Introducere scurte consideraţii privind situaţia instanţei în anul 2013 Tribunalul Ilfov
Prin sentinţa civilă nr. 2295/93/2013
Yüklə 1,91 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- The former king of Greece vs. Greece
- Prin sentinţa civila nr. 2182/4.09.2013 pronunţata în dosar nr. 3178/93/2012 având ca obiect restituire taxa poluare, instanţa a reţinut ca legea nr. 9/2012 este contrară art. 110 din TFUE.
1. Prin sentinţa civilă nr. 2295/93/2013, instanţa a admis în parte acţiunea SINDICATULUI INVATAMANT „SPIRU HARET” ILFOV, în numele membrilor de sindicat reclamanţi în sensul că a obligat pârâta Liceul Tehnologic „Pamfil Seicaru” Ciorogârla să plătească reclamanţilor sumele reprezentând plata ajutorului pentru achiziţionarea de cărţi şi programe educaţionale pe suport electronic necesare îmbunătăţirii calităţii didactice aferente perioadei 1.01.2010 - 3.07.2010, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei la data plătii efective. Totodată a obligat pârâţii Inspectoratul Şcolar al Judeţului Ilfov, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Finanţelor Publice să aloce, potrivit competentelor stabilite prin lege pentru fiecare în parte, sumele necesare plătii drepturilor băneşti cuvenite reclamanţilor. Instanţa a reţinut că prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. 2320/93/2013, SINDICATUL INVATAMANT „SPIRU HARET” ILFOV, în numele membrilor de sindicat reclamanţi, a chemat în judecată pe pârâţii Şcoala cu Clasele I-VIII nr. 1 Buftea, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Ilfov, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: - obligarea pârâtei unitatea de învăţământ plata sumelor reprezentând ajutorul financiar pentru achiziţionarea de cărţi şi programe educaţionale pe suport electronic necesare îmbunătăţirii calităţii didactice, prevăzut de Legea nr. 315/2006, aferent anului 2010, actualizate în funcţie de rata inflaţiei la data plăţii; - obligarea pârâtului inspectorat şcolar să aloce către unitatea de învăţământ sumele necesare plăţii integrale a ajutorului prevăzut de Legea nr. 315/2006; - obligarea pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aloce inspectoratului şcolar sumele necesare plăţii integrale a ajutorului prevăzut de Legea nr. 315/2006; - obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să vireze în bugetul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului sumele necesare plăţii integrale a ajutorului prevăzut de Legea nr. 315/2006 Instanţa a reţinut ca în cauza de faţa, creanţa reclamanţilor, aferenta perioadei 1.01.2010 - 3.07.2010 (data la care legea 315/2006 a fost abrogata) are ca baza dispoziţiile Legii 315/2006 care instituie în patrimoniul reclamanţilor dreptul de a beneficia de plata ajutorului pentru achiziţionarea de cărţi şi programe informatice pe suport electronic, în cuantum de 100 EUR anual, are valoare patrimoniala şi constituie aşadar un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie. Instanţa a arătat că în mod constant Curtea a apreciat că odată ce o dispoziţie legală în vigoare prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate pentru a beneficia de acestea au fost îndeplinite, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat această plata, pentru perioada cât dispoziţiile legale în discuţie se afla în vigoare (Kechko c. Ucrainei, , dec. din 8.02.2006, par. 23 în fine). De asemenea, Statul nu poate invoca lipsa de fonduri pentru a justifica neîndeplinirea obligaţiilor ce-i revin conform actelor normative în vigoare (vezi mutatis mutandis, Burdov v. Russia, no. 59498/00, § 35, ECHR 2002-III)
Tribunalul a reţinut totuşi că, în accepţiunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „bun” în sensul primului alineat al art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie are un înţeles autonom, care nu este limitat la deţinerea de bunuri fizice şi este independent de clasificările formale din legislaţiile interne. O serie de alte drepturi şi creanţe, ca de exemplu datoriile sau activele pot fi de asemenea considerate drepturi de proprietate în sensul reglementarii art. 1 din Protocolul 1 Adiţional. Cu privire la acest aspect, Curtea a stabilit deja că o creanţa nu poate fi considerata ca având valoare patrimoniala decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky c Slovaciei, par. 52) Adoptând acceptarea comuna a acestui termen (bunuri mobile şi imobile) Curtea a considerat de asemenea că termenul bunuri se extinde şi la drepturile pe care o persoană le poate dobândi, în special la activele din dreptul privat cum ar fi dreptul de a încheia contracte de chirie (Mellacher şi alţii c. Austriei) sau reclamaţii financiare fondate pe neexecutarea obligaţiilor comerciale sau pe necesitatea de a acoperi prejudicii (Raffineries greques Stran & Stratis Andreadis c. Greciei) Termenul “bunuri” cuprinde şi drepturile obţinute în