Ion Budai Deleanu

Ion Deleanu

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE

Vol. 2

ATRIBUTELE STATULUI ROMÂN CONTEMPORAN

Capitolul I STATUL

Secţiunea 1-a NOŢIUNEA, CRITERIILE ŞI ESENŢA STATULUI

112. Noţiunea de „stat”. Realitatea desigur cea mai puternică şi cea mai interesantă în drept – scria Mircea Djuvara – este „statul”. „E o realitate atât de vie şi de puternică, încât absoarbe individualitatea noastră a tuturor, care se pierde într-însa. E o realitate atât de adâncă, încât ea se întinde în timp şi în spaţiu mult peste forţele şi existenţele persoanelor individuale. E o realitate absolută, întrucât nu recunoaşte nici o autoritate superioară, cum recunoaşte persoana privată autoritatea statului. Statul nu recunoaşte nimic superior sieşi”1. G. Burdeau, citându-1 pe Chesterton, spunea: „O societate chiar dacă s-ar compune numai din Hanibali şi Napoleoni, ar fi mai bine, în caz de surpriză, ca nu toţi să comande în acelaşi timp”2. Este implicată aici ideea de diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi, pe care unii doctrinari3 au considerat-o caracteristica fundamentală a statului4. /Cuvântul „stat” provine din latinescul

1 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Restituţio, Bucureşti, 1995, p. 43. Aceste ultime accente ar fi, desigur, acum discutabile, din cel puţin două perspective: subordonarea statului faţă de drept; primatul normelor internaţionale faţă de cele interne.

2G. Burdeau, Cours de droit constitutionnel, Paris, 1942, p. 3.

3L. Duguit, Trăite de droit constitutionnel, ed. III, voi. I, Paris, 1928, p. 40.

4T. Drăganu (op. Cit, p. 91) făcea, în marginea acestei concepţii, observaţia maliţioasă că „o bandă de gangsteri, în care un Al. Capone comandă cu mai multă autoritate, poate, decât un rege supuşilor săi, nu este un stat”. Pentru ca să” poată fi

Status. O vocabulă fără un sens precis, reclamând ea însăşi determinări6. În sensul său modern, adică pentru a desemna o entitate abstractă, care constituie cadrul şi totodată suportul puterii politice7, noţiunea de „stat” pare să fi fost pentru prima dată întrebuinţată de Niccolo Machiavelli, în opera sa fundamentală „II principe” (1516)8. „Tutti gli Staţi” sunt primele cuvinte din „Principele”. Machiavelli, împreună cu Bodin, Hobbes şi Spinoza au pus bazele unei teorii laice asupra statului. Dominat însă de aspectele concrete ale fenomenelor, Machiavelli nu detaşează noţiunea de „stat” de realitatea oamenilor care constituie statul. El leagă statul de persoana „principelui”; cu alte cuvinte, personalizează statul. Această confuzie rămâne una dintre insuficienţele fundamentale ale doctrinei sale şi, totodată, una dintre sursele doctrinare ale absolutismului. Totuşi, noţiunea de „stat” a fost consacrată9, urmând doar ca ea să fie cristalizată. Când a apărut fenomenul statal şi care este caracteristica lui esenţială?

După unii, fenomenul statal este comun tuturor societăţilor, indiferent de gradul lor de dezvoltare. Oriunde şi totdeauna când cei care „comandă” pot fi distinşi de cei care „ascultă”, suntem în prezenţa statului. Este însă o „confuzie intolerabilă de idei”10. Statul vorba de existenţa unui stat este necesar ca în sânul grupului social respectiv să se nască ideea că individul sau indivizii care guvernează nu se mărginesc să exercite o constrângere corporală asupra guvernaţilor, ci procedează după o anumită ordine legală sau cutumiară, care face ca între indivizii care alcătuiesc această grupare să stăruie legături, chiar dacă persoanele, care alcătuiesc la un moment dat categoria socială a guvernanţilor, ar înceta să existe şi alţii le-ar lua locul – adăuga T. Drăganu. Statul – cum preciza M. Hauriou – este o „instituţie”. (Precis de droit constitutionnel, Paris, 1923, p. 16).

