Introducere scurte consideraţii privind situaţia instanţei în anul 2013 Tribunalul Ilfov

Cea mai importantă modificare legislativă apărută în cursul anului 2013 în materie civilă a constituit-o intrarea în vigoare, la 15.02.2013, a Noului Cod de procedură civilă, act normativ care a adus câteva schimbări majore în derularea procesului în faţa instanţei de judecată.

Din punct de vedere al competenţei materiale Noul cod de procedură civilă lărgeşte competenţa Tribunalelor, care devine instanţă cu plenitudine de competenţă, judecând in fond toate procesele si cererile care nu sunt date în competenţa altor instanţe.

În acest sens este de reţinut ca revin în competenţa tribunalului procesele şi cererile în materie civilă, dacă au o valoare mai mare de 200.000 lei. În vechiul Cod de Procedură Civilă  erau de competenţa Tribunalului cererile în materie civilă al căror obiect avea o valoare de cel puţin 500.000 lei.

O altă modificare importantă vizează rolul activ al judecătorului care  nu mai este incompatibil dacă pune în discuţia părţilor, din oficiu, anumite aspecte de fapt sau de drept - art. 41 alin. 1 pct. 1 NCPC. Astfel, recuzarea unui  judecător ca urmare a invocării din oficiu a unei excepţii sau a oricăror alte aspecte ce pot fi apreciate ca o antepronunţare, a rămas fără obiect.

A fost eliminată procedura învestirii cu formulă executorie, încheierea de încuviinţare a executării silite urmând să conţină, în partea finală, formula executorie - art. 656 alin. 7 NCPC. Această modificare reduce în mod considerabil timpul de aşteptare al unei persoane interesate de punerea în executare a hotărârii.

Cererile de strămutare nu mai sunt de competenţa exclusivă a ICCJ, astfel cererea de strămutare întemeiată pe motive de bănuială legitimă urmează a fi soluţionată de curtea de apel pentru instanţele inferioare aflate în jurisdicţia sa. Rolul acestei modificări este de degrevare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât cel mai des invocate motive la o astfel de cerere este cel de bănuială legitimă.

Cea mai importantă noutate constă însă în procedura prealabilă obligatorie până la primul termen de judecată, care are drept consecinţă scurtarea duratei proceselor şi disciplinarea conduitei procesuale a părţilor. Astfel, Noul Cod de Procedură Civilă obligă pârâtul să depună întâmpinarea în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată - art. 201 alin. 1 NCPC. Acest aspect presupune o diligenţă sporită din partea pârâtului. De asemenea, în art. 169 NCPC, dacă părţile au avocaţi sau consilieri juridici, actele se pot comunica direct între aceştia.

La art. 201 alin. 2 NCPC se prevede că, în zece zile de la primirea întâmpinării, reclamantul este obligat să formuleze răspunsul la întâmpinare.

În termen de trei zile de la depunerea răspunsului la întâmpinare, prin rezoluţie, va fi fixat primul termen în cauză, care trebuie să fie încadrat într-un interval de maxim 60 de zile - art. 201 alin. 3 NCPC. Acest aspect afirmă principiul celerităţii întrucât primul termen de judecată va fi în maxim trei luni de zile de la introducerea cererii, aspect resimţit la nivelul instanţei.

O altă modificare importantă a constituit-o introducerea potrivit art. 83 alineatul 3 din Noul Cod de Procedura Civilă a obligativităţii asistării de avocat în recurs, obligaţie stabilită sub sancţiunea nulităţii. Aceeaşi sancţiune este prevăzuta şi pentru persoanele juridice.

Prin intrarea in vigoare a Noului Cod de Procedura Civilă se instituie, de asemenea, o procedură nouă, respectiv cea a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - scopul acestei proceduri este ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită o decizie prin care se dă o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept care este nouă şi asupra căreia instanţa supremă nu a mai statuat înainte şi care nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii; decizia instanţei supreme este obligatorie atât pentru instanţa care a sesizat-o, de la momentul pronunţării deciziei, dar şi pentru toate instanţele române, de la data publicării în Monitorul Oficial

Cea mai mediatizată modificare adusă de Noul Cod de procedură civilă procedurii de judecată în faţa primei instanţe a constituit-o însă introducerea ca obligatorie a procedurii de informare cu privire la avantajele medierii.

