Introducere teologia pastorală: cadrele semantice ca disciplină teologică

Calităţile şi religiozitatea enoriaşilor de la sate
Datorită ocupaţiei sale, ţăranul îşi petrece cea mai mare parte a vieţii lui în natură. Fie că îşi cultivă pământul, fie că îşi paşte turmele de vite, el se găseşte mereu în faţa celor mai expresive tablouri, care vorbesc de atotputernicia şi bunătatea Lui Dumnezeu. Natura cu toate frumuseţile ei, cu toate manifestările ei şi cu infinitatea ei de variaţii, este cea mai intuitivă şcoală de religie din lume. Aici învaţă ţăranul religia adevărată, aici descoperă el adevărurile despre existenţa lui Dumnezeu, despre atotputernicia Lui, despre pronia cerească etc. Aici, în mijlocul naturii, se naşte conştiinţa datoriei de a admira, de a crede şi de a te ruga lui Dumnezeu. Nimeni şi nimic pe lume nu-i poate vorbi ţăranului mai deschis, mai convingător, mai autoritar despre Dumnezeu şi despre religie decât cum îi vorbeşte natura. Ea este deci marele dascăl de religie, marele catehet al ţăranului. Ea îl face să fie în general mai religios decât ceilalţi oameni din lume, pentru că ea îşi ţine zi de zi şi clipă de clipă deschise în faţa lui toate paginile minunatelor ei învăţături, pagini din care ţăranul citeşte şi învaţă continuu.

Nici o altă ocupaţie nu face pe om atât de dependent de prezenţa lui Dumnezeu cum face agricultura. Ţăranii muncesc din greu toată ziua şi uneori chiar şi noaptea pentru a termina la timp lucrările lor. Ei ară, grapă, seamănă, sapă şi plivesc semănăturile, dar cel care face creşterea acestor semănături este Dumnezeu. El trimite ploi şi lumină la timp potrivit. El împrăştie răcoare şi aduce căldura binefăcătoare, care face ca totul să crească şi să înflorească. Toată roadă, tot belşugul ogoarelor lucrate de ei este în directă şi foarte vizibilă dependenţă de milostivirea lui Dumnezeu. Din această cauză, agricultorul este mai conştient decât orice alt om de dependenţa sa de Dumnezeu. Tocmai această conştiinţă îl face ca atunci când termină semănatul să se întoarcă cu faţa spre răsărit, să-şi descopere capul, să-şi facă semnul crucii şi să-şi încredinţeze toată munca sa proniei cereşti. Agricultorul înţelege mai bine decât oricine sensul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, că "mei cel ce sădeşte este ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu face să crească". (I Cor. 3,7). Agricultorul a experimentat sensul acestor cuvinte pentru că de atâtea ori a lucrat pământul după cele mai luminate instrucţiuni, adică l-a lucrat la timp potrivit şi cu cele mai bune şi mai modeme unelte, l-a îngrăşat şi l-a semănat cu sămânţă cea mai aleasă şi cu toate acestea rodul a fost sub nivelul tuturor aşteptărilor. Dacă Dumnezeu n-a rânduit vremea ca totul să vină cu măsură şi la timp potrivit, atunci arşiţa ori ploaia prea multă, inundaţiile sau grindina, răceala sau anumite epidemii ale semănaturilor au compromis definitiv recolta. Deci în munca omului de la sat, se vede la tot pasul cum intervine mâna lui Dumnezeu. Nu tot aşa de vizibilă este însă această intervenţie a lui Dumnezeu în ocupaţia orăşeanului, deşi ea există în aceeaşi măsură ca şi munca ţăranului. Căci în ultima analiză tot Dumnezeu este acela care luminează mintea savantului şi-1 călăuzeşte în descoperiri, tot Dumnezeu dă pricepere, sănătate şi putere de muncă celui ce lucrează în bibliotecă, în birou, în magazine, în fabrică, în atelier etc., numai că această intervenţie divină nu este - cum am spus - aşa de vizibilă, aşa de simţită cum este în ocupaţia ţăranului.

