înapoia preţiosul lor Folio 5!

Langdon se grăbi pentru a ţine pasul cu ea. Pe lângă faptul că se simţea ca un infractor, era încă năucit de implicaţiile incredibile ale documentului. „John Milton era un Illuminatus. A compus un poem pe care Galilei l a publicat în al său Folio 5... departe de ochii Vaticanului.”

Ieşind din curte, Vittoria îi întinse pagina:

— Crezi că poţi să descifrezi chestia asta? Sau ne am stors creierii până acum degeaba?

Profesorul luă cu grijă documentul şi, fără cea mai mică ezitare, îl puse în buzunarul de la piept al sacoului său, la adăpost de lumi­na zilei şi de umezeală.

— Am descifrat o deja.

Vittoria se opri brusc:

— Ce ai făcut?

Langdon îşi continuă mersul alert, iar tânăra se repezi după el:

— Ai citit o doar o dată! Credeam că trebuie să fie ceva greu de descifrat!

Profesorul ştia că ea are dreptate şi totuşi desluşise il segno după o singură lectură a poemului. O strofă perfectă în pentametru iambic şi primul altar al ştiinţei i se dezvăluise fără umbră de îndoială. Într adevăr însă, uşurinţa cu care izbutise îl neliniştea. La urma urmelor, era adeptul vechii etici puritane; aproape că auzea şi acum vocea tatălui său repetând vechiul şi cunoscutul aforism: „Dacă n a fost foarte dificil, înseamnă că ai greşit”. Acum însă, Langdon spera că zicala era falsă.

— Ştiu unde se va petrece primul asasinat. Trebuie să l anunţăm pe Olivetti.

— Dar cum poţi să ştii atât de repede? Dă mi să mai văd şi eu poemul o dată!

Şi, cu mişcarea agilă a unui boxer, îşi strecură mâna în buzu­narul de la pieptul lui şi scoase pergamentul.

— Ai grijă! strigă el. Nu poţi să...

Dar Vittoria îl ignoră. Ţinând documentul în mână şi înclinându l pentru a prinde mai bine razele apusului, îi studie marginile fără a se opri din mers. Langdon se întinse pentru a reintra în posesia paginii, dar renunţă rapid, încântat de engleza cu accent mediteranean a Vittoriei, care rostea silabele în cadenţă perfectă cu paşii lor grăbiţi.

Pentru o clipă, auzind versurile, se simţi de parcă ar fi făcut un salt înapoi în timp... ca şi când ar fi fost contemporan cu Galilei şi ar fi ascultat poemul pentru prima dată... ştiind că era, de fapt, un test, o hartă, o aluzie la cele patru altare ale ştiinţei... la cele patru indicii care marcau o cale secretă prin Roma. Poemul curgea de pe buzele Vittoriei, aidoma unei melodii:

„De la al lui Sanzio pământesc cavou c o gaură de drac,

Misticele elemente ncruciş în Roma se desfac.

Calea de lumină i aşternută, testul sfânt,

Şi îngerii te ndrume în căutarea ce ţi ai pus în gând.”

Vittoria citi strofa de două ori şi rămase apoi tăcută, de parcă aştepta ca ecoul lor să se stingă de la sine.

„De la al lui Sanzio pământesc cavou”, repetă Langdon în gând. Aici, poemul era cât se poate de limpede: Calea Iluminării începea de la mormântul lui Sanzio. De acolo, de a latul Romei, indiciile sugerau calea:

„De la al lui Sanzio pământesc cavou c o gaură de drac,

Misticele elemente ncruciş în Roma se desfac.”

„Misticele elemente...” La fel de clar: Pământul, Aerul, Focul, Apa. Elementele ştiinţei, cele patru indicii Illuminati, disimulate sub forma unor sculpturi religioase.

— Primul indiciu, spuse Vittoria, pare a fi mormântul lui Sanzio.