cadrul unui regim de pensionare sau securitate socială (Vasilopoulou c Greciei, 2002), o creanţă a Statului (S.A. Dangeville c. Frantei, 2002) etc. Trebuie cu toate acestea ca dreptul în cauza să aibă un caracter precis definit, deoarece drepturile viitoare sau în curs de realizare nu intra sub protecţia acestui articol. Examinând dacă circumstanţele particulare ale cauzei, privită ca un întreg, conferă reclamantului dreptul la protecţia conferită de art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie (Broniowski v. Poland (dec.) [GC], no. 31443/96, § 98, ECHR 2002-X), tribunalul a reţinut că în ce priveşte cuantumul pensiei neîncasate şi cuvenite pentru perioadele ulterioare intrării în vigoare a Legii 119/2010 acesta nu reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Aditional. Tribunalul a reţinut sub acest aspect că practica constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul că este la latitudinea statului de a aprecia cuantumul drepturilor ce urmează a fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Aşadar, statul poate introduce, suspenda sau înceta plata unor anumite drepturi, prin edictarea unor modificări legislative adecvate. (Kechko v. Ucraina, dec. din 8.02.2006, par. 23) În cauza Vilho Eskelinen şi alţii Curtea a statuat că nu există un drept protejat de convenţie la menţinerea în plată a unui salariu într-un anumit cuantum (Vilho Eskelinen and Others, § 94). În cauză, instanţa a reţinut că nu avem de-a face cu o privare de proprietate, dreptul reclamantului la pensie rămânând în vigoare, modificându-se numai cuantumul acesteia, cuantum care, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010 a fost calculat în baza principiilor Legii nr. 19/2000, aşadar cu respectarea principiului contributivităţii. Instanţa a analizat dacă reclamantul avea, la data formulării acţiunii, măcar o “speranţă legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional, arătând că prima dată noţiunea de “speranţa legitimă” a fost reţinută de Curte în cauza Pine Valley Developments şi alţii c. Irlandei în care a decis ca exista speranţa legitimă din momentul în care autorităţile eliberaseră un certificat de urbanism pe baza căruia reclamanţii în cauza cumpăraseră un domeniu pe care vroiau sa-l amenajeze. Curtea a apreciat ca acest certificat, asupra căruia autorităţile nu puteau reveni, era un element al proprietarii în chestiune. Curtea a apreciat ca ceea ce legitimează speranţa este fie o hotărâre judecătoreasca, chiar nedefinitiva, prin care sa fie recunoscut dreptul celui interesat, fie împrejurarea ca acesta se fondează de o maniera rezonabil justificata pe un act juridic având o baza juridica solida şi o incidenta asupra drepturilor de proprietate (Strech c. Marii Britanii, 2003) Criteriul decisiv al unei ,,speranţe legitime”, protejate de primul Protocol este reprezentat de existenţa unui baze suficiente în dreptul intern, astfel cum este interpretat de instanţele naţionale [CEDO (Marea Cameră), Kopecky, precit, par. 50 şi 54; CEDO, Jantner c/a Slovacia, Hotărâre din 4 martie 2003, par. 27-33] În cauza tribunalul a reţinut ca în ce priveşte modalitatea de calcul a pensiei reclamantului aceasta era, anterior intrării în vigoare a Legii 119/2010 reglementat prin Legea nr. 179/2004 privind statutul poliţiştilor Aşa fiind, reţinând ca reclamantul avea o “speranţa legitima” în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie şi ca modificarea dispoziţiilor legale privind modalitatea de calcul a drepturilor sale de pensie prin intrarea în vigoare a Legii nr. 119/2010 reprezintă o ingerinţă în dreptul acesteia de proprietate, tribunalul a apreciat că această ingerinţă trebuie analizată tot prin prisma jurisprudenţei Curţii, pentru a observa dacă art. 1 a fost sau nu încălcat. În cauza Sporrong şi Lonnroth c Suediei (1982), Curtea a stabilit care sunt limitele ingerinţei statului în ceea ce priveşte dreptul de proprietate. Astfel, ingerinţa statului poate fi rezultatul unei măsuri luate de o autoritate publică, al unei hotărâri judecătoreşti sau a anumitor prevederi legale. O măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie, conform jurisprudenţei CEDO, 1. să fie prevăzuta de lege, 2. să fie justificată de o cauza de utilitate publică sau de un scop legitim de interes general şi 3. să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong şi Lonnroth c. Suediei) În special trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul vizat şi mijloacele folosite (Pressos Compania Naviera SA şi altii c. Belgiei, 20 nov. 1995) În ceea ce priveşte ingerinţa reţinută în cauză, tribunalul a apreciat pe de o parte că aceasta este prevăzută prin lege şi pe de altă parte că aceasta serveşte necesităţii protejării unui interes general, asigurarea stabilităţii economice a ţării şi apărarea siguranţei naţionale fiind noţiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” şi de „cauză de utilitate publică”. