Ion Budai Deleanu

62 Odată acceptată propunerea, actul de numire este, iarăşi, un act formal. Dar, dacă Preşedintele nu are posibilitatea de alegere, el are în schimb posibilitatea de a respinge propunerea ce i s-a făcut, procedând astfel la o selecţie mijlocită a candidaturilor pentru Guvern.

63 Deşi dizolvarea este un element esenţial pentru asigurarea echilibrului mstituţional şi pentru deblocarea mecanismului funcţional al instituţiilor, chiar dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de Constituţie, oportunitatea dizolvării rămâne la aprecierea 'Preşedintelui.

„Termenul „voinţă„ semnificând şi hotărâre, decizie, vrere, îşi găseşte locul întrebarea dacă referendum-ul este consultativ sau nu. Răspunsul nostru este afirmativ, întrucât: obiectul referendum-ului nu îl constituie adoptarea unei „hotărâri elaborate„, ci una sau mai multe „probleme” de interes naţional; prin Înlăturarea din proiectul de Constituţie a referendum-ului legislativ s-a urmărit, de fapt, împiedicarea Preşedintelui de a recurge la un arbitraj popular sau de a substitui voinţei organulu' legiuitor voinţa corpului electoral.

65 Din termenii art. 108, alin. 2 s-ar putea opina că nu este necesară emiterea unui act preşedinţial de suspendare, întrucât trimiterea în judecată a unui membru a Guvernului „atrage” suspendarea lui din funcţie, aşadar suspendarea ar opera per $e' Totuşi, numirea în funcţie făcându-se prin act preşedinţial, suspendarea efecte'0 fost trimis în judecată pentru o faptă penală săvârşită în exerck: 1 funcţiei (art. 108, alin. 2). Suspendarea din funcţie este facultativj_e intervalul dintre cererea de urmărire penală a unui membri) aj Guvernului, făcută de Camera Deputaţilor, de Senat sau je Preşedinte, şi trimiterea lui în judecată.

Unele dintre atribuţiile Preşedintelui nu se integrează ^ Htteram în categoria aici examinată, fie pentru că în exercitarea lor nu se emit acte, ci se săvârşesc fapte, fie pentru că îndeplinjrea respectivelor atribuţii nu implică, totdeauna, realizarea unei condjţjj exterioare şi prealabile. Astfel: a) Preşedintele, dacă apreci^a necesar, poate participa la şedinţele Guvernului în care se de^at probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţ§rjj asigurarea ordinii publice66. Dar el poate participa şi în alte situaţii] a „cererea primului-ministru” (art. 87, alin. 1). Totdeauna însă, atu^j când participă la şedinţele Guvernului, el este acela care je prezidează67 (art. 87, alin. 2); b) Pe temeiul art. 94, litera V, Preşedintele numeşte în funcţii publice, în condiţiile legii. Une^j însă, numirea este condiţionată de o propunere făcută în acest sejjs Numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia ce|or stagiari, o face la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (^ 133, alin. 1); c) Primul-ministru şi ceilalţi membri ai Guvernului pot prezenta demisia Preşedintelui României (art. 105, şi art. lOţ, alin. 2). Este maniera individuală de a pune capăt funcţia ministeriale, prin manifestare unilaterală de voinţă. Trebuie în$j făcută o distincţie: dacă demisia aparţine unui membru al Guvernuldj altul decât primul-ministru, acceptarea ei va conduce la o remanie^ guvernamentală; dacă demisia aparţine primului-ministru, deşj individuală, dat fiind faptul că el este şeful echipei guvernamentale precum şi ca expresie şi consecinţă a solidarităţii guvernamental^ Preşedintele procedează la numirea unui prim-ministru interim^, numirii nu poate fi realizată decât tot printr-un asemenea act. Numai că emiterţa actului de suspendare este obligatorie dacă s-a făcut trimiterea în judecată.

Aceasta presupune, fireşte, comunicarea ordinii de zi a şedinţei Guvernului ori de Ş*”te ori ea include una dintre problemele arătate.

Preşedintele nu-şi exprimă votul faţă de proiectele de hotărâri ale Guvernului supuse dezbaterii în şedinţa pe care el o prezidează; şi chiar dacă l-ar exprima, acest4 „¦ar putea avea o valoare deliberativă, pentru prea simplul motiv că Preşedintele n^ ¦ace parte din organul deliberativ.

