Ion Budai Deleanu

Lucrările Camerei sunt conduse de preşedintele acesteia sau de vicepreşedintele care îl înlocuieşte, asistat de doi secretari. Persoana care conduce şedinţa este obligată să precizeze dacă este întrunit cvorumul legal şi să anunţe ordinea de zi.

Şedinţele sunt, în principiu, publice. Publicitatea este asigurată prin: accesul liber în sală a oricărei persoane, care nu are calitatea de parlamentar, pe baza autorizaţiei sau invitaţiei emise de secretarul general al aparatului Camerei, în limita locurilor disponibile; transmiterea directă prin radio şi televiziune a unora dintre şedinţele parlamentare; publicarea în extenso a stenogramei114 şedinţei în „Monitorul Oficial”.

Şedinţa poate fi secretă, la cererea preşedintelui Camerei sau a unui grup parlamentar (ori a cel puţin 20 rie senatori) Asupra cererii, Camera decide cu cel puţin_jumătate_plus_uiuL. Dinvoturile celor prezenţi.

„ Dezbaterile constau în discutarea chestiunilor înscrise pe ordinea de zi, potrivit unei proceduri prealabil stabilite, care asigură independenţa Camerei, ordinea sistematică în expunerea punctelor de vedere, confruntarea opiniilor şi adoptarea deciziilor în cunoştinţă de cauză. Ar fi deci îngăduită. În anumite limite, o analogie între procedura dezbaterilor parlamentare şi procedura judiciară.

Aceasta nu este susceptibilă deci: de rectificări gramaticale, în cazul erorilor Materiale fiind necesar un erratum.

Procedura dezbaterilor poate fi „obişnuită”, „comună” sau „specială”.

În cadrul procedurii obişnuite, parlamentarii participă la dezbateri în ordinea înscrierii lor pe listă, cu încuviinţarea preşedintelui. Acesta are dreptul să limiteze durata luărilor de cuvânt, în funcţie de obiectul dezbaterilor. Vorbitorii sunt obligaţi, în cuvântul lor, să se refere exclusiv la chestiunea pentru discutarea căreia s-au înscris la cuvânt. În caz contrar, preşedintele le atrage atenţia, iar dacă parlamentarul în cauză nu se conformează, îi retrage cuvântul.

Preşedintele sau un grup parlamentar (în cadrul Senatului şi un număr de cel puţin 15 senatori) poate cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuţia Camerei. Cererea de încheiere a dezbaterii se adoptă cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul parlamentarilor prezenţi.

Preşedintele Camerei sau vicepreşedintele care îl înlocuieşte, conducând dezbaterile, veghează la respectarea regulamentului şi la menţinerea ordinii în sala de şedinţă. Este interzisă proferarea de insulte sau calomnii, atât la tribuna adunării, cât şi din sala de şedinţe. Se interzice dialogul între vorbitorii aflaţi la tribună şi persoanele aflate în sală. Preşedintele cheamă la ordine pe cei care tulbură dezbaterile sau creează agitaţie. El poate întrerupe şedinţa când tulburarea persistă şi poate dispune eliminarea din sală a persoanelor care împiedică în orice mod desfăşurarea normală a lucrărilor.

Procedura specială, derogatorie de la cea comună, este aplicabilă – la propunerea preşedintelui Camerei – pentru dezbaterea unor proiecte de acte normative cu caracter deosebit (legi financiare, ratificarea unor tratate internaţionale etc). Procedura specială poate fi şi o procedură de dezbateri restrânse, accelerată. Este aşa-zisa „procedură de urgenţă”, stabilită prin regulamentul fiecărei Camere.

La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă – spune art. 74, alin. 3 din Constituţie – Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative în procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere.

209. Votul. Vocaţia Camerelor parlamentare este, în mod obişnuit, aceea de a decide. Aşa încât, în afara procedurilor

1T

Zi parlamentare informative, Camerele deliberează, iar suportul deliberării lor îl constituie votul parlamentarilor.

Votul este actul care permite, asupra fiecărei probleme litigioase, să se degajeze o majoritate a cărei opinie, în sensul regulei democratice, anulează opinia minorităţii şi se impune faţă de toţi.

