Introducere teologia pastorală: cadrele semantice ca disciplină teologică

Partea II

PASTORALA SPECIALA

PAROHIA

I. Parohia teren de activitate pastorală a preotului

Lucrarea pastorală a preotului se desfăşoară în general în cadrul parohiei. Parohia este deci terenul, este ogorul material şi spiritual al activităţii pastorale a preotului. De aceea, suntem datori să încercăm a cunoaşte mai temeinic noţiunea, sensul şi importanţa parohiei.

l. Termenul parohie² a pătruns în limba română din limba elină. Prin acest termen s-a înţeles, la începutul creştinismului, prima comunitate creştină dintr-un oraş, sau totalitatea creştinilor dintr-un oraş sau sat, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, "neavând cetate stătătoare aici, căutau pe cea care va să fie" (Evrei XIII, 14) şi se socoteau ca unii care locuiesc împreună, ca unii care au acelaşi fel de trai şi aceleaşi preocupări în "vremelnicia acestei vieţi" (I Petru I, 17), ca unii care sunt "străini şi rătăcitori" în această lume (I Petru II, 11).

Fiindcă în fruntea unei astfel de comunităţi creştine era, la început câte un episcop, s-a atribuit adeseori numirea de parohie şi eparhiei.

Mai târziu şi anume prin veacul al V-lea, şi mai ales în veacul al VI-lea, prin cuvântul parohie s-a înţeles societatea creştinilor dintr-o anumită circumscripţie bisericească din oraşe sau sate mai mari.

O asemenea circumscripţie era totdeauna determinată precis de anumite graniţe, era o unitate bisericească bine fixată din punct de vedere geografic şi era condusă de un preot.

Când creştinismul a început să se răspândească şi să se organizeze şi la sate, s-a întrebuinţat pe lângă termenul de parohie şi acela de enorie³.

Acest cuvânt provine din limba elină şi înseamnă comunitate creştină situată la ţară.

Privită din punct de vedere al înfăţişării ei externe de fapt şi în realitatea ei istorică, parohia sau enoria este comunitatea creştină grupată în jurul unuia şi aceluiaşi altar sau biserici, în jurul aceloraşi preoţi sau, mai propriu, în jurul unuia şi aceluiaşi preot slujitor al tainelor ori cultului în genere şi conducător al sufletelor la mântuire. Alţi scriitori dau o definiţie mai scurtă parohiei şi anume: Parohia este totalitatea credincioşilor care se împărtăşesc din acelaşi potir. Statutul pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R. din anul 1948 defineşte la art. 4, litera i, parohia în felul următor: Parohia este comunitatea bisericească a credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştină ortodoxă, aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh.

2. Literal, termenul înseamnă a locui împreună, a fi în acelaşi loc. In istorie, termenul acesta a fost întrebuinţat pentru prima dată de către evreii din diaspora. Prin acest cuvânt se desemnau comunităţile evreieşti răspândite în întreaga lume păgână. De la evrei termenul a fost împrumutat de elini, spre a desemna prima comunitate creştină din oraşe^*.

Parohia este deci unitatea sau comunitatea bisericească în cadrul căreia creştinul primeşte toate darurile necesare mântuirii. În cea mai mică şi mai neînsemnată parohie petrece, viază şi lucrează Hristos Dumnezeul nostru prin prezenţa trupului Său mistic, în altarul fiecărei biserici Hristos este totdeauna prezent şi gata să opereze mântuirea oricărui credincios care caută, care doreşte şi însetează după această mântuire.