— Ţi am zis eu că nu e chiar atât de greu!

— Dar cine i Sanzio? Şi unde e mormântul lui?

Langdon surise, încântat de entuziasmul din vocea ei şi amuzat de întrebare. Era uimit cât de puţini oameni auziseră de Sanzio, nu­mele de familie al unuia dintre cei mai celebri artişti ai Renaşterii. Prenumele lui era cunoscut în toată lumea... copilul minune care la vârsta de douăzeci şi cinci de ani lucra deja pentru papa Iuliu al II lea, iar când se stinsese, la numai treizeci şi opt de ani, lăsase în urmă cea mai impresionantă serie de fresce din întreaga lume. Sanzio fusese un monstru sacru al artei, iar faptul că era cunoscut doar după prenume constituia o dovadă a faimei sale, egalată doar de o elită restrânsă — oameni ca Napoleon, Michelangelo sau Iisus... şi, desigur, idoli actuali ale căror voci răsunau în căminele studenţeşti: Sting, Madonna, Jewel şi artistul cunoscut înainte sub numele Prince, care folosea acum simbolul pentru a şi scrie numele, fapt care îl determinase pe Lang­don să l pore­clească „Litera Tau Intersectată de Bastonul Herma­froditic”.

— Sanzio, spuse el cu voce tare, este numele de familie al pic­torului renascentist Rafael.

Vittoria îl privi surprinsă:

— Rafael? Celebrul Rafael?

— El însuşi.

— Aşadar, calea începe la mormântul lui Rafael?

— De fapt, e perfect logic, îi explică Langdon, în vreme ce se îndreptau în grabă spre birourile Gărzii Elveţiene. Illuminati i au considerat adesea pe pictorii şi pe sculptorii de excepţie membri onorifici ai confreriei lor şi proba­bil că au ales mormântul lui Rafael ca un tribut adus talentului său.

Profesorul mai ştia şi că, la fel ca mulţi alţi reprezentanţi ai artei religio­ase, Rafael fusese bănuit de un ateism ascuns.

Vittoria îi puse pergamentul înapoi în buzunarul sacoului:

— Şi unde se află mormântul lui?

— Mă crezi sau nu, răspunse el trăgând adânc aer în piept, se află în Panteon.

Tânăra îi aruncă o privire sceptică:

— În celebrul Panteon?

— Celebrul Rafael, în celebrul Panteon.

Langdon se văzu nevoit să recunoască: nici el nu s ar fi aşteptat ca primul indiciu să fie plasat tocmai în Panteon. I s ar fi părut mai firesc ca primul altar al ştiinţei să fie o biserică liniştită, mai izolată — ceva mai subtil. Chiar şi în secolul al XVII lea, Panteonul, cu a lui cupolă lui uriaşă, cu domul deschis, era unul dintre cele mai cunos­cute locuri din Roma.

— Dar este Panteonul cu adevărat o biserică?

— E cea mai veche biserică catolică din Roma.

— Şi chiar crezi că primul cardinal va fi ucis acolo? Panteonul este, probabil, una dintre cele mai aglomerate atracţii turistice ale capitalei.

Langdon ridică din umeri:

— Illuminati au spus că vor ca toată lumea să privească „specta­colul”. Asasinarea unui cardinal în Panteon va atrage, cu certitu­dine, o sumedenie de spectatori.

— Dar cum îşi închipuie individul ăsta că va ucide un om acolo şi va scăpa neobservat? Ar fi imposibil!

— La fel de imposibil ca răpirea a patru cardinali din Cetatea Vaticanu­lui? Poemul este foarte explicit.

— Şi eşti sigur că Rafael este înmormântat în Panteon?

— I am văzut mormântul de multe ori.

Vittoria înclină din cap, părând încă neconvinsă:

— Cât e ceasul?

— Şapte şi jumătate.

— Panteonul e departe?

— Vreun kilometru şi jumătate. Avem timp.