5 Poate, totuşi, ideea de stabilitate, de permanenţă, de continuitate să fi avut o semnificaţie distinctă pentru ceea ce, mai târziu, s-a desemnat prin noţiunea de „stat”. Este o idee plastic exprimată printr-un vechi şi comun adagiu francez: „Le roi este mort, vive le roi”.

6 Bunăoară, status incessus, status indecorus, status liber, pro status civitatis, optimus status republicae, status aetatis ş.a.m.d.

7 Pe larg, a se vedea şi supra, nr. 16.

8M. Prelot, G. Lesquer, Histoire des idees politiques, 5e 6d. Dalloz, Paris, 1975, nr. 107, p. 203-204.

9 Cuvântul s-a generalizat şi a dăinut în toate limbile (Stato, Staat, State, Estado etc).

10 L. Febvre, De l'Etat historique î l'Etat vivant, pref. t. X, Grande Encyclopedie Franţaise, lre ed., Paris, 1935, p. 10.08.3; M. Hauriou, Principe du Droit public, 2e ed… Paris, 1916, p. 88: M. Prelot, J. Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, 10e ed., Dalloz, Paris, 1987, nr. 2, p. 2 – 3; Ch. Cadoiâx, Droit se înfăţişează ca fenomen esenţialmente istoric. El apare la o anumită treaptă a dezvoltării societăţii, atunci când puterea politică, instituţionalizată fiind, dobândeşte astfel caracterul de putere publică, oficială, legitimă. Statul este deci o formă perfecţionată a societăţii.

Termenul „stat” poate fi reperat din perspective diferite.

Din perspectivă sociologică, statul semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea pe un teritoriu determinat a unei colectivităţi umane relativ omogene, întruchipând Naţiunea, şi care este guvernată de o putere instituţionalizată, având capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală. Această voinţă poate aparţine, în condiţii concret-istorice, unui grup restrâns sau unui grup majoritar.

Din perspectivă juridică, statul este o persoană morală11, o entitate juridică distinctă, stabilă şi permanentă; detaşată de persoanele fizice care, în calitatea lor de agenţi ai puterii, exercită vremelnic puterea, în limitele competenţelor atribuite. Persoana morală este un centru organizat de interese legitime şi juridic protejate. Calitatea de persoană morală publică12 este inerentă statului constitutionnel et institutions politiques, I, 3e ed., Dalloz, Paris, 1988, p. 25; J. Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, 10e ed., Montchrestien, Paris, 1989, p. 54 – 55; B. Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, 9e eU, Armând Colin, Paris, 1989, p. 8 – 9.

1' Statul este, în anumite condiţii, şi o persoană morală sau juridică de drept privat, într-o asemenea situaţie, statul este titular de drepturi şi obligaţii similare celor care aparţin persoanelor fizice, în limitele însă precizate de lege.

12 Conceput statul ca persoană morală, explicaţiile existenţei şi manifestării Iui în această calitate au fost diferite: a) Potrivit „teoriei ficţiunii”, întrucât numai indivizii pot fi consideraţi „persoane”, căci numai ei au o voinţă proprie reală, statul şi alte asociaţii asemănătoare lui sunt considerate numai fictiv persoane juridice sau morale, un fel adică „de a vorbi care permite să se evite lungi şi plictisitoare circumlocuţiuni”. (M. de la Digne de Villeneuve, Trăite general de l'Etat, Paris, 1929, voi. I, p. 61 -62); b) în mai multe variante a fost oferită „teoria personalităţii morale, ca realitate juridică”: fie în sensul că şi indivizii lipsiţi de voinţă pot să aibă drepturi subiective, aşa încât grupurile umane care nu au voinţă proprie, pot avea drepturi şi obligaţii subiective; fie în sensul că personalitatea juridică a statului este o creaţie a ordinii juridice care a dus la formarea lui, în considerarea existenţei unei grupări umane determinate (Carră de Malberg, Contribution î une theorie general de l'Etat, voi. I, p. 34, 37 şi 40). Pentru unele consideraţii critice, a se vedea: T. Drăganu, op. Cit, voi. I, p. 100 – 102. In concluzie, T. Drăganu consideră că personalitatea juridică a statului va trebui considerată numai ca procedeu tehnic juridic, creat de lege, în scopul de a şi absolut trebuitoare pentru a desemna titularul abstract şi permanent al puterii. Ca asemenea persoană, el este subiect de drept, titular de prerogative şi responsabilităţi.