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în repetate rânduri, în practică sa constantă, că în ce priveşte cunoaşterea directă a societăţii şi a nevoilor acesteia, autorităţile naţionale sunt mai bine plasate decât judecătorii internaţionali atunci când vine vorba despre aprecierea „interesului public”, revenindu-le, aşadar, în primul rând acestora să aprecieze asupra existenţei unei probleme de interes public. De aceea, în acest domeniu, ca şi în altele ce fac obiect de protecţie a Convenţiei, autorităţile naţionale dispun de o anumită marja de apreciere. În plus, noţiunea de „interes public” este în mod necesar pasibilă de o interpretare extensivă (The former king of Greece vs. Greece, Application no. 25701/94). Curtea apreciază de aceea că marja de apreciere de care dispun autorităţile naţionale în implementarea politicilor sociale şi economice să fie una largă şi cel mai adesea respectă dreptul statelor de a defini „interesul public”, cu condiţia ca această definiţie să nu fie în mod manifest lipsita de un fundament rezonabil. (James and Others v. the United Kingdom judgment of 21 February 1986, Series A no. 98, p. 32, § 46). În speţă tribunalul a reţinut că masurile edictate de Legea nr. 119/2010 au avut ca scop, degrevarea bugetului asigurărilor sociale, respectiv a bugetului de stat de anumite cheltuieli, pe fondul unei crize economice generalizate şi profunde şi pentru a se crea premizele unei relansări economice reale. Aşadar, instanţa a analizat dacă măsura dispusă este de natură a păstra un just echilibru între necesitatea protejării interesului general şi protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor, dacă a existat un raport rezonabil de proporţionalitate între măsurile luate şi scopul urmărit (Pressos Compania Naviera S.A. şi Altii v. Belgium, hotararea din 20 November 1995, Series A no. 332, p. 23, § 38). Instanţa a reamintit că, în conformitate cu practica constantă a Curţii EDO, Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat în situaţii concrete că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53). În speţă, instanţa a verificat dacă dreptului reclamantului la pensie i-a fost adusă, prin recalcularea pensiei în temeiul Legii nr. 119/2010, o atingere de aşa natură încât să fi fost afectată însăşi substanţa acestuia. Analizând aşadar situaţia particulară concretă a reclamantului tribunalul a reţinut că, aşa cum s-a arătat, drepturile de pensie ale acestuia s-au deschis la 1.11.2005 şi că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 obligaţia de plată a contribuţiilor sociale revenea exclusiv angajatorului, salariatul contribuind numai la fondul pentru pensia suplimentara Numai după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000 obligaţia de plată a contribuţiei sociale s-a împărţit între angajat şi angajator. Nu mai puţin, tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte pensiile militare, acestea erau stabilite fără ca vreo contribuţie a beneficiarilor unor astfel de pensii la fondul de asigurări sociale să fie percepută în perioada de cotizare (excepţie făcând contribuţia la pensia suplimentară). Modalitatea de calcul a pensiei speciale stabilite conform Legii nr. 179/2004 nu avea ca temei principiul contributivităţii, aceasta fiind calculată prin aplicarea unui procent asupra salariului brut realizat în ultima lună de activitate Recalcularea pensiei în temeiul Legii nr. 119/2010 nu face altceva decât să repună pe reclamantul în situaţia anterioara intrării în vigoare a Legii nr. 179/2004, respectiv prin determinarea cuantumului pensiei prin raportare la veniturile realizate de aceasta şi la baza de calcul a contribuţiilor de asigurări sociale plătite. Cu alte cuvinte, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010 reclamantul se află pus în situaţie echivalentă cu pensionarii provenind din toate celelalte categorii sociale (medici, profesori, ingineri, muncitori, etc), ale căror drepturi de pensie se determină pe baza principiului contributivităţii prevăzut de Legea nr. 19/2000 Împrejurarea că, urmare a revizuirii drepturilor de pensie, reclamantul beneficiază de un cuantum al acestora mai redus decât anterior nu este de natură să conducă la concluzia că dreptul acestuia ar fi fost afectat în însăşi substanţa sa. Nu a putut fi ignorat, sub acest aspect, faptul că, sesizată cu această problemă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, respingând ca inadmisibile sesizările formulate, că pensia cuvenită reclamanţilor în baza contribuţiilor plătite (pensia suplimentară) a rămas neatinsă, aceştia pierzând exclusiv suplimentul la pensie, care era acordat de la bugetul de stat (cauzele Ana Maria Frimu, Judita Vilma Timar, Edita Tanko, Marta Molnar şi Lucia Ghetu c. Romaniei, nr. 453/11, 45581/11, 45583/11, 45587/11, 45588/11).