— În poem se spune „cavoul pământesc” al lui Sanzio. Chestia asta îţi sugerează ceva?

— Pământesc? Nu cred că există vreun loc mai „pământesc” în Roma decât Panteonul. Numele său provine de la religia practicată iniţial aici — panteismul — venerarea tuturor zeilor, îndeosebi a zeilor păgâni ai Mamei Terra.

Pe când era student la Arhitectură, Langdon aflase cu uimire că dimensiunile sălii principale a Panteonului constituiau un tribut adus zeiţei Geea, Mama Terra. Proporţiile sale erau atât de exacte, încât în interiorul său putea fi introdusă o sferă uriaşă, care ar fi umplut tot spaţiul disponibil, cu precizie milimetrică.

— Bine, spuse Vittoria, ceva mai convinsă. Şi, „gaura de drac”? „De la al lui Sanzio pământesc cavou c o gaură de drac...”

Langdon nu mai era atât de sigur în această privinţă:

— „Gaura de drac” trebuie să se refere la oculus — celebra des­chidere circulară din cupola Panteonului.

— Dar e o biserică! De ce i ar spune deschiderii aceleia „gaură de drac”?

Profesorul se întreba şi el acelaşi lucru. Nu mai auzise nicio­dată expresia „gaură de drac”, dar îşi amintea câteva cuvinte din secolul al VI lea, care acum păreau, în mod ciudat, potrivite. Venerabilul Bede scrisese la un moment dat că deschiderea din acoperişul Panteonului fusese făcută de dracii care încercaseră să scape din clădire la sfinţirea acesteia, în timpul papei Bonifaciu al IV lea.

— Şi de ce, adăugă Vittoria, în vreme ce intrau într o altă curte, de ce ar fi folosit Illuminati numele Sanzio, dacă pictorului i se spunea mai cu seamă Rafael?

— Pui cam multe întrebări.

— Şi tata obişnuia să mi spună asta.

— Sunt două motive posibile. Unu, numele Rafael are prea multe silabe şi nu s ar fi încadrat în pentametrul iambic al poemului.

— Pare cam exagerat.

— Ai dreptate. Atunci, poate că au folosit numele Sanzio pentru a face indiciul mai greu de desluşit, aşa încât numai cei cu adevărat iluminaţi să şi dea seama că se referă la Rafael.

Vittoria părea că are şi de această dată ceva de obiectat:

— Sunt sigură că, în timpul vieţii lui Rafael, numele său de fami­lie era bine cunoscut.

— În mod surprinzător, nu! Folosirea exclusivă a prenumelui constituia un indiciu al statutului social. Pictorul îşi evita numele de familie, exact aşa cum fac vedetele pop în ziua de azi. Madonna, de exemplu, nu şi foloseşte niciodată numele de familie, Ciccone.

Tânăra îl privi amuzată:

— Ştii care e numele de familie al Madonnei?

Langdon regreta deja că a ales acest exemplu; era uimitor câte nimicuri se adunau în mintea unui om ce trăia zi de zi printre zece mii de adolescenţi!

Trecuseră de ultima poartă ce ducea spre biroul Gărzii Elveţiene, când în spatele lor tună o voce:

— Para!

Răsucindu se pe loc, Langdon şi Vittoria se pomeniră privind în ţeava rece a unei carabine:

— Attento! exclamă Vittoria, trăgându se înapoi. Ai grijă cu...

— Non sportarti!

— Soldato!

Vocea răsunase din celălalt capăt al curţii, unde Olivetti tocmai ieşea din clădire:

— Lasă i în pace!

Soldatul îl privi nevenindu i să creadă:

— Ma, signore, è una donna...

— Treci înăuntru! îi strigă Olivetti soldatului.

— Signore, non posso...

— Acum! Aveţi noi ordine. Căpitanul Rocher va informa trupele în două minute. Vom organiza o căutare.