În sens restrictiv şi concret, statul este ansamblul organelor politice de guvernare; el desemnează aparatul de direcţionare a societăţii politice.

113. Criteriile statului. Personalitatea juridică a statului constituie neîndoios unul din criteriile sale. Statul este – cum spunea un clasic francez – o „persoană a dreptului în care se rezumă abstract colectivitatea naţională”. O „persoană a dreptului”, nu o persoană fizică; pe^curt, statul este o „persoană morală” sau „juridică”. Aşadar, acest prim criteriu al statului trebuie neapărat reţinut. El nu este însă un criteriu exclusiv acestuia, nici suficient. În cadrul statului, pe temeiul şi în condiţiile legii, există numeroase alte persoane morale de drept public sau de drept privat (de exemplu, comuna, oraşul, judeţul sau unele asociaţii, societăţi etc). Ita fit ut, acestei prime calităţi a statului trebuie să i se adauge alta, specifică şi exclusivă lui. Pentru doctrina clasică, această calitate nu poate fi decât suveranitatea. Autoritatea statală este deci o autoritate suverană şi tocmai de aceasta ea este o autoritate exclusivă. Nici o altă autoritate, în interiorul statului sau în afara lui, principial, nu se poate opune autorităţii statale şi nici nu o poate concura.

114. Esenţa statului. Privitor la esenţa statului, două sisteme doctrinare s-au conturat şi cristalizat: 1°. Concepţia potrivit căreia statul este un fenomen al forţei, un instrument de constrângere; 2°. Concepţia în sensul căreia statul este, prin excelenţă, un fenomen voluntar.

1°. Ideea comună primului sistem doctrinar este aceea de constrângere, de dominare. Chiar dacă dominaţia nu reprezintă caracteristica sau dimensiunea exclusivă a statului, aceasta este totuşi – susţin promotorii acestei doctrine – dimensiunea lui esenţială.

Face cu putinţă ca, în raporturile cu terţii, colectivitatea care stă la baza statului să apară în raporturile de drept privat ca o unitate. În ipoteza în care statul apare ca ordonând indivizilor, prin manifestări de voinţă unilaterale, anumite acţiuni sau abstenţiuni, nimic un face necesar ca el să fie considerat o persoană morală, pentru simplul motiv că, neputând fi vorba de un drept al lui de a comanda indivizilor de pe teritoriul său, nu există nici o utilitate de a concepe statul, din acest punct de vedere, ca subiect de drept.

În acest sens, concepţiile sociologice, propunându-şi să depăşească „pozitivismul juridic” – necesar, dar insuficient pentru a explica fenomenul statal – pun în evidenţă ideea de forţă, de constrângere. Dacă dreptul este produsul „solidarităţii sociale”, iar această solidaritate este o necesitate a vieţii sociale – spunea L. Duguit

— Atunci statul, răspunzând cerinţei de a menţine ordinea socială, se înfăţişează ca „forţă irezistibilă de constrângere”13. Max Weber asociază ideii de forţă a statului ideea de legitimitate, statul revendicându-şi „monopolul constrângerii legitime”14. Sociologia contemporană califică de asemenea statul ca fiind o „instanţă ierarhizată de dominaţie”.

Concepţia normativistă, recurgând la discursul „logic”, excelează prin Hans Kelsen. Din logica juridică decurge validitatea şi forţa obligatorie a normelor sau „normativitatea dreptului”. Persoana morală a statului nu este decât un ansamblu de norme ierarhizate -până la „norma fundamentală” – realizarea acestora fiind asigurată prin forţa de constrângere. Ar trebui ca, în sensul unui monism juridic, statul să fie singura expresie a ordinii juridice, ultima ratio a normelor juridice15.