Deşi participarea la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii a devenit obligatorie de la intrarea în vigoare a NCPC, sancţiunea respingerii ca inadmisibile a acţiunii în lipsa acesteia se aplica numai de la data de 1 august 2013, dată la care a intrat in vigoare Legea nr. 214/2013.

Taxele de timbru pentru conflictele soluţionate prin mediere

Înainte de modificarea legislaţiei taxelor de timbru, încuviinţarea în instanţa a acordurilor de mediere era scutita de taxe. In perioada mai 2006, de la apariţia Legii nr. 192/2006 si pana la 1 octombrie 2012, cand a intrat in vigoare Legea nr. 115/2012, se restituiau taxele de timbru plătite daca litigiul se soluţiona prin mediere. Dupa data de 1 octombrie 2012, facilitatea a rămas doar pentru cauzele care nu au ca obiect transferul de proprietate, adică în principal pentru spetele comerciale.

Reducerea taxelor de timbru pentru conflictele soluţionate prin mediere

Începând din 29 iunie 2013, odată cu intrarea in vigoare a OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, încuviinţarea unui acord de mediere în instanţa se taxează cu 20 de lei. Fie că acordul este depus înainte ca disputa să devină litigiu, fie că se depune după ce conflictul a devenit litigiu, taxa este aceeaşi. În ceea ce priveşte taxele de timbru aferente obiectului conflictului, justiţiabilii sunt scutiţi de 50% din taxele de timbru care se calculează la valoare in condiţiile în care se depune direct acordul de mediere pentru a obţine hotărârea de expedient.

Taxele de timbru pentru litigiile încheiate prin acord de mediere

Nu este foarte clar ce se întâmplă şi cum se procedează în situaţia în care cauza - fiind pe rolul instanţei şi având taxele plătite integral, intervine un acord de mediere între părţi.

O.U.G. nr. 80/2013 nu abroga art. 63 din Legea nr. 192/2006 care stipulează:

(2) Odată cu pronunţarea hotărârii, instanţa va dispune, la cererea parţii interesate, restituirea taxei judiciare de timbru, plătită pentru investirea acesteia, cu excepţia cazurilor in care conflictul soluţionat pe calea medierii este legat de transferul dreptului de proprietate, constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, partaje si cauze succesorale.

 (2.1) Instanţa de judecata nu va dispune restituirea taxei judiciare de timbru plătite pentru investirea acesteia, in cazul in care conflictul soluţionat este legat de o cauza succesorală pentru care nu s-a eliberat certificatul de moştenitor.

In schimb O.U.G. nr. 80/2013 menţionează la art. 45 lit. j:

1) Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului, in următoarele situaţii:

 j) în alte cauze expres prevăzute de lege.

Rămâne de văzut dacă practica este cea care va stabili echilibrul între cele două prevederi sau va fi nevoie de intervenţia legiuitorului.

b) In materia dreptului muncii:

Deşi nici Legea nr. 53/2003 - Codul muncii si nici Legea nr. 62/2011 - Legea dialogului social, legi cadru in materia soluţionarii conflictelor nu au suferit modificari de substanţă in cursul anului 2013, o serie de decizii ale Inaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, pronuntate in soluţionarea recursurilor in interesul legii şi-au pus amprenta asupra activităţii instanţei, fie in sensul modificării practicii acesteia in soluţionarea cauzelor având ca obiect conflicte de munca fie in sensul creşterii incarcaturii

In acest sens menţionăm:

- Decizia nr. 1/2013 pronunţată în dosarul nr. 19/2012 prin care, admitând recursurile in interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov si procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, ICCJ a hotărât ca în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabileşte că organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat.

    Prin aceeaşi decizie s-a dispus că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. 2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

- Decizia nr. 11/2013 pronunţată în dosarul nr. 9/2013 prin care Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 252 alin. (5) raportat la art. 250 din Codul muncii instanţa competentă să soluţioneze contestaţia salariatului împotriva sancţiunii disciplinare aplicate de către angajator, constatând că aceasta este greşit individualizată, o poate înlocui cu o altă sancţiune disciplinară.

Menţionăm că, anterior pronunţării acestei decizii, practica instanţei era în sensul ca o astfel de înlocuire a sancţiunii disciplinare aplicate este posibilă.