Deci parohia nu este numai o unitate geografică, numai o circumscripţie bisericească, numai o organizaţie administrativă, politică, economică, financiară, sau o simplă asociaţie efemeră de oameni care au aceleaşi păreri şi credinţe. Aşa ceva este parohia numai din punct de vedere al consideraţiilor raportate la viaţa trecătoare, la convenţiile omeneşti pur pământeşti, în esenţa ei, însă, parohia sau enoria este ceva mai mult, este realitatea creştină în cuprinsul căreia credinciosul găseşte toate mijloacele necesare pentru a stabili legătura şi unirea lui cu Dumnezeu. Din acest punct de vedere, parohia sau enoria este creştinătatea în mic, este forma cea mai redusă, sub care se poate vorbi de Biserică, ca trup mistic sau pnevmatic al lui Hristos, în Biserică, şi deci în fiecare parohie, se continuă şi se desfăşoară opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, în fiecare parohie se săvârşeşte jertfa de răscumpărare şi se dă credincioşilor, ca hrană pentru viaţa de veci, Trupul, Sângele Mântuitorului în forma lui mistică. Sfintele Taine, prin care se împărtăşesc creştinilor toate darurile cerului, necesare pentru mântuire, sunt valori şi bunuri pe care le posedă fiecare parohie, aşa cum le au şi celelalte unităţi mai mari ale Bisericii, ca de exemplu episcopia, mitropolia, etc. Prin urmare, parohia este, alături de o realitate geografică, administrativă, etc. şi o realitate spirituală. Aceasta este mai ales partea esenţială, sensul superior al parohiei.

Parohia, ca o formă anumită a Bisericii, adică a trăirii în Hristos, cu Hristos şi prin Hristos, este un organism, un corp alcătuit din mai multe elemente:

a) Capul acestui organism şi în acelaşi timp conducătorul parohiei este preotul. El reprezintă pe Iisus Hristos şi lucrează în numele Lui. El îndeplineşte funcţia cea mai însemnată şi în acelaşi timp cea mai plină de răspundere din parohie. El are datoria de a vesti Evanghelia, de a preda învăţăturile Bisericii, de a săvârşi dumnezeieştile Taine şi toate sfintele ierurgii, prin care credincioşii sunt puşi în legătură cu Dumnezeu. Preotul este deci organul care mijloceşte între cer şi pământ, între Dumnezeu şi oameni. Prin această mijlocire a preotului, darurile cerului se revarsă în viaţa credincioşilor, iar aceştia sunt ajutaţi spre a se înălţa la cer, la Dumnezeu. Preotul este în acelaşi timp şi părintele spiritual al tuturor enoriaşilor săi. în această calitate el are datoria să-i iubească pe toţi cu adevărată dragoste de părinte, să se intereseze de aproape şi neîncetat de toţi fii săi duhovniceşti, să supravegheze întreaga viaţă religioasă morală din parohie, să lucreze, să se străduiască şi să se jertfească pentru mântuirea lor. Preotul are, deci, în cadrul parohiei, un rol cu totul deosebit, rolul cel mai important. Referindu-­se la acest rol, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: "Corpul este dominat de cap, întrucât el este sediul tuturor senzaţiilor şi al conducerii sufletului. Fără cap, cineva nu poate să trăiască; dimpotrivă mulţi oameni au trăit vreme lungă după ce Ii s-au tăiat picioarele. Prin urmare, capul este superior nu numai prin poziţia sa fizică ci şi prin funcţiunile şi rolul lui".

b) Cu toate acestea, preotul nu este parohia, el este numai capul văzut, conducătorul parohiei. Parohia este însă un organism întreg, un corp alcătuit din cap, trunchi şi membre, este o comunitate alcătuită din mai mulţi oameni. Dacă preotul este capul parohiei, membrele parohiei sunt credincioşii, Sfântul Apostol Pavel defineşte Biserica, şi deci într-o anumită măsură şi parohia, drept "Trupul lui Hristos". Un trup suntem noi cei mulţi, pentru că toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. (I Cor. XII, 2). Toţi laolaltă, adică cler şi popor, alcătuim trupul lui Hristos, iar "fiecare în parte sunteţi mădulare ", membre ale aceluiaşi trup (I Cor. XII, 27), pentru că "trupul nu este alcătuit dintr-un singur membru, ci din mai multe” (I Cor. XII, 14). Între aceste membre trebuie să fie un raport de colaborare desăvârşită, trebuie să fie o armonie perfectă de funcţiuni. Aşa precum în circuitul vieţii şi în buna funcţionare a organismului fizic trebuie ca fiecare parte a corpului să-şi îndeplinească funcţia ei, rolul ei special; tot astfel şi în parohie, fiecare membru, fiecare credincios e dator să-şi îndeplinească îndatoririle lui. Dacă unele părţi, unele organe sau membre ale corpului omenesc nu funcţionează deloc, sau funcţionează anormal, atunci întreg organismul se resimte, întreg corpul este bolnav. La fel şi în Biserică şi în parohie, dacă nu există colaborare între cler şi popor, sau dacă anumiţi credincioşi nu-şi îndeplinesc îndatoririle lor în cadrul parohiei, atunci se împiedică bunul mers al enoriei întregi, se deranjează funcţia normală a întregului organism, se îmbolnăveşte întreaga comunitate.