Teoria marxistă despre stat tranşează ritos problema esenţei acestuia, din moment ce statul – potrivit acestei teorii – s-a constituit pe temeiul proprietăţii private şi el este produsul „ireductibilităţii contradicţiilor de clasă”: statul este puterea organizată a unei clase pentru asuprirea alteia16. Pentru a ieşi din impasul propriei încifrări doctrinare, aceeaşi concepţie – „creatoare”, „izbăvită” de fetişul ideilor – ameliorează, diluează esenţa coercitivă a statului, acesta fiind

— În ambianţa idilică a „socialismului multilateral dezvoltat” -„instrumentul” întregului popor, care a devenit subiect plenar al guvernării. Statul nu mai este acum nici expresia, nici mijlocul

13 L. Duguit, Trăite de droit constitutionnel, I, reeditat C. N. R. S., 1972, p. 539.

14 M. Weber, Le metier et la vocation du savant, colection 10/18, 1919, p. 100 -103.

15 H. Kelsen, Theorie pure de droit, Dalloz, Paris, 1963, p. 93. „Metoda pură” a lui Kelsen nu este, poate, cu totul originală. Se pare că ea îşi are sorgintea în doctrina „Şcolii de la Marburg”, fondatorul acesteia fiind H. Cohen. Ideile lui Cohen despre „cunoaşterea pură” se regăsesc, într-o oarecare măsură, în concepţia lui Kelsen.

16K. Marx, Fr. Engels, Opere alese, voi. II, ed. A Il-a. E. S. P. L. P., Bucureşti. 195? P. 339-340.

Dictaturii de clasă; el este principalul factor al „edificării şi perfecţionării noii orânduiri”, centrul „convergenţei” intereselor fundamentale ale tuturor claselor şi categoriilor sociale, adică „puterea societăţii”. Astfel „descifrată” sorgintea statului şi astfel fiind marcată dinamica acestuia, prin formule sibilice ni se anunţă dispariţia lui.

Doctrinele anarhiste cultivă „oroarea faţă de stat”17, pledând, la cealaltă extremă, pentru o „societate convivială”, în care individul este, în acelaşi timp, guvernant şi guvernat18. Statul – liberal sau marxist fiind expresia forţei, a constrângerii abuzive prin care se distruge individul şi spiritul de libertate, el trebuie să dispară, lăsând locul unei societăţi ideale, în care fiecare este liber, cu condiţia să respecte libertatea celuilalt. Anarhia ar fi astfel „ordinea, mai puţin puterea”.

2°. Ideea comună celui de-al doilea sistem doctrinar este voluntarismul19. Este o doctrină mai realistă, generoasă şi fertilă în procesul articulării mecanismului statal şi al definirii funcţiilor acestuia – mai presus de toate, aceea de a realiza acordul de voinţe între guvernanţi şi guvernaţi. Este de asemenea o doctrină nu numai compatibilă cu democraţia, ci chiar sprijinindu-se pe ea, asigurându-i efectivitatea şi expresivitatea. Varietatea concepţiilor posibil a fi integrate în acest sistem doctrinar concurează rezultatele lui benefice.

„Leviathan”-ul lui Thomas Hobbes nu poate fi redus, decât premeditat şi simplist, la semnificaţia unei apologii a statului totalitar. Este adevărat că, după el, „homo homini lupus” şi că, din această cauză, „starea naturală” a oamenilor – anterioară statului – este „bellum omnium contra omnes”. Dar tot el preconizează statul, rezultat din contractul tacit al oamenilor, ca singur mijloc pentru 'Etimologic, cuvântul „anarhic” semnifică dezordine, stare haotică, negarea rânduielilor şi a oricăror forme de constrângere. Doctrinele anarhiste, în esenţa lor funciară, nu semnifică însă per se dezordine, violenţă, terorism.

18 Mişcările anarhiste sunt extrem de diverse. Între anarhismul individualist, anarhismul sindicalist revoluţionar, cel internaţionalist şi mişcările de inspiraţie socială (mutualismul – ca sistem de solidarizare bazat pe ajutorul reciproc, mutual, cooperativismul proudhonian, gauşismul etc.) există o mare varietate de atitudini anarhiste. Pe larg, a se vedea: M. Prelot, G. Lescuyer, op. Cit, nr. 397 – 417, p. 603 -627.

19 Aici, în sensul că voinţa umană are un rol determinant în acţiunea socială, implicit în fundamentarea fenomenului statal.