În principiu, scrutinul parlamentar reprezintă o reproducere a atributelor scrutinului electoral: votul este, de regulă, public115; el este totdeauna personal şi, deci, esenţialmente direct; votul este egal, indiferent de apartenenţa parlamentarului la un grup majoritar sau minoritar, de calitatea sau de funcţia lui, de vârstă sau de sex; raportat la comunitatea parlamentarilor, votul este „universal”, dreptul de vot fiind inerent fiecărui parlamentar. Votul nu este însă şi „liber exprimat”, întrucât parlamentarul are obligaţia de a participa la şedinţele Camerei din care face parte şi de a se implica în procesul adoptăriii deciziilor acesteia, iar abţinerea reprezintă o varietate de exprimare a votului.

Publicitatea votului derivă din caracterul public al şedinţelor Camerei; pe de altă parte, cum s-a spus odinioară, dacă parlamentarul are dreptul său de a vota, alegătorul îl are pe acela de a şti cum a votat parlamentarul, un drept nu mai puţin sacru decât cel dintâi.

Votul deschis se exprirnăpublic, prin ridicare de mâini, apel ponuiiajjâau ridicare în picioare.

Votul secret se exprimă prin buletine de vot, pentru numiri, şi prin bile sau electronic, în cazul votării legilor sau a unor hotărâri117.

>Ganiera_este aceea care, la propunerea birouluLei, hotărăşte ce modalităţi de vot va folosi, afară de cazul când prin regulament se stabileşte o anumită procedură de vot. Bunăoară, se procedează prin voţ^ secret la aprobarea nominală a listei privind componenţa Guvernului, la alegerea preşedintelui Camerei şi a celorlalţi membri ai

115 Din 83 de ţări, în 81 dintre acestea votul este public, afară doar dacă regulamentele sau parlamentul decide altfel.

6 Prin Hotărârea Adunării Constituante nr. 3 din 13 noiembrie 1991, privind unele măsuri în vederea adoptării Constituţiei României, s-a admis votul nominal prin corespondenţă. (Un număr de 20 de deputaţi şi 13 senatori au votat astfel).

Acordarea votului de încredere Guvernului şi retragerea încrederii acordate se face Cu bile (art. 34 din Regulamentul şedinţelor comune). În 37 de state se practică votul °ral, în 43 prin ridicarea mâinii, în 39 prkhridicarea în picioare, în 20 prin diviziune, k> 46 prin apel nominal, în 2 prin aclamaţii etc.

Biroului permanent, în cazul când urmează a se decide asupra cererii de reţinere, arestare, percheziţie sau privind posibilitatea trimiterii în judecată penală ori contravenţională a unui parlamentar.

Caracterul personal al votului implică imposibilitatea delegării acestuia.

Validitatea votului se află sub o dublă condiţie: a) întrunirea cvorumului în_C_amera chemată să decidă: b) întrunirea majorităţii cerute~3e~Tege sau regulament pentru a decide într-o anumită problemă. Cât priveşte prima condiţie, art. 64 din Constituţie precizează că fiecare Cameră lucrează legal în prezenţa majorităţii membrilor ei. (Se înţelege că nu se va cere majoritatea absolută atunci când se decide suspendarea şedinţei tocmai pentru că nu s-a întrunit cvorumul legal). Cât priveşte cea de-a doua condiţie, Constituţia sau regulamentele solicită uneori fie majoritatea calificată (cel puţin două treimi din numărul total al membrilor Camerei), fie majoritatea absolută (cel puţin jumătate plus unu din numărul total al membrilor Camerei), fie majoritatea simplă (cel puţin jumătate plus unu din numărul celor prezenţi)118

Capitolul IV FUNCŢIILE PARLAMENTULUI

210. Sistemul funcţiilor Parlamentului. Raţiunea de a fi a unui parlament este aceea de a acţiona. Altminteri, parafrazând în jurul maliţioasei ironii a lui Victor Hugo, parlamentul rămâne doar decorul unor parlamentari terne, inutile şi iritante. Produs al voinţei generale şi forma de exprimare a acestei voinţe, parlamentul trebuie să acţioneze în sensul ei. Dar ce anume făcând şi prin ce mijloace? Răspunsul sugerează ideea de funcţii ale parlamentului şi de proceduri constituţionale pentru îndeplinirea lor. Funcţiile semnifică rolul parlamentului, iar procedurile constituţionale sunt mijloacele tehnice, constituite ca atare, pentru îndeplinirea rolului său.

118 Un cvorum special se cere pentru ridicarea imunităţii parlamentarului: cel puţi” două treimi din numărul parlamentarilor prezenţi în respectiva Cameră. De asemenea, un cvorum special de cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor se cere atunci când, în procedura de revizuire a Constituţiei, încercarea de mediere între cele două Camere nu a izbutit.