Uluit, soldatul se grăbi să intre. Olivetti se apropie de Langdon, rigid şi furibund:

— Arhivele noastre secrete? Vreau o explicaţie!

— Avem veşti bune, replică profesorul.

Ochii comandantului se îngustară:

— Sper să fie al naibii de bune!


56
Cele patru Alfa Romeo 155 T Sparks fără numere de înmatricu­lare ţâşniră pe Via dei Coronari aidoma unor avioane de atac de pe pista de decolare. În maşini se aflau doisprezece membri ai Gărzii Elveţiene în civil, înarmaţi cu arme semiautomate Cherchi Pardini, flacoane cu gaze paralizan­te şi dispozitive cu electroşocuri cu rază lungă de acţiune. Cei trei trăgători de elită aveau carabine cu căutare laser.

Aşezat pe bancheta din faţă a primului automobil, lângă şofer, Olivetti se întoarse spre Langdon şi Vittoria. În ochii lui se citea aceeaşi furie acerbă:

— M aţi asigurat că mi veţi da o explicaţie raţională şi acum primesc asta?!

Profesorul simţea că nu are loc în maşina mică şi înghesuită.

— Vă înţeleg...

— Nu, nu înţelegi nimic! Olivetti nu ridicase vocea, dar tonul lui era mult mai intens: Tocmai am scos din Vatican doisprezece dintre cei mai buni oameni ai mei, chiar înainte de începerea activităţii con­clavului. Am făcut asta pentru a păzi Panteonul, pe baza mărturiei unui american de care n am auzit în viaţa mea şi care tocmai a inter­pretat o poezie veche de patru sute de ani. Totodată, am lăsat căutarea antimateriei pe mâinile unor ofiţeri de rang inferor.

Pe Langdon îl ardeau mâinile să scoată pergamentul din buzu­nar şi să l fluture în faţa comandantului, dar se abţinu şi replică:

— Tot ce ştiu este că informaţia pe care am găsit o se referă la mormân­tul lui Rafael, iar acest mormânt se află în Panteon.

Soldatul aflat la volan înclină din cap:

— Are dreptate, domnule comandant. Eu şi soţia mea...

— Taci şi vezi ţi de drum! lătră Olivetti. Apoi se întoarse din nou spre Langdon: Cum ar putea asasinul să şi ucidă victima într un loc atât de aglomerat şi să scape nevăzut?

— Nu ştiu, dar este evident că Illuminati au resurse nebănuite. Au reuşit să pătrundă şi în CERN, şi în Vatican. E un noroc că ne am dat seama unde va avea loc prima crimă. Panteonul e unica dum­neavoastră şansă de a l prinde pe individ.

— Te contrazici! Unica şansă? Parcă spuneai că e un fel de cale, o serie de indicii. Dacă n ai greşit cu Panteonul, înseamnă că putem urma calea aceea spre celelalte indicii! Vom avea deci patru şanse de a l prinde pe individ.

— Aşa speram şi eu, răspunse Langdon. Şi am fi avut patru şanse... cu un secol în urmă.

Momentul în care îşi dăduse seama că Panteonul era primul altar al ştiinţei fusese unul dulce amărui pentru profesor. Istoriei îi plăcea uneori să joace renghiuri crude celor care o studiau. Ar fi fost greu de crezut că, după atâţia ani, Calea Iluminării mai exista încă intactă, cu toate statuile la locul lor; totuşi, lui Langdon i ar fi plăcut s o poată urma până la capăt şi să descopere ascunzătoarea confreriei. Din păcate, acesta era doar un vis irealizabil.

— La sfârşitul secolului al XlX lea, Vaticanul a ordonat îndepărtarea şi distrugerea tuturor statuilor din Panteon.

Vittoria îl privi şocată:

— De ce?

— Statuile erau reprezentări ale zeilor olimpieni, păgâni. Din ne­fericire, asta înseamnă că primul nostru indiciu a dispărut... şi o dată cu el...