3. Îndatoririle esenţiale ale credincioşilor în cadrul parohiei

a) Datoria de a participa cu regularitate la slujbele dumnezeieşti, săvârşite mai ales în duminici şi sărbători.

Sfintele slujbe nu se săvârşesc atât de mult pentru preot cât mai ales pentru credincioşi. Ei au rolul lor bine precizat în cadrul cultului divin creştin, acela de a fi prezenţi, de a-şi aduce obolul, darul cel atât de necesar altarului, de a cânta şi a da răspunsurile liturgice, de a primi învăţătura creştină şi de a se împărtăşi cu sfintele taine. Deci prezenţa şi activitatea credincioşilor în cadrul cultului divin este o datorie şi o necesitate esenţială. Numai parohia aceea duce o viaţă normală ai cărei membri sunt conştienţi şi îşi îndeplinesc aceste îndatoriri.

b) O altă obligaţie a fiecărui credincios este aceea de a asculta de conducătorul lui sufletesc şi de a colabora cu el la toate lucrările din parohie.

Fiecare credincios trebuie să aibă interes şi dragoste şi să dea concurs nelimitat preotului, atât pe plan material cât şi pe plan spiritual, la munca pe care preotul o desfăşoară pentru binele şi progresul parohiei. La construirea şi renovarea bisericii, a caselor parohiale şi a altor lăcaşuri de interes creştin şi bisericesc, la procurarea de obiecte, veşminte şi alte lucruri pe seama bisericii, la înfiinţarea şi aranjarea bibliotecii parohiale, la aranjarea şi înfrumuseţarea cimitirului, la ajutorarea celor lipsiţi, etc. sunt lucrări unde credincioşii pot şi au datoria să ajute pe preotul lor. "Creştinul trebuie să fie ceva mai mult decât material pasiv în mâinile preotului, el trebuie să fie colaborator care cu mâini proprii ajută clerului la conducerea parohiei, el trebuie să îndeplinească toate acele lucrări care cad în sarcina lui de parohian. "

c) Fiecare credincios trebuie să aibă o puternică conştiinţă de enoriaş. Această conştiinţă trebuie să fie atât de vie şi de trează încât fiecare creştin să considere parohia ca pe o adevărată, caldă şi binefăcătoare familie a sa. În această mare familie creştină trebuie să domnească duhul dragostei reciproce, al ajutorării frăţeşti, al colaborării armonioase şi al manifestărilor religioase în comun. A fi botezat în aceeaşi biserică, în aceeaşi cristelniţă, adeseori de către acelaşi preot, a te împărtăşi din acelaşi potir, a avea îndrumător sufletesc una şi aceeaşi persoană, împreună cu marea majoritate a credincioşilor din parohie, însemnează a fi legat cu toate puterile fiinţei tale de patrimoniul spiritual şi material pe care îl alcătuieşte parohia. Această legătură îţi dă conştiinţa de enoriaş, iar conştiinţa aceasta te face să te interesezi de aproape de bunul mers al parohiei, îţi dă plăcerea şi satisfacţia să lucrezi în cadrul comunităţii creştine, pentru dezvoltarea şi desăvârşirea enoriei. Conştiinţa aceasta nu te lasă să fii pasiv, să fii indiferent faţă de problemele creştinismului şi ale parohiei, nu te lasă să te izolezi şi să cazi în egoism, în individualism şi particularism bolnăvicios. Conştiinţa de enoriaş te face să fii interesat de aproape în toate problemele parohiei, te face să fii activ, să fii luptător şi totdeauna prezent în lucrările parohiei. Absenţa şi dezertarea creştinilor de la îndeplinirea unor asemenea îndatoriri sunt dovada desprinderii lor din cadrul familiei creştine şi o asemenea desprindere echivalează cu moartea lor spirituală. Credincioşii lipsiţi de conştiinţa de enoriaşi sunt creştini numai cu numele. Ei sunt pentru parohie celule moarte, mlădiţe uscate...

