Introducere generală

Umanismul a însemnat exaltarea omului, văzut ca o culme a creatiei spre care se îndreaptă întreaga admiratie si slavă. Umanismul a căpătat un nou impuls prin redescoperirea artei si gândirii antice. Artistii crestini au încercat să reînvie tratarea omului ca centru al artei religioase. Arta traditională a portretului sau icoanei părea prea restrictivă si în consecintă artistii au început să înlăture unul câte unul toate tabu-urile precedente. Portretele sfintilor sau ale lui Hristos nu au mai avut ca tintă revelarea dumnezeirii în lumea fizică, ci revelarea frumusetii si armoniei trupului omenesc. În timp ce vechile icoane înfătisau oameni pătrunsi de lumina divină, noile picturi înfătisau oameni cu un trup real, cu picioarele pe pământ si însufletiti de pasiuni omenesti. Obiectul artei s-a mutat din cer pe pământ.

Rationalismul a încercat să înlăture latura mistică a realitătii si să găsească explicatii logice, în termeni rationali si comuni. Ca un exemplu, teologii catolici de la începutul celui de al doilea mileniu, cum ar fi Toma d'Aquino si Anselm s-au străduit să găsească noi dovezi ale existentei lui Dumnezeu, un efort care ar fi fost considerat inutil înainte. Aceste dovezi nu aveau ca scop să convingă pe cineva într-o dezbatere, ci să înfătiseze o realitate ratională, în care toate lucrurile îsi au un sens care poate fi pătruns de mintea umană. Pentru ei Dumnezeu există nu simplu ca un fapt, ci ca o necesitate logică. Vechi concepte teologice ca mântuirea si tainele au început să fie explicate nu în lumina Scripturii si a Traditiei Bisericii, ci în lumina ratiunii.

În timp ce problema umanismului a fost alungarea lui Dumnezeu din artă si literatură, problema rationalismului a fost reducerea realitătilor tainice, care nu puteau fi întelese decât într-un mod spiritual si prin lumina Duhului Sfânt, la niste realităti care să poată fi întelese prin puterea mintii si a logicii umane. Reductionismul a fost întotdeauna sâmburele ereziilor. Într-adevăr, conceptia monofizită a Islamului este mult mai logică si usor de înteles decât dogma crestină a celor două naturi ale lui Hristos. Modalismul, care afirma că Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt sunt trei modalităti de manifestare ale unei singure persoane, era mult mai “logic” si usor de înteles decât dogma crestină a celor Trei Persoane într-o singură Fiintă. Arianismul rezolva în mod simplu conceptia despre întrupare, pretinzînd că Hristos a fost o creatie si nu Dumnezeu vesnic.

În ce priveste mântuirea, tendinta rationalistă a Bisericii apusene a dus în cele din urmă la o conceptie pur juridică a mântuirii. În această nouă conceptie, întregul univers este o mare sală de judecată în care sunt testati oamenii. Ei pot încheia un fel de contract cu Dumnezeu, primind absolvirea păcatelor; pot refuza si uneori pot călca acest contract, ceea ce rezultă în mod mecanic în pierderea mântuirii. Întreaga dramă a mântuirii este astfel explicată în termeni juridici, usor de înteles de oameni. O serie de alte metafore si explicatii ale mântuirii în Scriptură si în Traditie au fost abandonate. Adâncimea Scripturii si învătăturile adunate si exprimate de o mie de ani de Sfintii Părinti ai Bisericii Răsăriteane au fost înlocuite cu o nouă conceptie seducătoare prin logica ei.