— Orice speranţă de a mai găsi Calea Iluminării şi celelalte indicii, spuse Vittoria în locul lui.

Langdon înclină din cap:

— Avem o singură şansă. Panteonul. După asta, calea dispare.

Olivetti se holbă la ei preţ de câteva secunde, apoi se întoarse cu faţa spre parbriz:

— Trage pe dreapta! îi ceru el şoferului.

Acesta viră scurt şi apăsă pe frână. Celelalte maşini din spate opriră brusc în urma lor, cu un scârţâit puternic de pneuri.

— Dar ce faci? întrebă Vittoria.

— Îmi fac meseria, replică Olivetti, întorcându se din nou spre ei; vocea lui era ca de gheaţă. Domnule Langdon, când mi ai spus că mi vei explica situaţia pe drum, am presupus că ne vom apropia de Panteon ştiind bine ce caută oamenii mei acolo. M am înşelat. Fiindcă, dacă vin aici îmi neglijez alte îndatoriri esenţiale şi fiindcă teoria asta a dumitale despre sacrificii ale fecioarelor şi poezii vechi mi se pare o aiureală, conştiinţa nu mi permite să continui. Anulez imediat această misiune.

Apoi scoase din buzunar staţia de emisie recepţie şi o deschise. Vittoria se întinse peste spătarul banchetei şi l prinse de braţ:

— Nu poţi face una ca asta!

Olivetti trânti staţia pe bordul maşinii şi o străfulgeră cu priviri furi­bunde:

— Aţi fost vreodată la Panteon, doamnă Vetra?

— Nu, însă...

— Daţi mi voie să vă spun ceva despre el. Panteonul este o încăpere unică. O sală circulară, construită din piatră şi ciment. Are o singură intrare. Fără ferestre. O singură intrare îngustă. Flancată permanent de nu mai puţin de patru poliţişti înarmaţi, al căror rol este să protejeze acest obiectiv de vandali, de teroriştii anticreştini şi de gunoaiele amestecate printre turişti.

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? îi spuse ea cu răceală.

— Ce vreau să spun? Vreau să spun că tot ce mi aţi povestit dumnea­voastră nu are cum să aibă loc! Îmi puteţi oferi un singur scenariu plauzibil despre modul în care cineva ar putea ucide un cardinal în interiorul Panteo­nului? Sau cum ar putea aduce măcar un ostatic înăuntru, trecând pe lângă paznicii înarmaţi? Nu mai vorbesc de uciderea lui şi de fuga de la locul crimei! Şi asta fără să fie observat!

Olivetti se aplecă peste spătarul banchetei, izul de cafea din răsuflarea lui izbindu l pe Langdon în faţă:

— Cum, domnule Langdon? Oferiţi mi un singur scenariu plauzibil!

Profesorul avea senzaţia că maşina neîncăpătoare se strânge şi mai mult în jurul lui. „Habar n am! Nu eu sunt asasinul! Nu ştiu cum o va face! Nu ştiu decât că...”

— Un scenariu? contraatacă Vittoria. Ce părere aveţi despre asta? Asasinul vine cu un elicopter şi îi dă drumul prin deschiderea din cupolă cardinalului înfierat şi urlând de spaimă. Cardinalul se izbeşte de podeaua din marmură şi moare pe loc.

Toţi cei din maşină se întoarseră spre ea. Langdon nu ştia ce să mai creadă. „Ai o imaginaţie bolnavă, cucoană, dar ştiu că eşti rapidă!” Olivetti se încruntă:

— E posibil, recunosc, dar dificil să...

— Sau ucigaşul îl droghează pe cardinal, continuă Vittoria, îl aduce la Panteon într un scaun cu rotile, ca pe un turist bătrân şi infirm, intră, îi taie gâtul fără a face vreun zgomot şi apoi pleacă liniştit.

Olivetti părea acum uşor descumpănit.

