Introducere generală

Mântuirea copiilor

În cadrul juridic al conceptiei protestante despre mântuire, “contractul” care duce la însusirea mântuirii trebuie “semnat” de o persoană responsabilă din punct de vedere juridic. Aceasta este explicatia refuzului de a boteza copii. Dar ce se întâmplă deci cu acei copii care au murit înainte de vârsta responsabilitătii? Ei nu au încheiat un astfel de “contract”. Unii neoprotestanti cred că acesti copii sunt automat mântuiti. Alti teologi neoprotestanti sustin că acestia sunt pierduti.

Nevoia “convertirii”

Dat fiind că partea omului în mântuire are aspectul juridic al consensului, al acceptării, al asentimentului mintal, acest asentiment trebuie dat în mod clar, altfel omul nu este sigur dacă a fost mântuit. În felul acesta, copiii credinciosilor sunt presati să aibă o artificială “întoarcere la Dumnezeu” sau “criză”, altfel acest acord nu este în mod clar “semnat”.

Momentul mântuirii

Un acord juridic presupune un moment precis în timp în care devine valabil. Una din două: un individ fie a “semnat”, fie “nu a semnat”. În orice moment din viată, omul este sau mântuit, sau pierdut. Mai mult decât atât, se presupune că fiecare trebuie să stie pentru el însusi starea în care se află. Problema este că multi dintre cei care au “semnat” printr-un acord mintal sincer se dovedesc a fi departe de Dumnezeu. Care este explicatia? Sunt acestia cu adevărat mântuiti? Unii protestanti răspund în mod răspicat “Da, pentru că singura conditie a mântuirii este credinta în jertfa Domnului Iisus”. În felul acesta apare un fel de mântuire care nu atinge natura umană, o mântuire conditionată doar de acordul mintal.

Alti neoprotestanti folosesc un mic subterfugiu logic. Ei spun că cei care se dovedesc nevrednici de Hristos, nici măcar nu au fost mântuiti. Sunt mântuiti doar aceia care au crezut (singura conditie) si a căror viată dovedeste mântuirea. Aceasta duce în cele din urmă la acceptarea implicită a necesitătii faptelor bune.