Din cele arătate până acum rezultă că preotul e dator să aibă ochii deschişi, să supravegheze de aproape şi să lucreze prin toate mijloacele posibile spre a face din credincioşii săi enoriaşi conştienţi de drepturile şi îndatoririle lor. în parohia vie, în parohia adevărată lucrează deopotrivă preot şi credincioşi pentru realizarea şi dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu. Fără o asemenea muncă şi fără o asemenea conştiinţă, parohia îşi pierde caracterul şi esenţa ei supranaturală şi rămâne o simplă realitate administrativă, sau chiar şi mai puţin...

Bibliografie:

Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1986, pag. 751: Parohia - Cadrul normal de trăire a vieţii creştine. (Capitol elaborat de Pr. prof. Ene Branişte şi Pr. prof. Dumitru Radu)

Pr. prof. dr. Spiridon Cândea, Parohia ca teren de activitate spirituală a preotului, în Mitropolia Olteniei, nr. 5-6, 1960, pag. 283-290.

Pr. Ioan Bunea, Păstor şi turmă în viaţa neamului, în revista Altarul Banatului, Caransebeş, 947, nr. 4-6.

Pr. Ieremia B. Ghita, Comportarea credinciosului în Biserică, în Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1980, pag. 291.

Pr. prof. Ion Bria., Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă. Aspecte, posibilităţi şi perspective actuale, în Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1982.

Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1953, pag. 15.

II. Cunoaşterea parohiei
Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l facă preotul după instalarea sa în parohie este să-şi cunoască parohia.

1. Necesitatea cunoaşterii parohiei.

Cunoaşterea temeinică, exactă şi obiectivă a parohiei constituie o condiţie fundamentală de reuşită a activităţii pastorale a preotului. Ea este tot atât de necesară pentru preot pe cât este cunoaşterea terenului de luptă pentru un comandant de oşti în război.

Precum am văzut, parohia este spaţiul geografic şi social de activitate al preotului. În orice parohie sunt situaţii generale, comune tuturor parohiilor, dar şi situaţii speciale, locale. Ca orice colectivitate socială, fiecare parohie are individualitatea ei proprie, nu numai din punct de vedere al aşezării şi al configuraţiei geografice, al numărului credincioşilor, al condiţiilor lor de trai, al situaţiei materiale, economice, ş.a.m.d., ci şi din punct de vedere al vieţii sufleteşti şi religioase a credincioşilor, în aceeaşi eparhie sunt mai multe parohii apropiate din punct de vedere al distanţelor de reşedinţa episcopiei, dar foarte deosebite între ele ca nivel de viaţă religios - morală. Aşezarea şi configuraţia geografică, apropierea sau depărtarea de oraş, componenţa umană a parohiei, firea şi îndeletnicirile enoriaşilor, situaţiile lor materiale de viaţă şi muncă, tradiţiile şi obiceiurile locale, activitatea şi influenţa - pozitivă sau negativă - a înaintaşilor noştri în conducerea sau păstorirea parohiei şi diferiţi alţi factori imprimă fiecărei parohii un anumit nivel şi stil specific de viaţă religioasă, deosebit de al credincioşilor din alte parohii.

Într-un fel se desfăşoară trăirea religioasă în parohiile din oraş, în alt fel în parohiile rurale; cu o anumită mentalitate are de-a face păstorul de suflete în parohiile din mediul urban şi cu altă mentalitate în parohiile rurale; viaţa religioasă într-o parohie unde a activat o viaţă întreagă un preot vrednic este bine conturată faţă de o parohie unde aproape în fiecare an s-au schimbat preoţii.

Fiecare parohie reprezintă deci o entitate colectivă, având specificul sau caracterele ei particulare, înainte de a-şi începe activitatea, preotul este dator să cunoască mai întâi comportamentul creştinilor cu care are să lucreze. Temelia activităţilor preotului o constituie realităţile vieţii din parohie, de care trebuie să ţină seama, în funcţie de ele îşi va alcătui şi programul de lucru, ele vor determina metodele şi procedeele de lucru, pe care urmează să le folosească preotul şi care trebuie adaptate la condiţiile specifice ale parohiei şi la nevoile religioase ale credincioşilor.