Dependenţa aceasta atât de vizibilă şi atât de simţită a muncii şi a vieţii ţăranilor de Dumnezeu îi face să fie mai religioşi, mai evlavioşi şi mai legaţi de Biserică şi de preot decât sunt ceilalţi creştini.

În comparaţie cu celelalte categorii sociale ţăranii sunt cei mai conservatori. Ceea ce îi face să fie atât de conservatori este, în ultimă analiză, tot ocupaţia lor. Trăind ei în mijlocul naturii, observă aici o statornicie uimitoare... Din copilărie şi până la moarte ochiul lor priveşte aceeaşi munţi, aceleaşi dealuri, aceleaşi văi, aceleaşi şesuri, aceeaşi succesiune regulată a anotimpurilor etc. Aceasta statornicie a naturii şi-a imprimat amprentele ei în sufletul ţăranilor, facându-i mult mai conservatori decât sunt ceilalţi creştini de la oraşe. Datorită acestui fapt, ţăranii au înfruntat urgiile veacurilor şi au rămas ceea ce au fost şi sunt. împotriva tuturor vicisitudinilor vremii şi împotriva tuturor asupririlor, ei şi-au păstrat graiul şi religia, şi-au păstrat portul şi obiceiurile şi şi-au păstrat toate comorile spirituale moştenite din moşi-strămoşi. Concepţia despre familie şi întreaga viaţă familială, cu autoritatea supremă a tatălui s-a păstrat nealterată şi este solidă şi sănătoasă în viaţa ţăranilor. Credinţa în Dumnezeu săvârşirea rugăciunilor în familie, prăznuirea Duminicii şi a tuturor sărbătorilor creştine, participarea la slujbele bisericeşti, respectul faţă de obiectele şî persoanele sfinţite sunt bunuri reale, moştenite de la înaintaşi, pe care ţăranii le păstrează cu sfinţenie şi astăzi.

Fiecare muncitor îşi iubeşte mai mult sau mai puţin ocupaţia sau uneltele sale de lucru. Nici o categorie de oameni nu este atât de mult legată şi atât de puternic ataşată trupeşte şi sufleteşte de bunurile sale materiale cum este ţăranul faţă de pământul pe care-1 lucrează şi faţă de vitele pe care le are. Putem să spunem că problema centrală a vieţii ţăranului este ogorul şi vitele sale, este proprietatea, de care se leagă cu toată puterea fiinţei sale. Ogorul şi animalele sunt prietenii cei mai dragi, cei mai scumpi şi cei mai buni ai ţăranului. Acestea sunt parte integrantă din fiinţa lui, sunt bunuri de la care îşi primeşte el hrana, bunăstarea şi toată existenţa lui pământească. De aceea, la nimic pe lume nu ţine ţăranul atât de mult ca la ogorul său.

Cunoscând aceste aspecte, ne putem da seama de motivele pentru care desprinderea ţăranului de pământul şi de vitele pe care le are este o mare problemă pentru el. Nici chiar moartea nu apare în faţa ţăranului atât de neagră atât de tragică şi atât de dureroasă cum apare despărţirea de pământul pe care îl udă cu sudoarea feţei lui şi îl apară cu sângele său.

Insuficienţele religiozităţii săteşti
Creştinii de la sate sunt dependenţi de Dumnezeu şi prin bunurile pe care le cer în primul rând de Ia Acesta: rodurile bogate ale ţarinei, creşterea şi înmulţirea turmelor de vite, etc.

Unii dintre ei cred în anumite practici şi obiceiuri la temelia cărora nu există nici un conţinut religios. Se observă această religiozitate lipsită de miez lăuntric mai ales în marele contrast ce există adeseori în actele externe ale cultului şi morala ţăranului, între îndeplinirea cu mare sfinţenie a unor forme, a unor prescripţii cultice şi între faptele lui de zi cu zi.