8. TA,

Care sunt aceste funcţii? Potrivit unora, parlamentai are o triplă misiune, inerentă democraţiei: informarea, controlul, legiferarea. Potrivit altora ar fi suficient să se vorbească despre „rolul legislativ” al parlamentului şi despre „rolul său politic” (informarea şi angajarea răspunderii guvernului). Într-o opinie, nevorbindu-se despre funcţiile parlamentului, se vorbeşte însă de relaţia biunivocă dintre parlament şi guvern, sistematizând demersul în mijloace ale parlamentului pentru a acţiona asupra guvernului şi mijloace ale guvernului pentru a acţiona asupra parlamentului. Într-o altă opinie, constituindu-se o singură funcţie a parlamentului – deliberarea – aceasta ar comporta totuşi patru „aspecte corolare”: reprezentarea, informarea, legiferarea şi controlul.

Orice încercare de identificare şi de partajare a funcţiilor parlamentului este o convenţie cu tine însuşi, discutabilă şi cenzurabilă. Sub semnul unei asemenea clauze, considerăm ca fiind principale funcţii ale parlamentului: reprezentarea, recrutarea personalului guvernamental şi a altor persoane care urmează să îndeplinească unele prerogative, determinarea cadrului general al politicii externe, declanşarea procedurii judiciare faţă de anumite persoane, informarea, controlul, deliberarea. Unele dintre aceste funcţii au fost sau vor fi examinate, într-un alt context, aşa încât aici încercăm să le exprimăm doar esenţa. Altele însă reclamă o examinare detaliată: informarea, controlul, deliberarea.

O precizare preliminară mai este încă necesară: toate funcţiile parlamentului interacţionează. Separarea lor este, aşadar, artificială şi are o valoare exclusiv didactică. Bunăoară, prin unele dintre procedurile de informare se exercită şi controlul, eficacitatea controlului şi a deliberării presupune informare, iar valoarea deliberării se măsoară prin control. În fine, deliberarea este prezentă şi în cadrul altor funcţii.

Funciarmente, Parlamentul îndeplineşte o funcţie de reprezentare: el este „organul reprezentativ suprem al poporului român” (art. 58, alin. 1). Altfel zicând, Parlamentul este „purtătorul de cuvânt al Naţiunii”. În acest sens, credem că sunt deplin lămuritoare dispoziţiile, cu valoare de principii cuprinse în art. 2, alin. 1: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative…”. Iar Parlamentul este un asemenea organ şi încă cel „suprem”. Aceeaşi idee a reprezentării constituie fundamentul „mandatului” Camerelor (art. 60) şi a| parlamentarilor (art. 66).

Parlamentul, în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de alte legi, îndeplineşte funcţia de recrutare a unora dintre funcţionarii publici sau a altor persoane învestite cu prerogative publice. Astfel prin votul de încredere, el învesteşte membrii Guvernului (art. 85 alin. 1); fiecare Cameră numeşte câte 3 membri în Curtea Constituţională (art. 140, alin. 2); Senatul numeşte Avocatul Poporului (art. 55, alin. 1); Parlamentul alege Consiliul Superior al Magistraturii (art. 132) şi numeşte membrii Curţii de Conturi (art. -139, alin. 4); Parlamentul numeşte pe o perioadă de 6 ani judecătorii Curţii Supreme de Justiţie (art. 124, alin. 1); Camerele, în şedinţă comună, numesc pe directorul Serviciului Român de Informaţii (art. 62, litera g) etc.

Funcţia de direcţionare apoliticii externe, pe care majoritatea covârşitoare a parlamentelor contemporane o îndeplinesc, a fost multă vreme rezervată în exclusivitate executivului, sub motivul că „diplomaţia nu aparţine poporului”. Ea este însă şi trebuie să fie una din funcţiile oricărui parlament119. De altfel, ar fi cu totul anacronic să admitem răspunderea politică a Guvernului, mai puţin însă domeniul relaţiilor externe din activitatea acestuia, un domeniu care, în zilele noastre, este atât de dinamic, de sensibil şi de complex. Pentru ilustrarea prerogativelor parlamentare în realizarea funcţiei de direcţionare a politicii externe, menţionăm doar că el ratifică unele dintre tratatele internaţionale120 şi îşi constituie o comisie specială de politică externă cu semnificative atribuţii.