Realităţile locale constituie deci punctul de plecare al activităţii noastre în parohie, în general, noi avem de continuat lucrul de acolo de unde l-au lăsat înaintaşii noştri. Aşa cum în procesul de învăţământ metoda de predare pedagogică ne impune să ţinem seama de nivelul şi de elementul aperceptiv al elevilor cărora le predăm, tot aşa şi în munca pastorală trebuie să cunoaştem bine roadele activităţii predecesorilor noştri, spre a şti de unde să începem, ce avem de făcut, ce avem de continuat, de desăvârşit sau de îndreptat.

Noi clădim în general pe temelia pusa de înaintaşii noştri. De aceea, volumul şi natura obligaţiilor şi a preocupărilor care alcătuiesc activitatea noastră diferă de la parohie la parohie. Uneori, şi anume acolo unde s-a depus muncă şi osteneală inteligentă, cinstită şi rodnică, n-avem decât de continuat sau de desăvârşit - acolo unde nu s-a făcut, trebuie s-o luăm de la început; alteori avem chiar de îndreptat urmările unor înaintaşi fără tact, fără râvnă şi fără autoritate pastorală.

Activitatea unora dintre noi poate fi îngreunată de buruienile crescute în ogorul Domnului prin nepăsare şi inactivitatea înaintaşilor noştri sau, dimpotrivă poate fi uşurată şi înlesnită prin pastoraţia sănătoasă a înaintaşilor noştri, în anumite condiţii va lucra un preot într-o parohie bântuită, de exemplu, de plaga sectară, de indiferentism religios, de superstiţie şi de ignoranţă, de păcate şi vicii şi cu totul în alte condiţii va activa un preot într-o parohie cu o veche şi trainică tradiţie de viaţă religioasă, în cea dintâi, păstorul de suflete va trebui să facă lucru de misionar începător, pentru ca să poată semăna apoi cuvântul Evangheliei; în cea de-a doua, păstorul de suflete, beneficiind de roadele binecuvântate ale muncii înaintaşilor, va avea numai de continuat, fie în extensiune, fie în adâncime, adică dezvoltarea şi întărirea vieţii religioase.

Fiecare parohie îşi are deci individualitatea sau fizionomia ei proprie, obiceiurile şi bune şi rele, părţile ei tari sau slabe, calităţile sau defectele ei. De aceea, activitatea pastorală nu e uniformă peste tot, ci variază de la parohie la parohie, după condiţiile specifice, după nevoile locale, după problemele speciale pe care fiecare parohie le pune păstorului ei de suflete. Programul şi metodele de lucru ale fiecărui preot vor trebui adaptate la condiţiile locale sau la nevoile specifice ale parohiei respective, ceea ce presupune şi necesită cunoaşterea acestora în amănunt. Preotul e obligat să lucreze nu în condiţii ideale, create de imaginaţia sau închipuirea lui ci cu anumite realităţi, cu oameni vii, cu situaţii date. Fără cunoaşterea acestora, lucrarea preotului n-ar avea suport real, ar fi o clădire în văzduh, s-ar nărui şi s-ar irosi în vânt.

Principiul studiului şi cunoaşterii parohiei este de altfel formulat de către Mântuitorul însuşi: "Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele mă cunosc pe Mine" (Ioan X,14), Nu e vorba deci de o cunoaştere superficială, formală, externă, după chip şi nume, a enoriaşilor noştri, ci o cunoaştere temeinică şi profundă a sufletului fiecăruia dintre ei, cu defectele şi calităţile lor, cu trebuinţele şi aspiraţiile lor, cu gândurile, scopurile ascunse ale activităţii lor, cu frământările, greutăţile, temerile şi necazurile lor, etc. Păstorul cel bun trebuie să cunoască ce forme mai răspândite ale răului ameninţă pe fiecare din oile sale, care le sunt virtuţile şi care sunt slăbiciunile păstoriţilor săi.