Asigurarea păcii între oameni. Pentru existenţa statului nu este însă suficient doar simplul acord (consentio) între oameni, ci este necesară şi uniunea (unid) acestora. Este necesar, adică, un dublu contract. Statul, constituit prin uniunea completă a indivizilor, exercită şi – în concepţia lui Hobbes – el trebuie să exercite o suveranitate absolută (imperium absolutum). Doctrina lui Hobbes dă astfel naştere unui pozitivism juridic radical. Aşa văzute lucrurile, interpretate fragmentar şi într-o logică imperturbabilă, s-ar putea spune – cum de altfel s-a spus – că „Leviathan” -ui propune nu numai o teorie, dar chiar o „ştiinţă a puterii totalitare”. Înclinăm totuşi spre aprecierea -mai aproape de adevăr şi mai moderată – că absolutismul lui Hobbes implică un gen de liberalism moral20.

John Locke, reluând parţial argumentele lui Hobbes, porneşte de la o constatare opusă acestuia. Omul în „stare de natură” este o fiinţă rezonabilă şi liberă, dornică să trăiască bine. Pentru aceasta, el renunţă voluntar, prin contract, la unele dintre pretenţiile şi prerogativele lui în favoarea statului, care îi datorează respect şi protecţie. Afortiori, rezultat dintr-un „pact social”, statul nu poate ieşi din cadrul acestuia, întreaga lui activitate trebuind să se subordoneze scopului societăţii, „Binelui Comun”. Pentru Locke, „contractul social” nu este un act de alienare, ci forma pe care o îmbracă un compromis necesar, care face din popor veritabilul depozitar al interesului general21. Într-adevăr, astfel sunt fixate bazele democraţiei liberale, iar Locke rămâne fondatorul liberalismului politic.

Jean-Jacques Rousseau şi opera sa „Contractul social” s-au aflat, indubitabil, sub influenţa „Şcolii dreptului natural”. Contrar unor aprecieri, „Contractul social” este o lucrare de drept22 care, între alte multe merite23, îl poate revendica şi pe acela de a fi

20Totalitarismul italian, german sau comunist nu poate fi asociat doctrinei funciare a lui Hobbes. Acest totalitarism – concis şi ritos exprimat de Mussolini prin formula „Totul în stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului”, iar de Hitler prin sentinţa „Tu nu eşti nimic, Poporul e totul” – era un totalitarism organicist, mistic, fanatic, violent, cu totul iraţional.

21 Ch. Cadoux, op. Cit., I, p. 103.

„ Sub titlul ei, „mai exact decât titlul, dar mai puţin sonor„ (M. Prelot, G. Lescuyer, op. Cit., nr. 253, p. 405) era „Principiile dreptului public”.

2 Dacă pentru Hobbes „starea de natură” este una din care trebuie să evadezi, dacă pentru Locke ea nu este în mod necesar bună, dar nici fatalmente rea, pentru Rousseau însă „starea de natură” este o stare de fericire. El concepe „suveranitatea corpului redimensionat şi de a fi aprofundat, într-o concepţie originală şi revoluţionară, ideea pactului social. Ordinea – scria Rousseau – este un drept sacru care stă la baza tuturor celorlalte. Acest drept nu vine de la natură. El este fundat pe convenţii. Rămâne însă de ştiut care sunt aceste convenţii. „Contractul social” trebuie să se întemeieze pe voinţa liberă a oamenilor care înţeleg să se supună unei voinţe comune încarnată în stat.

În epoca actuală, par a fi marcate – şi poate presante -tendinţele devalorizatoare ale fenomenului statal. Abandonarea unora dintre atributele suveranităţii, preeminenţa normelor internaţionale faţă de cele interne, (inter) dependenţa economico-financiară, presiunea sub care se realizează uneori „consensul”, libera circulaţie, seducătoarea promisiune a „reintregării”, aroganţa „celor mari”, apostrofările adresate „celor mici” etc, etc. Sugerează caducitatea cadrului statal24.

Indiferent însă de unele situaţii circumstanţiale, specifice mai ales fostelor state comuniste, aflate într-un anevoios proces de restructurare politică şi economică, tendinţa doctrinei şi a practicii internaţionale constă în reintegrarea colectivităţilor statale în societatea internaţională, statul devenind astfel o colectivitate intermediară, situată deasupra colectivităţilor infra-statale şi sub cele supra-statale.