În ceea ce priveşte însă desfiinţarea construcţiilor edificate în baza acestei autorizaţii de construire, faţă de împrejurarea că, în prezent, apartamentele existente în imobilul pentru care a fost eliberata autorizaţia de construire nr. 3355/11.10.2010 se află în proprietatea altor persoane, fiind parţial locuite, s-a apreciat că luarea unei astfel de măsuri ar constitui o privare de proprietate a persoanelor ce au dobândit prin cumpărare dreptul de proprietate asupra apartamentelor din imobil (şi care nu au avut calitatea de părţi în prezenta cauza), privare de proprietate ce a fost analizată prin raportare la prevederile art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Astfel, Tribunalul a reamintit că textul invocat prevede ca „orice persoana fizică sau juridică are dreptul de a se bucura liber de bunurile sale. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
După cum Curtea a statuat în repetate rânduri, acest text cuprinde trei reguli distincte. Prima, exprimată în prima frază a primului paragraf este de natură generală, exprimând principiul conform căruia orice persoană are dreptul de a se bucura liber de proprietăţile sale. Cea de-a doua regulă, cuprinsă în a doua frază a primului paragraf, acoperă privarea de proprietate, ce poate avea loc numai în anumite condiţii iar cea de-a treia, cuprinsă în al doilea paragraf, recunoaşte Statelor Contractante dreptul de a controla exerciţiul dreptului de proprietate în acord cu interesul general. Aceste trei reguli nu sunt „distincte” în sensul de a nu fi interconectate astfel că a doua şi a treia regulă, ce privesc forme particulare ale interferentei în dreptul de proprietate trebuie să fie privite în lumina principiului general instituit de prima regulă (The former king of Greece vs. Greece, Application no. 25701/94). Aşadar, prima şi cea mai importantă cerinţă a art. 1 din Protocolul 1 Adiţional este că orice ingerinţă în dreptul de proprietate să fie prevăzută de lege: a doua frază a primului paragraf autorizează lipsirea de proprietate numai în condiţiile prevăzute de lege. De altfel, regula legalităţii, unul dintre principiile fundamentale într-o societate democratică, este inerentă în toate articolele Convenţiei (Amuur v. France judgment of 25 June 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-III, pp. 850-51, § 50). Fiind indiscutabil în cauza că ingerinţa, constând în desfiinţarea construcţiilor edificate fără autorizaţie, este una prevăzută de lege, tribunalul a reamintit că orice ingerinţă în exercitarea unui drept sau a unei libertăţi recunoscute de Convenţie trebuie să urmărească un scop legitim. De asemenea, în cauzele care presupun o obligaţie pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru inacţiunea statului. Principiul "justului echilibru", inerent însuşi art. 1 din Protocolul nr. 1, presupune existenţa unui interes general al comunităţii. Atât atingerea adusă respectării bunurilor, cât şi abţinerea de la acţiune trebuie să păstreze un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile care privează o persoană de proprietatea sa. Ori, în cauza de faţă, tribunalul a reţinut că proprietarii actuali ai apartamentelor din imobilul edificat de pârât nu sunt nevoiţi să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă. Aceste persoane, de bună-credinţă şi întemeindu-se pe aparenţa de legalitate a actelor ce au stat la baza edificării imobilului, acte ce nu fuseseră desfiinţate şi nici măcar contestate la data vânzării apartamentelor, au dobândit un drept de proprietate asupra apartamentelor din imobil, prin cumpărare, unii dintre aceştia accesând în acest sens credite imobiliare. Tribunalul a reţinut, de asemenea, că imobilul construit corespunde, în ce priveşte caracteristicile generale, accesibile unui observator obişnuit, nespecializat, menţiunilor din autorizaţia de construire astfel încât cumpărătorii nu aveau nici un motiv rezonabil - raportat la pregătirea unui om obişnuit, să pună la îndoială conformitate actelor de proprietate ce le-au fost prezentate de către vânzător. În aceste condiţii, fără a ignora interesul public ce impune asigurarea respectării condiţiilor de legalitate la edificarea de construcţii, tribunalul apreciază că demolarea la acest moment a apartamentelor proprietatea acestor persoane, care nu au fost părţi în litigiul de faţă, ar însemna a le impune acestora o sarcina exorbitantă şi disproporţionată, cu atât mai mult cu cât nu se poate reţine în sarcina lor nicio culpă legată de