Pe lângă aceasta, religiozitatea ţăranilor mai este copleşită de credinţe deşarte, de elemente provenite din păgânism precum şi de anumite superstiţii. Toate acestea întunecă şi slăbesc adevărata credinţă a creştinilor de la sate.

În sfârşit, un alt aspect negativ al religiozităţii ţărăneşti este fatalismul, este credinţa oarbă în predestinaţie, în ursita, în soarta omului. Elementul acesta islamist este cu totul potrivnic creştinismului.

Atitudinea ţăranilor faţă de nou

Ţăranii au fost şi încă sunt foarte refractari faţă de inovaţii şi faţă de unele idei de progres. Unii dintre ei mai preferă să rămână, în cunoştinţele lor, în metodele lor de muncă şi în felul lor de viaţă, aşa cum au crescut şi cum s-au învăţat. Foarte greu pot fi scoşi din obiceiul lor atunci când este vorba de ceva novator sau superior. Se feresc în special de a face experienţe pe piele proprie.

Privesc şi primesc uneori cu neâncredere pe un om necunoscut. Probabil că au această rezervă datorită experienţei seculare moştenite, deoarece ţăranii au fost de atâtea ori înşelaţi, minţiţi şi exploataţi până la sânge, şi de aceea nu mai acordă atenţie suficientă noilor probleme şi nu renunţă cu uşurinţă la ideile şi practicile lor. Ţăranii ascultă şi urmează sfaturile Bisericii şi persoanelor bine cunoscute şi verificate de ei.
Dependenţa ţăranului de pământ

Iubirea de pământ a ţăranului degenerează foarte uşor în patimă. Când ţăranul ajunge să fie stăpânit de această patimă, nu-şi mai măsoară gesturile şi nu-şi mai controlează greutatea faptelor cu simţul moralei creştine, în cazuri de acestea el ajunge pentru un petec de pământ la ceartă, la duşmănie aprigă, la procese interminabile, la jurăminte false, în tot felul de fărădelegi şi uneori chiar la crimă.

Alte aspecte negative: mândria, egoismul, duritatea şi furtul

Bunurile materiale îi fac pe mulţi ţărani mândri, încrezuţi, egoişti şi foarte invidioşi faţă de toţi aceia care au bogăţii mai mari decât ei şi pot să lucreze mai mult şi să-i întreacă în realizările gospodăreşti. Mândria şi egoismul acesta duce la dispreţuirea celor săraci şi la ură împotriva celor bogaţi.

Munca grea şi condiţiile de viaţă, adeseori tot atât de grele îl face pe ţăran aspru, dur, uneori chiar brutal. Manifestarea acestor defecte este izbucnirea violenţei în unele cazuri, care duc la certuri şi bătăi frecvente in viaţa ţăranilor.

O altă scădere care stăpâneşte puternic asupra unor creştini este nerespectarea bunului altuia. Nerespectarea dreptului de proprietate şi exploatarea crudă, care a dus ţăranul la lipsuri, la mizerie, la sărăcie şi chiar la foame a făcut ca adeseori să nu posede nici bunurile minime necesare existenţei.

Acestea sunt aspecte negative din viaţa ţăranilor, care trebuie dezrădăcinate şi stârpite prin o bună pastoraţie şi implicare a preotului paroh.


Atitudinea păstorului de suflete
Mulţi preoţi sunt însă fii de ţărani şi ca atare ei cunosc mentalitatea, nevoile, durerile şi întreg felul de viaţă al ţăranilor. Preotul va căuta să se identifice întru toate cu năzuinţele, cu eforturile şi cu lupta pentru o viaţă mai bună a ţăranilor. Preotul se va interesa de nevoile credincioşilor săi şi îi va ajuta în toate problemele lor. El va căuta să fie corect, drept, binevoitor, un om cu adevărat al lui Dumnezeu. Se va apropia cât mai mult posibil sufleteşte de inima lor, de gândurile lor de sufletul lor. Va stabili chiar intimitatea ideală care trebuie să existe între părintele ce bun şi frai său duhovnicesc. Această intimitate nu însemnează nicidecum colaborarea preotului sub nivelul misiunii Sui. Nu însemnează intimitatea în sensul rău al cuvântului, adică a-şi permite preotul glume şi fapte nepotrivite.