Capitolul II

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

Statul se caracterizează prin câteva elemente sau dimensiuni istorice şi politice cumulate calitativ25. Acestea sunt în număr de trei şi ele condiţionează atât apariţia statului, cât şi dispariţia sau social„ ca o calitate individuală a acestuia; postulează democraţia directă şi ideea excluderii reprezentării în materie legislativă; readuce în atenţie, într-o manieră mult mai clară, problema legitimităţii puterii ş.a. (Surprinzător însă. Rousseau nu este adeptul guvernământului democratic, potrivit numai pentru un „peuple de dieux”). 24 A se vedea şi infra, nr. 12 – 13.

2 A se vedea, de asemenea: I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, cit. Supra, nr. 2, p. 14 şi urm.

Resurecţia acestuia: naţiunea, teritoriul, autoritatea politică exclusivă sau suverană'.

Secţiunea 1-a

NAŢIUNEA

115. Dimensiunea demografică şi psihologică a statului.

Statul este o formă specifică de organizare a unei colectivităţi umane. Cu alte cuvinte, populaţia constituie una dintre dimensiunile inerente statului. Un teritoriu fără populaţie nu poate constitui un stat. Numărul membrilor respectivei populaţii nu este însă decisiv pentru constituirea unui stat27, dar nici nu poate fi indiferent. Esenţial totuşi este aspectul calitativ sau psihologic al dimensiunii demografice, exprimat concis şi dens prin conceptul de Naţiune.

Într-adevăr, mai întâi este de observat că termenul „populaţie” nu este riguros definit, el putând fi o sursă de ambiguităţi, întrucât, cum se ştie, fac parte din populaţia ţării şi cetăţenii străini sau apatrizii. Apoi, deşi modificările intervenite în componenţa

36 Sintetizând consideraţiile doctrinei de specialitate, s-a opinat că nu poate exista un stat fără populaţie, fără un teritoriu şi fără o autoritate publică. (T. Drăganu, op. Cit., voi. I, p. 103 şi urm.). În opinia lui I. Muraru (op. Cit, voi. I, p. 8), într-o accepţiune mai largă, prin stat urmează să se înţeleagă „suma a trei elemente”: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii organizate statal, de fapt statul în accepţiunea strict juridică). Astfel, „statul apare ca sinonim cu ţara”, el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile etc. Analizat din perspective diferite, statul a fost definit prin accentuarea factorului constituit ca reper în aceste perspective. Astfel, „analiza politologică” a statului conduce la concluzia că acesta este „o colectivitate umană istoriceşte constituită şi organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de guvernanţi şi restul populaţiei”; „analiza sociologică” a statului conduce la concluzia că acesta este „o grupare de indivizi având un grad ridicat de organizare şi stabilitate, care ocupă un teritoriu determinat geografic şi recunoscut politic asupra căruia o autoritate publică exercită prerogative de comandă sau de putere”; „analiza juridică” a statului justifică, în opinia aici consemnată, calificarea statului ca persoană juridică sau persoană morală, adică „ca titular de drepturi şi obligaţii ca orice persoană fizică”. Cât priveşte elementele constitutive ale statului, acestea ar fi: teritoriul, populaţia, puterea politică suverană. (C. Lonescu. Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, Bucureşti, 1994, p. 34 şi urm.).

Bunăoară, statul Nauru şi statul Tavalu au, fiecare, în jurul a 8 000 de locuitori. China însă a depăşit un miliard, iar India tinde la aceeaşi performanţă.

Populaţiei, prin imigrare, prin transfer de persoane sau într-un alt mod, nu afectează identitatea şi continuitatea statului, totuşi, ceea ce-i asigură distinctibilitatea şi permanenţa este Naţiunea. Ea – Naţiunea -este cartea de identitate a poporului şi a statului român, iar nu populaţia, totdeauna eterogenă şi fluctuantă. Apoi, statul nu este simplamente expresia organizării unei colectivităţi umane „oarecare”. Această colectivitate este omogenă, perenă şi distinctă de alte colectivităţi, prin legăturile indestructibile şi specifice existente între membrii care o alcătuiesc, precum şi prin fizionomie.

Naţiunea28 – ca formă superioară de comunitate umană29 -inconfundabilă cu alte colectivităţi, nu este un fenomen exclusiv etnic sau biologic. Ea este o realitate complexă şi este, totodată, produsul unui îndelungat proces istoric, având la bază comunitatea de origine, etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales trecutul istoric şi voinţa de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu. Sentimentul naţional constituie astfel cel mai puternic ferment al coeziunii statului şi al permanenţei lui30.