emiterea autorizaţiei şi edificarea imobilului, ceea ce ar constitui o încălcare a dreptului acestora la respectarea bunurilor, protejat de art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie. 4. Prin sentinţa civila nr. 2182/4.09.2013 pronunţata în dosar nr. 3178/93/2012 având ca obiect restituire taxa poluare, instanţa a reţinut ca legea nr. 9/2012 este contrară art. 110 din TFUE. Tribunalul a reţinut în fapt că reclamantul a achiziţionat în anul 2012 un autoturism marca Opel, înmatriculat anterior în Olanda, data primei înmatriculări 27.10.2008, conform înscrisurilor depuse la filele 9-32 dosar, autovehicul pentru înmatricularea căruia a plătit taxă specială în cuantum de 4639 lei, conform chitanţei nr. 7718974 din 19.01.2012. Taxa de poluare a fost stabilita prin decizia nr. 650028 din 18.01.2012 emisă de pârâtă. Taxa pe poluare a fost introdusă prin O.U.G. nr. 50/2008, care a suferit modificări prin O.U.G. nr. 108/2008, O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 117/2009, O.U.G. nr. 118/2010. O.U.G. nr. 50/2008 a fost abrogată prin Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, act normativ în vigoare la data la care reclamantul s-a adresat paratei cu cererea de restituire a taxei. Potrivit art. 4 din acest act normativ ”(1) Obligaţia de plata a taxei intervine: a) cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România; b) la repunerea în circulaţie a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art. 3 şi 8; c) la reintroducerea în parcul naţional a unui autoturism, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul naţional, i s-a restituit ultimului proprietar valoarea reziduala a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7; (2) Obligaţia de plata a taxei intervine şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule şi care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementarilor legale în vigoare la momentul înmatriculării”. Alineatul (2) a fost suspendat prin alineatul din Ordonanţa de Urgenta nr. 1/2012, începând cu 31.01.2012 până la 01.01.2013. În privinţa reglementarilor comunitare în materie, instanţa a reţinut că, potrivit art. 110 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene (în continuare TFUE) niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne naţionale similare. Scopul general al art. 110 este acela de a asigura libera circulaţie a mărfurilor, cu referire la impozitele şi taxele interne care impun o sarcină fiscală consistenta produselor provenind din alte state membre, prin comparaţie cu produsele interne. În conformitate cu art. 90 par. 1 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, „niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare”. Normele comunitare au caracter prioritar în raport cu cele naţionale, ceea ce rezultă din Constituţia României, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene, precum şi din prevederile Legii nr. 157/2005. Astfel, potrivit art. 11 al. 1 şi 2 din Constituţie, „statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Art. 148 al. 2 şi 4 din Constituţie statuează: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare…Parlamentul, preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului 2”. Din prevederile constituţionale citate şi faţă de Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, rezultă că, urmare a aderării României la Uniune, Tratatul de Constituire a Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru statul român. Dispoziţiile dreptului comunitar au prioritate faţă de dreptul naţional, în temeiul principiului supremaţiei dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice normă comunitară are forţă juridică superioară normelor naţionale, chiar şi atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, regula aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic naţional şi de acela al normei comunitare. Obligativitatea instanţelor din statele membre de a aplica prioritar Tratatul Uniunii a fost statuată şi prin Hotărârile pronunţate de CEJ în cauzele Flaminio Costa v. Enel (15 iulie 1964), precum şi Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978). Potrivit considerentelor CEJ, redate în aceste hotărâri, la intrarea în vigoare a Tratatului, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a Statelor Membre, instanţele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reţinut că „o instanţă naţională ce este chemată, în limitele competenţei sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligaţia de a aplica aceste prevederi, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislaţia naţională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanţa să ceară sau să aştepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituţională”. Aceeaşi obligaţie a judecătorilor naţionali rezultă şi din prev. art. 10 din Tratat. S-a menţionat că, pe rolul Curţii Europene de Justiţie, s-au aflat cauzele reunite Akos Nadasdi şi Ilona Nemeth contra autorităţilor ungare, soluţionate prin Hotărârea din 5 decembrie 2006, Curtea stabilind că art. 90 par. 1 din Tratat trebuie interpretat ca interzicând o taxă de tipul celei prevăzute de legea maghiară privind taxele de înmatriculare, asemănătoare celei introduse de autorităţile române. De asemenea, prin Hotărârea pronunţată la 07.04.2011 în cauza Tatu contra României Curtea Europeană de Justiţie a stabilit că a doua variantă a taxei reglementată de O.U.G. nr. 50/2008 începând cu 01.07.2008 contravine dispoziţiilor comunitare, în condiţiile în care art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru , daca regimul acestei masuri este astfel stabilit incit descurajează punerea în circulaţie a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţă naţională. Din dispoziţiile Legii nr. 9/2012 - forma în vigoare - rezultă că pentru un autoturism produs în România sau alt stat membru al UE nu se percepe taxa pentru emisiile poluante la o noua înmatriculare, dacă anterior autoturismul a fost înmatriculat tot în România. Aceeaşi taxă se percepe însă dacă autoturismul produs în ţară sau în alt stat membru este înmatriculat prima dată în România. Prin O.U.G. nr. 1/2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum şi pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din lege, s-a dispus însă suspendarea până la data de 01.01.2013 aplicarea dispoziţiilor art., 2 lit. i), ale art. 4 alin. (2) şi a celor privind prima transcriere a dreptului de proprietate, ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, Prin urmare, în prezent ca urmare a suspendării dispoziţiilor alin. 2 a art. 4 din lege, taxa este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România, nu şi pentru cele care au fost deja înmatriculate în România şi care sunt deja în circulaţie. La acest moment considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-263/10, cauza Nisipeanu rămân actuale, fiind menţinută discriminarea între vehiculele de ocazie cumpărate din alte state membre, şi vehiculele de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională. În consecinţă, instanţa a reţinut că Legea nr. 9/2012 este contrară art. 110 din TFUE, fiind destinată să diminueze introducerea în ţară a unor autoturisme deja înmatriculate într-un alt stat membru, cum este cazul de faţă. Tratatul CE a consacrat principiul liberei circulaţii a mărfurilor, ceea ce presupune că mărfurile pot fi transportate fără impedimente în interiorul comunităţii şi toate obstacolele ce stau în calea acestui demers trebuie eliminate. Chiar dacă taxa pentru emisiile poluante nu reprezintă o taxa vamală directă, faţă de caracterul sau special şi aplicabilitatea discriminatorie între autoturismele second-hand deja înmatriculate în România şi cele cu provenienţa din alte state, este evident caracterul sau echivalent al unei taxe vamale. În consecinţă, instanţa a apreciat că taxa pentru emisiile poluante reprezintă un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor în cadrul Comunităţii, iar reglementarea acesteia nu poate fi justificată prin satisfacerea unor cerinţe obligatorii ale interesului public. Pe cale de consecinţă, tribunalul a constatat că solicitarea de a restitui taxa este justificată, astfel că sunt îndeplinite cerinţele art. 1 al. 1, 2 alin. 2 şi 8 al. 1 din Legea nr. 554/2004, republicată, pentru ca reclamantul să se adreseze instanţei de contencios administrativ, în vederea recunoaşterii dreptului pretins şi reparării pagubei. COOPERARE JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ: Din punct de vedere statistic, activitatea Tribunalului Ilfov se prezintă astfel:
În privinţa mandatelor europene de arestare situaţia se prezintă astfel:
La instanţele arondate situaţia se prezintă astfel: JUDECĂTORIA BUFTEA Din punct de vedere al cooperării judiciare în materie penală, la Judecătoria Buftea, în anul 2013, situaţia se prezintă astfel:
Mandate europene de arestare emise de Judecătoria Buftea în cursul anului 2013 se reflectă în situaţia de mai jos
Yüklə 1,91 Mb. Dostları ilə paylaş:
|