Funcţia judiciară a Parlamentului este explicit dimensionată prin câteva prerogative: încuviinţarea reţinerii, arestării,

119 Pentru o viziune de ansamblu asupra acestei funcţii: Les parlements dans le monde, voi. II. Cit. Supra, p. 1443 şi urm.

120 A se vedea şi art. 4 din Legea nr. 4/1991. Sugestive sunt, sub aspectul aici discutat, şi prevederile art. 5, alin. 2 şi ale art. 10, alin. 2 din această lege, potrivit cărora Guvernul trebuie să informeze Parlamentul despre orice acord, convenţie sau alte înţelegeri internaţionale pe care le încheie şi care nu trebuie să fie supuse ratificării, de asemenea, el trebuie să informeze periodic Parlamentul în legătură cu problemele pe care le ridică aplicarea unor tratate, acorduri, convenţii şi alte înţelegerl internaţionale, în vederea soluţionării operative a acestora.

Percheziţionării sau trimiterii în judecată a parlamentarului (art. 69); punerea sub acuzare a Preşedintelui României, pentru înaltă trădare (art. 84, alin. 3); solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor (art. 108, alin. 2)121.

Secţiunea 1-a FUNCŢIA DE INFORMARE

211. Necesitatea informării şi mijloacele de informare.

Într-o democraţie pluralistă, legislativul şi executivul trebuie să se informeze mutual. Folosul este reciproc. Parlamentul nu-şi poate îndeplini cu eficienţă funcţia sa deliberativă – şi mai ales legislativă -decât dacă el acţionează în deplină cunoştinţă de cauză. Legea nu este o măsură în sine şi nici pentru sine. Ea constituie expresia activităţii raţionale desfăşurată sub semnul imperativelor vieţii sociale. Rezultă de aici necesitatea amplificării şi aprofundării laturii cognitive a procesului de construire a reglementărilor juridice, vizând atât stările de fapt, cât şi stările de conştiinţă, atât prezentul, cât şi anticiparea. Consecinţă firească a depăşirii acestei trepte şi a valorificării laturii cognitive, construirea reglementărilor juridice mai implică o latură axiologică şi volitivă, o acţiune de apreciere, opţiune şi decizie. Rezultatul îmbinării celor două laturi în procesul creaţiunii de drept constituie substanţa ce urmează să dobândească expresie juridică, în conţinut şi formă, prin mijlocirea elementelor de tehnică legislativă. Fundamentarea ştiinţifică a actului normativ, relevarea împrejurărilor care îl fac necesar, evaluarea rezultatelor preconizate, dar şi a celor corelative, paralele sau opuse, toate acestea şi încă multe altele presupun informare. Dar informarea este condiţia sine qua non şi pentru îndeplinirea cu eficacitate a funcţiei de control parlamentar. Conţinutul şi cuprinderea informaţiei, continuitatea sau permanenţa acesteia, condiţiile în care această informaţie parvine Parlamentului în unele ţări – ca şi la noi – judecata aparţine instanţei supreme (de exemplu, în Finlanda, Danemarca, Japonia, Ţările de Jos etc); în altele, judecata aparţine parlamentului însuşi (se procedează astfel în 9 ţări, printre care Argentina, Mexic, Italia, India) sau unui tribunal parlamentar excepţional (de^exemplu, în Iordania). Pentru parlamentari, stabilirea răspunderii penale se face în condiţiile dreptului comun; ei nu răspunzând însă pentru actele sau faptele săvârşite în exercitarea mandatului lor (art. 70).

Sunt factori decisivi pentru aprecierea eficacităţii reale a controlului parlamentar122. Mai ales că – aşa cum s-a remarcat cu foarte multă vreme în urmă – „veritabilul oficiu al unei adunări reprezentative nu este de a guverna – această îndatorire fiindu-i radicalmente improprie – ci de a supraveghea şi de a controla guvernământul”123. Informarea este utilă şi indispensabilă şi autorităţilor administrative, în primul rând Guvernului. El se sprijină pe o voinţă parlamentară şi acţionează în sensul acesteia. Numai astfel răspunderea politică a Guvernului părăseşte domeniul ipotezelor teoretice, intrând în actualitate. Dar, dacă informarea – această exigenţă prealabilă îndeplinirii altor funcţii şi ea însăşi o funcţie – este satisfăcută, nu poate fi indiferentă modalitatea practică de satisfacere.