De altfel, ţăranilor nici nu le place să aibă ca preot un om care nu-şi păstrează autoritatea şi demnitatea lui de părinte spiritual, de intelectual, de om mal învăţat şi să fie mai moral decât ei. Ţăranii îl vor pe preot apropiat de ei, dar să fie totdeauna şi să rămână în rolul şi poziţia lui de părinte, de om superior, de om înţelept, serios şi cu deplină autoritate, în felul acesta credincioşii îl iubesc, îl stimează, şi îi acordă încredere nelimitată. Câştigarea acestei încrederi trebuie să fie deci cel dintâi obiectiv ai fiecărui preot care face pastoraţie şi lucrează pentru mântuirea sufletelor.

Religiozitatea ţăranului trebuie cultivată zi de zi şi trebuie plivită întocmai cum cultivă şi pliveşte grădinarul straturile cu flori. Noţiunile trebuie clarificate, ideile religioase aprofundate şi toate buruienile otrăvitoare ale credinţelor deşarte ale superstiţiilor şi ale fatalismului bolnăvicios trebuiesc dezrădăcinate din sufletul credincioşilor. Predicile sistematice, instrucţia religioasă şi pastoraţia individuală promovează învăţătura ortodoxă şi susţin credinţa adevărată. Ţăranul trebuie povăţuit să caute în religie în primul rând dobândirea mântuirii sufletului şi fericirea care rezultă din păstrarea legăturii cu Creatorul său şi nu în cele materiale.

Morala, viaţa, faptele ţăranului, trebuiesc aduse la un acord comun cu credinţa lui. Aici este un capitol foarte vast pentru activitatea preotului, însuşi Mântuitorul le-a spus că "nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri". (Mt. 8, 21), iar Apostolul Iacob ne învaţă: "credinţa fără de fapte este moartă" şi că "în faptele omului se vădeşte credinţa Iui". (Iacov 2, 18-20).

A alerga după teofanii, a merge la descântători, la deschizători de pravili ţi cititorii de pascalii şi la alţi şarlatani de genul acesta, este o imoralitate, este o abatere de la credinţă şi morala creştină. Aceste lucruri trebuie prezentate foarte amănunţit în faţa ţăranilor, pentru a înţelege învăţătura ortodoxă şi strădania preotului care urmăreşte binele şi fericirea credincioşilor.

Patima iubirii de pământ şi în general de bunurile materiale trebuie combătută prin punerea în evidenţă a bunurilor spirituale. Adevăratul proprietar de bunuri este Dumnezeu şi deci ar fi o nebunie ca omul să-şi pericliteze fericirea veşnică pentru acestea care sunt atât de reletive şi atât de efemere. Concepţia creştină despre bunurile materiale şi despre rostul lor în viaţă are rostul să tempereze pofta şi să înlăture patima pentru aceste bunuri.

Creştinismul are reţeta şi medicamente pentru combaterea tuturor relelor şi a tuturor patimilor omeneşti.

♦ împotriva mândriei recomandă smerenia,

♦ împotriva egoismului recomandă iubirea aproapelui,

♦ împotriva vehemenţei recomandă răbdarea, iertatrea, stăpânirea de sine şi blândeţea,

♦ împotriva furtului recomandă săvârşirea actelor de milostenie creştină,

♦ împotriva lenei recomandă munca

♦ împotriva tuturor patimilor recomandă cumpătatrea şi înfrânarea.