- Decizia nr. 21/2013 pronunţată în dosarul nr. 16/2013 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
c) În materia asigurărilor sociale:

Nici in materia asigurarilor sociale nu s-au înregistrat modificări legislative de substanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţând, la rândul său, în aceasta materie doua decizii în interesul legii în cursul anului 2013, respectiv:

- Decizia nr. 22/2013 prin care Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, admiţând recursurile în interesul legii formulate de Avocatul Poporului şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, stabileşte că indemnizaţiile lunare reparatorii şi indemnizaţiile lunare prevăzute de Legea nr. 341/2004 se calculează, în anul 2011, prin aplicarea coeficientului de 15% asupra cuantumului indemnizaţiei aflat în plată în luna octombrie 2010.

Facem menţiunea că, anterior pronunţării acestei decizii, practica instantei era neunitară, unul dintre completurile care soluţionează cauze privind asigurarile sociale stabilind că indemnizaţiile lunare reparatorii şi indemnizaţiile lunare prevăzute de Legea nr. 341/2004 se calculează, în anul 2011, prin aplicarea coeficientului de 15% asupra cuantumului indemnizaţiei aflat în plată în luna octombrie 2010, iar celălalt complet în sensul că în anul 2011, indemnizaţiile reparatorii şi cele lunare, prevăzute de Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se determină prin aplicarea coeficienţilor prevăzuţi de art. 4 alin. (4) şi art. 5 alin. (1) lit. m) din acest act normativ, la valoarea salariului mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2010, în cuantum de 1.836 lei, prevăzut de art. 16 alin. (2) din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2010 nr. 12/2010.

- Decizia nr. 9/2013 pronunţată in dosarul nr. 6/2013 prin care Inalta Curte de Casaţie si Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2011, aprobată prin Legea nr. 109/2012, stabileşte că sunt supuse revizuirii şi pensiile prevăzute de art. 1 lit. c) -h) din Legea nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor aceleiaşi legi, atunci când deciziile de recalculare emise în temeiul Legii nr. 119/2010, cu modificările ulterioare, şi al Hotărârii Guvernului nr. 737/2010 au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, fiind menţinut cuantumul pensiei anterioare, fără a se putea reţine puterea de lucru judecat a acestor din urmă hotărâri.
d) Protecţia copilului:

Cea mai importanta modificare in aceasta materie a constituit-o intrarea in vigoare, la 3.10.2013, a Legii nr. 257/2013 privind modificarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

Un important aspect reglementat de noile dispoziţii este cel al situaţiei copiilor cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate. Se introduce obligativitatea părinţilor sau tutorelui, după caz, care au copii în întreţinere şi care intenţionează să plece la muncă în străinătate, de a notifica această intenţie serviciului public de asistenţă socială de la domiciliu cu 40 de zile înainte de a părăsi ţara. Notificarea va conţine în mod obligatoriu nominalizarea persoanei care se ocupă de întreţinerea copilului pe perioada absenţei părinţilor sau tutorelui, după caz.

O astfel de măsură este de natură să contribuie la o mai mare responsabilizare a părinţilor şi la asigurarea unui grad mai mare de transparenţă cu privire la persoanele care poartă responsabilitatea creşterii şi educării copilului.

Scopul introducerii acestei măsuri cu un caracter de noutate a fost acela de a permite de o manieră clară şi transparentă monitorizarea la nivelul autorităţilor locale şi centrale a situaţiei exacte a numărului de copii rămaşi în ţară în îngrijirea unor rude sau persoane, după plecarea la muncă în străinătate a părinţilor.

Este stabilită, de asemenea, procedura prin care instanţa de tutelă deleagă temporar autoritatea părintească cu privire la persoana copilului, pentru o perioadă ce nu poate depăşi un an, către persoana nominalizată în condiţiile legii.

În acelaşi timp, în vederea clarificării regimului asigurării protecţiei tinerilor care au dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, Legea nr. 257/2013 introduce o serie de prevederi mai clare privind condiţiile în care este permisă extinderea perioadei în care aceştia pot  beneficia de o măsură de protecţie specială. Astfel, protecţia specială se acordă la cererea tânărului care îşi continuă studiile ”o singură dată în fiecare formă de învăţământ de zi”.