Mărginindu-ne la ceea ce prevede Constituţia, procedeele de informare pot fi grupate în: mijloace aflate la dispoziţia cetăţenilor (petiţiile), mijloace aflate la dispoziţia parlamentarilor, mijloace aflate la dispoziţia Camerelor şi a organelor ei interne, mijloace rezervate iniţiativei Guvernului, cu sau fără angajarea răspunderii lui politice. Le vom examina pe rând.

212. Informarea la iniţiativa cetăţenilor – petiţiile. Dreptul de petiţionare a fost reglementat ca drept fundamental (art. 47). În sensul prevederilor constituţionale, cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice -inclusiv deci Parlamentului124 – prin petiţii

122 M. Prelot, J. Boulouis, op. Cit., nr. 552, p. 871.

123 J. Stuart Mill, Le gouvernement representatif, 2e ed., Paris, 1865, p. 119.

124 Prin Regulamentul Camerei Deputaţilor s-a constituit Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii, aceasta având obligaţia „să examineze petiţiile primite şi să cerceteze abuzurile semnalate prin aceste petiţii, în cazurile în care Camera dispune aceasta, ca urmare a prezentării, potrivit regulamentului, a unei petiţii în faţa Camerei” (art. 55 pct. 14). O altă reglementare, mai largă, a fost rezervată instituţiei petiţiilor prin art. 166 – 170 din regulament: petiţiile trebuie prezentate în scris şi ele trebuie să fie semnate: petiţia se transmite comisiei „spre dezbatere şi soluţionare”; orice membru al adunării poate lua cunoştinţă de conţinutul unei petiţii, adresându-se în acest sens preşedintelui comisiei; comisia decide, în termert de cel mult 10 zile, dacă va trimite petiţia organului de stat competent să o soluţioneze ori o va clasa sau, în cazuri deosebite, o va prezenta Camerei; totdeauna însă petiţionarului i se aduce la cunoştinţă soluţia adoptată; conducătorii autorităţilor publice care au primit petiţii spre soluţionare sunt obligaţi să transmită comisiei soluţiile adoptate, în termen de cel mult o lună de la primirea petiţiei; trimestrial, comisia prezintă Biroului permanent un raport asupra petiţiilor primite şi asupra modului de soluţionare a acestora. Art. 144 – 148 din Regulamentul Senatului consacră, în principiu, o formulate numai în numele semnatarilor. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă. Autorităţile publice au obligaţia, să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.

Din cuprinsul acestor prevederi rezultă că: dreptul de petiţionare poate fi exercitat individual sau colectiv; petiţiile trebuie semnate125; dreptului de petiţionare îi corespunde obligaţia legală de răspuns, în termenele şi în condiţiile stabilite de lege; fiind consacrat ca drept fundamental26, exercitarea acestuia este scutită de orice taxă; termenul „petiţie” are un sens generic, el cuprinzând diversitatea formelor de sesizare (plângeri, propuneri, reclamaţii, cereri etc); deşi legea nu o spune, exercitarea dreptului de petiţionare, făcută cu bună credinţă, nu atrage nici un fel de consecinţe negative pentru petiţionar.

Instituţionalizarea Avocatului Poporului, având ca rol esenţial tocmai „apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor”, nu dispensează celelalte organe de obligaţia de a primi şi de a rezolva petiţiile ce le sunt adresate direct27. Dimpotrivă, una dintre componentele activităţii Avocatului Poporului o constituie verificarea, din oficiu sau la sesizare, a modului de rezolvare de către autorităţile publice, în condiţiile legii, a petiţiilor ce le-au fost adresate.

Reglementare aproape identică. Totuşi, două elemente diferite trebuie semnalate: petiţia poate fi adresată direct unui senator, depunând el însuşi diligentele necesare pentru soluţionarea ei; organele de stat cărora li s-au transmis petiţii spre soluţionare au obligaţia „să informeze Senatul”, „în termen de 10 zile”, despre soluţia adoptată. Ignorând ceea ce este de ignorat, reglementarea pare a fi suficientă şi, poate, ea este şi eficientă. O lege însă este absolut necesară, care să reglementeze unitar şi atotcuprinzător materia petiţiilor, cu atât mai mult cu cât art. 47, alin. 4 din Constituţie o reclamă în terminis.