Păstorul de suflete are datoria să observe îndeaproape viaţa şi manifestările credincioşilor săi şi să caute a-i cunoaşte cât mai temeinic, pentru că ştiind defectele, scăderile şi patimile lor, să acorde în Taina Mărturisirii şî în atâtea alte ocazii potrivite medicamentul care stârpeşte boala şi redă întreaga sănătate morală fiecărui credincios din parohie, printr-o lucrare pastorală sistematică şi însufleţită.

Bibliografie:

Pr.prof. Petru Rezuş, Teologia Ortodoxă contemporană, Ed. Mitropolia Banatului, Timişoara, 1989, pag. 144-149, Cap. 12: Superstiţiile şi combaterea lor.

Pastoraţia urbană

În general oraşele cuprind pe oamenii care lucrează în uzine, în fabrici, în ateliere, în porturi, în diferite şantiere de muncă etc.

Dezvoltarea industrială promovează în mod inevitabil aglomerări de muncitori în anumite centre urbane.

Din punct de vedere material aceşti oameni nu au alte venituri decât salariul pe care îl câştigă lunar. Datorită acestei realităţi, .deseori aceşti muncitori sunt nevoiţi să înfrunte greutăţi şi probleme uneori de nerezolvat. Atunci când muncitorul este bolnav şi nu poate să lucreze, familia lui ajunge într-o situaţie critică, deoarece situaţia materială devine insuficientă pentru întreţinerea familiei şi asistenţa medicală.

Când din anumite motive fabricile îşi încetează activitatea, muncitorii intră în perioade de nesiguranţă pentru ziua de mâine, iar ajutorul de şomaj nu acoperă nevoile familiei. Se înţelege că în astfel de împrejurări, muncitorii sunt profund nemulţumiţi şi revoltaţi.

Starea religioasă a acestor oameni şi familii depinde în mare parte de relaţiile şi atitudinea preotului faţă de ei.

Pastoraţia urbană cere mai presus de orice ca preotul să se implice pentru formarea religios-morală a familiilor din parohia sa, aşa încât să fie totdeauna un prieten, un ajutor şi un bun sfetnic.

Preotul trebuie să înţeleagă că adeseori muncitorul, din cauza oboselii, nu poate să fie prezent tot timpul ia Biserică şi să menţină contactul permanent cu păstorul de suflete.

Preotul de la oraşe are sarcina să-şi înnoiască metodele de pastoraţie şi să-şi intensifice activitatea sa misionar-pastoralâ, având de păstorit alţi oameni, cu alte stări de lucruri, cu altă optică şi cu alte predispoziţii sufleteşti sau indispoziţii. "Odată cu saltul tehnic, omul a căpătat deprinderi noi, a părăsit o anumita mentalitate care îl făcea uşor accesibil religiei şi a devenit dintr-o dată foarte exigent. Ceea ce pare foarte ciudat, dar nu e mai puţin adevărat, e că această noua faţă a omului s-a revelat aproape subit. Şi acesta este cel dintâi lucru cu care are a se confrunta Biserica, spre a regăsi termenii unui dialog posibil cu lumea de azi." (Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, pag. 168)

În asemenea situaţii, preotul de la oraş e dator să se ocupe intens de păstorirea familiei urbane, în special soţiile şi mamele sunt elementele esenţiale prin mijlocirea cărora păstorul de suflete îşi poate îndeplini îndatoririle şi misiunea sa pastorală. Tot ele sunt şi elementele acelea care influenţează şi determină întreaga creştere religioasă a copiilor. De aceea, păstorul de suflete trebuie să-şi concentreze întreaga atenţie asupra mamelor si asupra soţiilor şi să influenţeze în chip pozitiv pe toţi membrii acestor familii. Faptul că e preocupat de noul mod de viaţă a păstoriţilor săi, cu un cuvânt bun, adresat de la caz la caz, un dialog părintesc cu copiii din cartier, sfatul corespunzător cu vârsta lor şi îndemnul la cuminţenie, sunt momente observate de credincioşi, care fac parte din truda pastorală.