„Nu i rău!” îşi zise Langdon în sinea lui.

— Sau, reluă ea, ucigaşul ar putea...

— Suficient, replică Olivetti. V am auzit!

Comandantul trase adânc aer în plămâni, pe gânduri. Cineva bătu energic în geamul portierei şi toată lumea din maşină tresări. Era un soldat din maşinile din spate. Olivetti coborî geamul.

— E totul în regulă, domnule comandant? Şi ridicându şi mâneca pentru a i arăta ceasul militar, adăugă: E şapte patruzeci. Avem nevoie de timp pentru a ne ocupa poziţiile.

Olivetti dădu uşor din cap, dar nu răspunse, mulţumindu se să şi plimbe degetul pe bordul maşinii, lăsând urme în praful depus. Tăcut, îl studie pe Langdon în oglinda retrovizoare. Într un târziu, se întoarse spre soldatul de afară. În tonul său nu se simţea o con­vingere fermă:

— Vreau să l încercuiţi. Maşini în Piazza della Rotunda, Via degli Orfani, Piazza Sant' Ignacio şi Sănt' Eustachio. Nu mai aproape de două cvartale. Parcaţi, pregătiţi vă şi aşteptaţi ordinele mele! Trei minute!

— Foarte bine, domnule!

Soldatul se întoarse la maşina lui. Langdon îi aruncă Vittoriei o privire de apreciere. Ea îi zâmbi şi, pentru o clipă, profesorul simţi o neaşteptată căldură, o urmă de magnetism între ei.

Comandantul se întoarse spre ei şi l ţinti pe Langdon cu privirea:

— Domnule Langdon, ar fi bine ca toată chestia asta să nu ne explodeze în faţă.

Profesorul surâse chinuit. „Cum ar putea exploda?”


57
Directorul CERN, Maximilian Kohler, deschise ochii animat de valul de cromolină şi leucotrienă din sângele său, care i dilata bron­hiile şi capilarele pulmonare. Respira din nou normal. Se afla într o rezervă a infirmeriei CERN, iar scaunul său cu rotile îl aştepta lângă pat.

Privi în jur, studiind halatul în care îl îmbrăcaseră. Hainele lui erau împăturite, pe un scaun alăturat. Afară se auzeau paşii unei asistente şi directorul aşteptă un lung moment, ascultând atent. Apoi, fără a face nici cel mai mic zgomot, se ridică pe marginea patului, îşi luă hainele şi, chinuin­du se să şi mişte picioarele para­lizate, se îmbrăcă şi se târî în scaunul său.

Înăbuşindu şi tusea, se apropie de uşă, acţionând scaunul ma­nual, cu grijă să nu pornească motorul. Când ajunse în prag, între­deschise uşa şi aruncă o privire rapidă. Holul era gol. În linişte deplină, Maximilian Kohler se furişă afară din infirmerie.


58
— Şapte patruzeci şi şase de minute şi treizeci de secunde... fix. Nici atunci când vorbea în staţia de emisie recepţie, vocea lui Olivetti nu părea să răsune mai tare decât o şoaptă.

Langdon începuse deja să transpire pe bancheta din spate a maşinii parcate în Piazza de la Concorde, la trei cvartale distanţă de Panteon. Vittoria şedea lângă el, părând fascinată de Olivetti, care le transmitea oamenilor săi ultimele ordine.

— Veţi intra în dispozitiv la opt punct. Întregul perimetru, lăsând liberă intrarea. Este posibil ca ţinta să vă cunoască, deci veţi fi pas visible. Fără pierderi de vieţi omeneşti. Cineva trebuie să asigure acoperişul. Ţinta e obiectivul principal. Victima e secundară.

„Iisuse! exclamă Langdon neauzit, înmărmurit de nepăsarea rece cu care Olivetti le comunicase oamenilor săi că bătrânul cardinal era lipsit de importanţă. Victima e secundară.”