2. Obiectivele cunoaşterii parohiei

Viaţa şi configuraţia parohiei trebuie cunoscută nu numai din punct de vedere religios-moral, ci sub înfăţişările sau laturile ei de manifestare: culturală, material-economică, social-politică, etc.

a) E de la sine înţeles că ceea ce interesează în primul rând pe preot este viaţa religios-morală a parohiei. Noul păstor de suflete trebuie să ştie, în primul rând, în ce măsură cunosc enoriaşii lui adevărurile de credinţă şi principiile morale creştine şi în ce măsură le aplică sau le trăiesc în viaţa lor. Este bine să ştim dacă şi _Ce rezultate au avut înaintaşii noştri în domeniul catehizării credincioşilor, şi mai ales a tinerilor, Acolo unde domneşte ignoranţa, trebuie să începem catehizarea şi să predăm credincioşilor noştri cel puţin adevărurile cele mai elementare ale credinţei ortodoxe. Trebuie să mai ştim dacă şi în ce măsură credinţa este ameninţată de propagandă sectară sau de prozelitism din partea altor confesiuni sau secte, pentru a interveni la timp.

O altă obligaţie este să cunoască nivelul general de moralitate al parohiei: care sunt virtuţile credincioşilor noştri şi mai ales care sunt păcatele şi viciile celtb mai frecvente (beţia, trândăvia, furturile, desfrâul, certurile şi scandalurile, etc). Preotul va studia cauzele care favorizează răspândirea unor asemenea eventuale păcate şi va reflecta la mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru combaterea şi dezrădăcinarea lor.

Termometrul vieţii religioase din parohie este însă frecvenţa credincioşilor la sfintele slujbele săvârşite în biserică. O frecvenţă redusă la biserică, în general este dovada şi expresia unei lipse de interes a credincioşilor faţă de biserică şi de problemele vieţii religioase; de aceea, acolo unde este cazul preotul va studia cauzele care provoacă această situaţie şi se va gândi la mijloacele pentru combaterea lor şi pentru sporirea frecvenţei credincioşilor la biserică.

De mare interes este pentru preot şi cunoaşterea vieţii sufleteşti a parohiei sub latura manifestărilor ei care alcătuiesc, în general, mai ales în mediul rural, ceea ce numim ethosul satului sau folclorul, adică: datini, credinţe, obiceiuri şi rituri cvasi - religioase, care influenţează în mare măsură şi unele aspecte ale vieţii religioase propriu-zise.

b) Preotul trebuie să cunoască starea culturală a parohiei. E ştiut că lumina culturii adevărate nu împiedică răspândirea Evangheliei creştine în lume şi că, dimpotrivă la adăpostul ignoranţei, al lipsei de cultură, înfloresc formalismul şi bigotismul religios, superstiţiile, credinţele deşarte şi practicile păgâneşti, care fac rău religiei, ca forme decadente, denaturate şi compromiţătoare ale ei.

Cunoaşterea nivelului general de cultură al credincioşilor noştri este necesar pentru preot din punct de vedere strict profesional sau pastoral, ca învăţător al poporului; fapt ce va determina ca nivelul predicilor, al catehezelor şi al cuvântărilor, să fie la nivelul şi puterea de înţelegere a auditorilor săi. Despre anumite lucruri şi într-un anumit fel va vorbi el, de exemplu, unor ascultători cu nivel ridicat de cultură şi într-alt fel se va adresa unor oameni simpli.

c) Cunoaşterea din punct de vedere material - economic şi sanitar a parohiei contribuie la realizarea ţelurilor activităţii noastre pastorale.

Din acest punct de vedere trebuie să cunoaştem, de exemplu: mai întâi, ocupaţiile şi profesiunile sau îndeletnicirile enoriaşilor noştri. Profesiunea sau ocupaţia imprimă fiecărui om un anumit fel de viaţă şi un anumit caracter, care îl face mai mult sau mai puţin atent faţă de biserică şi problemele vieţii religioase enoriaşii dintr-un sat, într-alt fel cei din parohiile de la oraş, formate în majoritate de funcţionari sau de intelectuali, etc. (v. Pastoraţia grupurilor sociale pe profesiuni),

Este necesar ca preotul să cunoască starea materială a fiecărui enoriaş în parte, fiindcă aceasta influenţează mai totdeauna, într-o anumită măsură, şi viaţa religios-morală. Preotul paroh este dator să aibă o evidenţă a tuturor enoriaşilor lipsiţi, a celor şomeri, a celor bolnavi, a celor loviţi de diferite nenorociri (sinistraţi), etc. Cunoaşterea tuturor acestor situaţii este necesară în primul rând pentru organizarea asistenţei sociale, expresie a milei şi a iubirii creştine, care, chiar în actuala organizaţie de stat, rămâne şi mai departe o îndatorire principală a Bisericii.