Păstorirea urbană reclamă adeseori şi ajutoare de ordin material din partea preotului şi a bisericii, în cazuri de şomaj, în cazuri de boală, de nenorociri, etc, preotul nu trebuie să-şi limiteze acţiunile lui numai la sfaturi, la învăţătură şi mângâieri, ci trebuie să sprijine prin ajutoare materiale. Numai în felul acesta se poate face o reală şi bună activitate pastorală în acest sector al vieţii, care în prezent este sprijinit de sectorul misionar-social din cadrul Episcopiei şi protopopiatului de care aparţine parohia. Cu toate acestea, preotul e chemat să facă uneori eforturi personale, pentru a găsi posibilităţi de angajare a unor muncitori rămaşi fără loc de muncă. De asemenea, preotul trebuie să se informeze despre felul lor de viaţă, de natura muncii, de preocupările, de dorinţele materiale şi spirituale ale tuturor creştinilor din parohia sa. Numai dacă ajunge să cunoască toate aceste elemente ale vieţii ştie şi poate să intervină la timp şi să influenţeze în mod pozitiv viaţa lor.

Educaţia religioasă insuficienta, neglijenţa ei în mediul familial, ignoranţa si multe alte motive, determină pe unii parohieni din mediul urban sa trăiască o viaţă dezordonată, în patimi ca: beţia, destrămarea familiei, vagabondaj etc.. Aceste păcate şi vicii trebuie să fie în atenţia păstorului de suflete şi sunt situaţii în care este decisiv tactul pastoral cu care se procedează de la orn la om, ţinând cont de vârsta şi starea socială şi profesională a fiecărui credincios.

În condiţiile vieţii urbane, preotului nu-i este permis să rămână la periferia vieţii, într-o stare de comoditate. Dimpotrivă, el trebuie să fie un misionar prudent prin prezenţa şi slujirea sa prioritară fiind de a-L aduce pe Hristos în contemporaneitate şi de a-L reprezenta în toate ipostazele.
Bibliografie:

Pr.prof.dr. Petru Rezuş, Teologia Ortodoxă Contemporană, Timişoara, 1089, pag. 137: Echilibrul vieţii religioase.

Pr. Nichifor Todor, Preotul ş ipastoraţia credincioşilor din oraşe, I-II, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 2-3, 1990. Pag. 33 şi pag. 3.

Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot parohie înnoire. Noţiuni şi orientări pentru teologia şi practica pastorală, traducere de Paul Brusanowski, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, pag. 115-120.

XV. Pastoraţia individuală prin Sfintele Taine

Studiul Sfintelor Taine se face în cadrul catedrei de Dogmatică, în cea de Morală, la Liturgică, precum şi. la Dreptul Canonic. Teologia pastorală, ca o cunună a studiilor teologice, se preocupă mai ales de aplicarea Sfintelor Taine în activitatea pastorală a preotului, urmărind însuşirea, trăirea harului primit în lucrarea lor; în el însuşi şi apoi în împărtăşirea acestui har în sufletele credincioşilor. Aşa se explică faptul că nu vom repeta prezentarea Sfintelor Taine, ca în Dogmatică, nici ca în Liturgica specială, ci încercând a prezenta credincioşilor, cu prilejul oficlerii lor, scurte învăţături despre rostul şi folosul primirii for pentru naşterea şi creşterea lor duhovnicească.

Ceea ce este lumina şi căldura soarelui pentru viaţa lumii, ploaia pentru roadele pământului, altoiul nobil pentru pomul sălbatic, aceea este puterea harului sau darului Sui Dumnezeu pentru viaţa credincioşilor; îi ajută să se cureţe de păcate şi să se sfinţească prin Duhul Sfânt. Cât de frumos şi pătrunzător la inimă cântă Biserica noastră: Prin Duhul Sfânt izvorăsc izvoarele Harului, care adapă toată făptura spre rodire de viaţă.