— Repet. Acţiune fără pierderi de vieţi omeneşti. Avem nevoie de ţintă vie. Daţi i drumul!

Olivetti îşi închise staţia. Vittoria îl privi uluită, aproape furioasă:

— Domnule comandant, înăuntru nu se duce nimeni?

— Înăuntru?

— În Panteon! Unde se presupune că va avea loc crima!

— Attento! Dacă trupele mele au fost infiltrate, este posibil ca asasinul să mi cunoască oamenii. Colegul dumneavoastră tocmai m a avertizat că aceasta va fi unica noastră şansă de a captura ţinta. N am de gând să sperii pe cineva punându mi oamenii să mărşăluiască în interior!

— Dar dacă ucigaşul este deja înăuntru?

Olivetti se uită la ceas:

— Ţinta a fost foarte precisă: opt fix. Mai avem cincispre­zece minute.

— A spus că l va ucide pe cardinal la ora opt fix, dar se poate să l fi adus deja înăuntru, într un fel sau altul. Dacă oamenii dum­neavoastră văd ţinta ieşind, dar nu şi dau seama că e ea? Cineva trebuie să se asigure că interiorul este curat.

— Prea riscant!

— Nu şi dacă persoana care intră nu poate fi recunoscută.

— Deghizarea oamenilor mei cere timp şi...

— Mă refeream la mine! replică Vittoria.

Langdon se întoarse şi se holbă la ea. Olivetti clătină din cap:

— În nici un caz!

— Mi a ucis tatăl!

— Exact, deci vă poate recunoaşte.

— L aţi auzit la telefon! Nici nu i trecuse prin minte că Leonardo Vetra avea o fiică! Aşa că, în mod cert, nu ştie cum arăt. Aş pu­tea intra ca un turist obişnuit. Dacă văd ceva suspect, ies şi le trans­mit oamenilor dumneavoastră să intre.

— Regret, nu pot permite aşa ceva.

— Comandante? răsună o voce în staţia lui Olivetti. Avem o problemă la poziţia din nord. Fântâna ne blochează câmpul vizual. Nu putem vedea intrarea decât dacă ne deplasăm în mijlocul pieţei. Ce alegeţi? Ne vreţi „orbi” sau vulnerabili?

Vittoria decise că a aşteptat destul:

— Asta e! Mă duc!

Deschise portiera şi coborâ. Olivetti îşi trânti staţia, sări din maşină şi se repezi spre ea. Langdon îl urmă imediat. „Ce dracu' face femeia asta?!”

Comandantul se postă în faţa Vittoriei:

— Doamnă Vetra, intuiţia dumneavoastră a fost corectă, dar nu pot permite unui civil să se amestece.

— Să se amestece? Nu vedeţi că şi dumneavoastră acţionaţi pe bâjbâite? Lăsaţi mă să vă ajut!

— Aş vrea să pot avea un ochi în interior, dar...

— Dar ce? Dar sunt femeie, asta e?

Olivetti nu răspunse.

— Sper că nu asta aveaţi de gând să spuneţi, domnule coman­dant, fiindcă ştiţi foarte bine că ideea mea este una a naibii de bună şi, dacă ţineţi cumva la vechea poveste cu rahatul macho care...

— Lăsaţi ne să ne facem meseria!

— Lăsaţi mă să vă ajut!

— E prea periculos. N am avea cum să comun icăm cu dumnea­voastră. Dacă v aş împrumuta o staţie de emisie recepţie, imediat v aţi da de gol.

Vittoria duse mâna la buzunarul bluzei şi scoase telefonul mobil.

— O sumedenie de turişti au telefoane!

Comandantul îşi încreţi fruntea, nehotărât. Vittoria deschise telefonul, prefăcându se că formează un număr:

— Bună, dragă, uite, sunt în Panteon. Ar trebui să vezi şi tu minunăţia asta!