Sunt, de asemenea, introduse reglementări detaliate referitoare la modalitatea de acordare a drepturilor de care pot beneficia copiii şi tinerii pentru care s-a stabilit o măsură de protecţie specială, în condiţiile abrogării prevederilor Legii nr. 326/2003 privind drepturile de care beneficiază copiii şi tinerii ocrotiţi în serviciile publice specializate pentru protecţia copilului, mamele protejate în centre maternale, precum şi copiii încredinţaţi sau daţi în plasament la asistenţi maternali, cu excepţia art. 2, alin. (1).

Legea nr. 257/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului introduce astfel o serie de prevederi menite să asigure o mai bună responsabilizare a părinţilor în ceea ce priveşte creşterea şi îngrijirea copilului, cu referire directă la interzicerea folosirii acestuia în activităţi de practicare a cerşetoriei în scopul de a obţine foloase materiale.

De asemenea, este prevăzută obligaţia părinţilor de a presta, pe durata aplicării unei măsuri de protecţie specială faţă de copil, a unor acţiuni sau lucrări de interes local, în situaţia în care plata contribuţiei la întreţinea acestuia nu este posibilă. O astfel de măsură a fost considerată a fi de natură a contribui la o responsabilizare crescută a părinţilor cu privire la rolul primordial ce le revine în creşterea şi îngrijirea copilului. Cu atât mai mult cu cât, conform prevederilor legale în vigoare, răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor, aceştia având obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia. 

Introducerea prevederilor referitoare la obligarea părintelui apt de muncă de către instanţă să presteze acţiuni sau lucrări de interes local în situaţia în care plata contribuţiei la întreţinerea copilului nu este posibilă, a avut în vedere dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Constituţie, care permite adoptarea unei astfel de soluţii în cazul situaţiilor „care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege”.

Cu toate acestea, practica instanţei în materie a relevat ca noile prevederi - nu lipsite de fundament şi utilitate - au avut totuşi efectul nedorit al creşterii termenului de soluţionare al cauzelor având ca obiect plasamentul (de exemplu), fiind necesară efectuarea de demersuri suplimentare în vederea identificării nivelului de venituri al părinţilor sau chiar a domiciliului acestora.

Aceasta deoarece, în practică, cel mai adesea părinţii copiilor pentru care se solicită instituirea uneia dintre masurile de protecţie specială prevăzute de Legea nr. 272/2004 sunt, din păcate, de negăsit.

În acelaşi timp, având în vedere că actuala lege prevede responsabilităţile ce revin atât părinţilor, cât şi autorităţilor sau instituţiilor cu atribuţii în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului, dar nu conţine sancţiuni ce ar putea fi aplicate în situaţia îndeplinirii defectuoase a acestor responsabilităţi, prin s-a urmarit şi reglementarea acestui aspect.

Astfel, Legea nr. 257/2013 introduce o serie de prevederi privind aplicarea unor sancţiuni pentru părinţi, cadre didactice sau autorităţi ale administraţiei publice locale, în situaţiile în care aceştia nu îşi îndeplinesc sau îşi îndeplinesc în mod necorespunzător atribuţiile sau responsabilităţile ce le revin în ceea ce priveşte asigurarea creşterii sau îngrijirii adecvate a copiilor, sau luarea măsurilor de protecţie specială necesare.

e) În materie civilă

Principalele modificări legislative intervenite in cursul anului 2013, cu impact asupra activităţii instanţei, vizează următoarele:

- Prin Decizia nr. 3/2013 pronunţată de Inalta Curte de Casaţie si Justiţie in dosarul 20/2012 s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, aceste prevederi instituie o obligaţie legală pentru societăţile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuinţele construite din fondurile statului sau ale unităţilor economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, cu excepţiile prevăzute de lege.

- Prin Decizia nr. 4/2013 pronunţată de Inalta Curte de Casaţie si Justiţie in dosarul 1/2013 s-a stabilit că in interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 223 raportat la art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prevederile art. 396-404 din noul Cod civil, referitoare la efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, sunt aplicabile şi cererilor de divorţ formulate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil şi aflate pe rolul instanţelor de judecată în căile de atac.

f) În materie penală

Deşi Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri de degrevare a instanţelor şi de pregătire a punerii in aplicare a Noului Cod de Procedura Civilă a adus, odată cu intrarea sa in vigoare, la 15 februarie 2013, şi o serie de modificări ale Codului de Procedură Penală, acestea nu au avut, totuşi, un impact semnificativ asupra activităţii Tribunalului Ilfov, vizând în esenţă competenţa materială şi după calitatea persoanei a curţilor de apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, procedura strămutării şi reducerea motivelor de recurs prevăzute de art. 385⁹ C. pr. pen .