Începem cu cele trei Sfinte Taine, numite ale "iniţierii creştine": Botezul, Mimngerea şi împărtăşirea, care se oficiază împreună.

Bibliografie:

Pr. Prof. dr. Isidor Todoran, Sfintele Taine în viaţa creştină, în Îndrumător bisericesc, Cluj -Napoca, 1979, p.78.

1. 
   Taina Sfântului Botez
   

Cuvântul botez este înţeles uneori ca stropirea credincioşilor cu aghiasmă, la diferite slujbe, sfinţirea caselor, a holdelor. Se spune: m-a botezat preotul, adică m-a stropit cu apă sfinţită, ceea ce este cu totul altceva decât Taina Sfântului Botez. Preotul botezător poate zice o scurtă cateheză vorbind despre Unicitatea Botezului (Efeseni IV, 5), despre păcatul repetării lui, căci nu este decât un singur "Domn Iisus; o singură credinţă şi un singur Botez" (Efeseni IV, 6-7). Cei care repetă Botezul nu fac altceva decât sa răstignească a doua oară pe Hristos şi să batjocorească această sfântă Taină. Sfinţii Părinţi n-au stăruit asupra timpului când trebuie săvârşita sfânta Taină a Botezului, cât mai ales asupra necesităţii aplicării lui ca "poartă" pentru intrarea în împărăţia harului lui Iisus, după analogia tăierii împrejur în vechiul Testament, la opt zile după naştere, ca şi Iisus, prin care fiii iudeilor erau primiţi în sânul comunităţii lor.

Se poate stărui asupra legăturii dintre Botez şi mântuirea sufletească. Botezul este începutul lucrării de mântuire absolut necesar, dar nu trebuie să se mărginească omul numai la atât ci să lucreze cu harul primit la mântuirea lui.

2. 
   Taina Mirungerii
   

Care urmează îndată după Botez, este semnul văzut al împărtăşirii reale a celui botezat cu toate darurile Sfântului Duh; este pecetea care se pune asupra noului botezat, ca aparţinând lui Hristos. Formula sacramentală a ungerii la toate părţile corpului omenesc este luată din epistola Sf. Apostol Pavel către Corinteni (I, 21-22), unde spune: "Iar cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi în Hristos şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu care ne-a pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre". Aceste cuvinte trebuiesc tâlcuite de preot în sensul că prin Mirugere (cu mir compus din materii multe şi de diferite mirosuri), Hristos îşi pune pecetea chipului Său, prin lucrarea Duhului Sfânt asupra făpturii celei noi ieşite din apa Botezului. Dacă Botezul este naşterea întru Hristos, Mirungerea este viaţa întru Hristos, prin trăirea creştinului cu harul primit în Botez.

Printre multele asemănări privind unirea sufletului credincios cu Hristos se numără şi legătura dintre mire şi mireasă. O sugerează frumoasa pildă a Mântuitorului despr cele zece fecioare, din care cinci erau înţelepte şi-şi adunau undelemn în candele lor aşteptând venirea mirelui, iar cele cinci numite nebune neglizeză umplerea candelor cu undelemnul faptelor bune. Legătura dintre Hristos şi sufletul credincios a fost preînchipuită şi în Vechiul Testament prin legătura dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel, din vedenia lui Prorocul Osea (I, 6-9).

Bibliografie:

Pr. R.Şebeşan, Obligaţii pastorale legate de Sfânta Taină a Botezului, în Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1981, pag. 339.

Mladin N., Sfânta Taină a Botezului fi viaţa morală creştină, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1966.

Branişte E., Rolul Botezului, al Mirungerii şi al Euharistiei în viaţa creştină după N. Cabasila, în rev. Glasul Bisericii, nr. 10, 1956.

Zăgreanu Ion, O practică greşită la săvârşirea Sfântului Botez, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1966.