Apoi închise aparatul şi se repezi din nou la Olivetti:

— Cine o să şi dea seama? Nu implică nici un risc! Lăsaţi mă să fiu omul vostru din interior! Apoi, arătând telefonul mobil prins de Cureaua lui, întrebă: Care e numărul dumneavoastră?

Olivetti nu îi răspunse. Şoferul ascultase întreaga discuţie şi părea să aibă o idee. Ieşi din maşină şi l trase pe comandant de o parte. După zece secunde de conversaţie în şoaptă, Olivetti dădu din cap şi se întoarse:

— Introduceţi în memoria telefonului dumneavoastră numărul ăsta. Şi începu să i dicteze cifrele. După ce Vittoria programă nu­mărul, îi ceru:

— Acum, apelaţi mă!

Tânăra făcu întocmai şi aparatul de la brâul comandantului începu să sune. Olivetti răspunse şi şopti în receptor:

— Intră în clădire, doamnă Vetra, priveşte în jur, ieşi şi apoi sună mă pentru a mi spune ce ai văzut.

Vittoria închise telefonul:

— Mulţumesc, domnule.

Langdon simţi un impuls brusc şi neaşteptat de instinct protector.

— Staţi puţin, spuse el adresându i se lui Olivetti. O trimiteţi acolo de una singură?

Vittoria se încruntă spre el:

— O să mă descurc, Robert!

Şoferul Gărzii Elveţiene începu să vorbească din nou cu şeful său.

— E periculos! o avertiză Langdon.

— Are dreptate, interveni Olivetti. Nici chiar cei mai buni oameni ai mei nu lucrează singuri. Iar locotenentul tocmai mi a sugerat că toată mascara­da asta ar fi mai convingătoare dacă aţi intra amândoi.

„Amândoi? ezită Langdon. Eu, de fapt, voiam...”

— Dacă veţi intra împreună, veţi părea un cuplu în vacanţă. Vă veţi putea chiar ajuta unul pe celălalt; prefer modalitatea asta.

Vittoria ridică din umeri:

— Bine, dar trebuie să ne mişcăm repede.

„Grozavă mutare, băiete!” mormăi Langdon ca pentru sine.

Olivetti începu să le dea indicaţii:

— Prima stradă pe care veţi ajunge este Via degli Orfani. Luaţi o la stân­ga! Duce direct la Panteon. Vă plimbaţi pe acolo două minute, cel mult. Eu rămân aici, îmi poziţionez oamenii şi aştept telefonul vostru. Nu vreau să vă las complet lipsiţi de apărare. Ştie vreunul din voi să tragă?

Şi scoase din buzunar un revolver. Lui Langdon îi sări inima din piept. „Dar n avem nevoie de pistol!” Vittoria întinse mâna după armă:

— Pot să tranchilizez o ţestoasă de la patruzeci de metri, de pe o barcă în tangaj.

— Bun! Olivetti îi întinse revolverul şi adăugă: Va trebui să l ascunzi.

Tânăra îşi privi dezarmată şortul, apoi aruncă o privire spre Langdon.

„Oh, nu, să nici nu te gândeşti!” Dar Vittoria se mişcă prea repede pentru a mai apuca el să îi spună ceva. Cu un singur gest, îi deschise sacoul şi dădu drumul armei într unui dintre buzunarele de la piept. Pistolul atârna ca un pietroi, dar măcar avea consolarea că Diagramma se afla în celălalt buzunar.

— Avem un aer inofensiv, decise Vittoria. Să mergem! Şi, luând braţul profesorului, pomi în josul străzii.

— Braţ la braţ e bine! strigă şoferul în urma lor. Nu uitaţi, sunteţi turişti! Poate chiar proaspăt căsătoriţi. Ce ar fi să vă ţineţi de mână?

În vreme ce coteau rapid, Langdon ar fi putut să jure că zăreşte urma unui zâmbet pe chipul Vittoriei.