CAPITOLUL III

INDEPENDENŢĂ ŞI RĂSPUNDERE, INTEGRITATE ŞI TRANSPARENŢĂ
Secţiunea 1

Independenţa judecătorilor instanţei în cursul anului 2013
Independenta magistratului este premisa statului de drept si garanţia fundamentala a unei corecte judecăţi. Aceasta presupune ca nimeni nu poate interveni in deciziile şi modul de gândire al judecătorului.

Conceptul de independenta trebuie abordat din perspectiva celor două componente ale sale respectiv, independenta instituţională şi independenţa judecătorului.

Independenţa instanţelor este consacrată constituţional prin prevederea înscrisă în art. 126 alin. 1 din Constituţia României, potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, adică judecătorii, tribunale şi curţi de apel. Aceasta presupune că în realizarea actului de justiţie, magistraţii nu pot fi influenţaţi de puterea executivă sau legislativă.

Independenta judecătorilor este reflectată în art. 124 alin. 3 din Constituţia României, care dispune că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

O altă garanţie oferită magistraţilor şi care asigură independenţa acestora este dată de inamovibilitate. Aceasta presupune că orice avansare sau transferare nu se poate face decât cu consimţământul judecătorilor.

Inamovibilitatea este reglementată cu valoare de principiu in Constituţia României. Astfel, conform art. 125 alin. 1, judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii

Independenţa magistratului este definită ca standard profesional ce trebuie atins sau competenţă ce trebuie dezvoltată, împreună cu alte competenţe care stau la baza deciziei corecte şi imparţiale a judecătorului, spre exemplu, gândirea independentă, critică.

Carta Universală a Judecătorului: „în cadrul activităţii lor, judecătorii vor asigura dreptul oricărei persoane la un proces echitabil. Aceştia vor promova dreptul oricărei persoane la un proces echitabil şi public, într-o perioadă de timp rezonabilă, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, constituită conform legii, în vederea stabilirii drepturilor şi obligaţiilor civile ale acesteia sau în cazul oricărei acuzaţii penale împotriva sa”.

Independenţa nu poate fi privită ca un privilegiu al judecătorului, ci ca datoria, obligaţia fundamentală a fiecărei persoane care ocupă această funcţie de a-şi dezvolta calităţile intelectuale şi morale care stau la baza conduitei independente şi imparţiale în judecarea fiecărui caz. De aceea, principiul independenţei judecătorului poate fi înţeles doar în legătura cu principiul responsabilităţii/răspunderii judecătorului pentru calitatea activităţii sale profesionale, iar echilibrul dintre aceste două principii creează condiţiile procesului echitabil, tocmai pentru a se asigura condiţiile unei decizii de calitate.

Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei judecătorilor, are ca rol principal sprijinirea eforturilor judecătorilor pentru menţinerea şi întărirea independenţei individuale şi în acest scop trebuie să folosească eficient pârghiile şi mecanismele pentru apărarea independenţei acestora.

Problema care ar suscita discuţii este aceea a măsurilor pe care le are la îndemână Consiliul Superior al Magistraturii pentru a aduce la cunoştinţa publică hotărârile adoptate de acesta în materia apărării independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi procurorilor.

În cele mai multe cazuri, comunicatele de presă emise de Consiliul Superior al Magistraturii nu sunt preluate de mass-media, astfel încât opinia publică nu este informată în legătură cu poziţia adoptată de către Consiliu în materia apărării independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi procurorilor.

Pornind de la ideea de principiu că independenţa magistratului este premisa statului de drept şi garanţia fundamentală a unei corecte judecăţi, apreciem că se impune stabilirea unor măsuri de natură să creeze cadrul adecvat pentru informarea opiniei publice cu privire la hotărârile adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii.

În cursul anului 2013 nu au existat solicitări ale judecătorilor de la Tribunalul Ilfov, Judecătoria Buftea şi Judecătoria Cornetu de apărare a independenţei.

De asemenea, nu au fost semnalate presiuni sau imixtiuni în actul de justiţie, fiecare judecător soluţionând cauzele repartizate aleatoriu potrivit propriei conştiinţe.