„5 Poate fi sugestivă sinonimia între anonim şi ins lipsit de personalitate. 126 Adeseori, pentru individ, dreptul de petiţionare a fost considerat un „drept natural„, iar pentru Parlament – în raporturile acestuia cu cetăţeanul – un „drept politic”. (De exemplu, J. Barthelemy, L'introduction du regime parlementaire en France, Giard etBriere, 1904, p. 235.

Regulamentul Senatului francez, la art. 88, precizează posibilitatea preşedintelui acestuia de a transmite o petiţie mediatorului (ombudsman-ului francez). Procedeul rămâne discutabil: condiţia autorităţii şi eficacităţii ombudsman-ului este widependenţa lui; un astfel de procedeu comportă riscul de a transforma ombudsman-ul într-un „serviciu auxiliar” al Parlamentului sau, cel mult, într-o cvasicomisie a acestuia.

213. Informarea Ia iniţiativa parlamentarilor. Constituţia consacră două procedee de informare: solicitarea de informaţii şi întrebările. Primul procedeu este sancţionat implicit, cel de-al doilea explicit.

Art. 110 din Constituţie, cu privire la „informarea Parlamentului”, precizează că Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, „în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor”, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Prima lectură a textului nu poate conduce decât la concluzia că astfel de informaţii şi documente sunt cerute de Camere sau de comisii; nu direct, ci prin preşedinţii lor. Credem însă că textul este susceptibil de o înţelegere mai largă, de altfel singura conformă cu logica lucrurilor. Camerele sunt alcătuite din deputaţi şi senatori, iar comisiile de asemenea. Aşadar, în principiu, ca membri ai Camerelor şi ai comisiilor, deputaţii şi senatorii pot cere, de la orice organ al administraţiei publice, informaţiile şi documentele necesare desfăşurării activităţii lor ca parlamentari128. Totuşi, astfel cum ne îndeamnă textul, credem că dreptul în discuţie aparţinând deputaţilor şi senatorilor, nu poate fi satisfăcut sine modo, ci bono modo. Informaţiile şi documentele sunt cerute de Camere sau de comisii – sunt, aşa-zicând, impersonalizate -şi, prin urmare, Camera decide asupra oportunităţii şi utilităţii solicitării lor. Pe scurt, Camera este subiectul solicitării, în raport cu autoritatea administrativă, nu parlamentul însuşi.

128 Cele două Regulamente ale Camerelor, adoptate anterior Constituţiei, consacrau în termeni aproape identici dreptul parlamentarilor la informare (art. 138 din Regulamentul Adunării Deputaţilor şi art. 119 din Regulamentul Senatului). Orice membru aadunării are dreptul să ceară, prin intermediul Guvernului, de la organele centrale ale administraţiei publice, printr-o petiţie sau cerere adresată preşedintelui adunării, orice acte sau dosare, precum şi orice alte informaţii utile pentru activitatea sa. Guvernul poate refuza satisfacerea cererii în cazul în care aceasta priveşte secrete de stat de importanţă deosebită. În acest caz, refuzul Guvernului poate fi adus la cunoştinţa adunării, care va decide în şedinţă secretă. Regulamentul Senatului a mers însă mai departe, postulând omnipotenţa senatorului în raporturile lui cu organele locale ale administraţiei de stat, el putând cere direct de la acestea, în scris sau oral, acte, dosare, precum şi alte informaţii.

Întrebările sunt un mijloc tradiţional1^9 de informare130, întrebările nu semnifică – cum uneori s-a spus131 – o „procedură de petiţii prin intermediul parlamentarilor” sau „un gen de recurs graţios |la îndemâna acestora”. Întrebarea reprezintă – ca procedeu tehnic parlamentar – mijlocul prin care un membru al adunării solicită informaţii sau explicaţii, asupra unui fapt determinat, din partea unui membru al Guvernului sau din partea altor conducători ai jadministraţiei publice132. Între caracteristicile acestui procedeu Ireţinem: a) întrebarea este un act procedural individual; b) Ea vizează un fapt determinat şi se adresează unui subiect precizat prin întrebare (ministru sau alt conducător al unui organ administrativ); c) Dacă întrebarea are ca obiect politica generală a Guvernului, ea se adresează primului ministru; d) întrebarea atrage obligaţia de răspuns din partea celui chestionat, dar şi dreptul la replică faţă de răspunsul primit; e) întrebarea nu atrage o sancţiune politică imediată133; chiar atunci când ea este urmată de dezbateri, acestea nu se finalizează prin vot.