„până la formarea noului Guvern”68 (art. 106, alin. 2). Aşadar, demisia individuală dă naştere, în aceste condiţii, unui efect colectiv. Demiterea colectivă a Guvernului poate interveni numai din oficiu. Aceasta se întâmplă atunci când Parlamentul a adoptat o moţiune de cenzură69. Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate70. El rămâne în funcţie, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern, numai pentru a îndeplini actele necesare pentru administrarea treburilor publice (art. 109, alin 4).

237. Atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele preşedintelui nu sunt supuse nici unei condiţii exterioare: a) Preşedintele veghează la respectarea Constituţiei (art. 80, alin. 2); b) De asemenea, Preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice şi, în acest scop, exercită funcţia de mediere între autorităţile publice, precum şi între stat şi societate (art. 80, alin. 2); c) Preşedintele poate cere convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor şi a Senatului71 (art. 63, alin. 2); d) în situaţiile prevăzute de art. 105 din Constituţie, precum şi atunci când primul-ministru este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele desemnează un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar72, până la

68 De altfel, art. 109, alin. 2 aduce precizarea că Guvernul este demis şi atunci când primul-ministru se aflăântr-una din situaţiile prevăzute în art. 105 (inclusiv deci când el a demisionat).

59 S-a opinat că funcţiile ministeriale pot lua sfârşit, într-o manieră colectivă, şi prin refuzul votului de încredere. (M. Prelot, J. Boulouis, op. Cit., nr. 480, p. 761). În sistemul nostru, teza nu poate fi receptată, întrucât, până la obţinerea votului de încredere, primul-ministru şi miniştrii virtuali au numai calitatea de „candidaţi”, aşadar ei nu deţin încă funcţii ministeriale cărora să li se poată pune capăt.

70 Demiterea este o sancţiune colectivă, care se sprijină pe principiul responsabilităţii politice a Guvernului; demisia este o opţiune a titularului funcţiei, care se sprijină pe principiul libertăţii de a conserva sau nu funcţia dobândită.

71 Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora. Deşi în Constituţie nu se precizează, urmează totuşi a se înţelege că solicitarea sesiunii extraordinare se va face pe o ordine de zi determinată. Aceasta înseamnă că sesiunea extraordinară se încheie prin epuizarea ordinii de zi. Parlamentul va putea însă decide închiderea sesiunii extraordinare înainte de epuizarea ordinei de zi, urmând ca problemele nesoluţionate să facă obiectul sesiunii ordinare.

72 „Interimatul” funcţiei de prim-ministru poate să rezulte, pentru o scurtă durată, Ş1 din delegarea unora dintre atribuţiile ce revin şefului Guvernului, atunci când acesta nu este în măsură să le exercite efectiv (de exemplu, el se află în străinătate). Faţă de cele precizate în art. 106, alin. 2, considerăm că pentru un astfel de „interimat” nU formarea noului Guvern (art. 106, alin. 2); e) Preşedintele adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii73 (art. 88); f) Promulgă legea adoptată de Parlament, în termen de 20 de zile de la primirea acesteia, sau, atunci când a cerut reexaminarea ei ori verificarea constituţionalităţii acesteia, în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare ori de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care s-a confirmat constituţionalitatea legii74 (art. 77, alin. 1 şi 3); g) înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii75 (art. 77, alin. 2); h) Tot înainte de promulgare, Preşedintele sesizează Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii legii trimise spre promulgare76 (art. 144, trebuie să intervină un decret preşedinţia! Delegarea fiind ea însăşi o prerogativă a primului-ministru.

Dreptul de mesaj este o prerogativă tradiţională a şefului statului, prin exercitarea căreia acesta comunică cu Parlamentul. In principiu, mesajele nu sunt urmate de dezbateri parlamentare. Obiectul mesajului nu este arătat decât generic: „problemele politice ale naţiunii”. Constituţia se referă la mesajele adresate Parlamentului, dar aceasta nu înseamnă că Preşedintele n-ar putea să adreseze un mesaj direct Naţiunii. Mesajul poate fi prezentat personal sau printr-un împuternicit. De regulă, mesajul nu este producător de efecte juridice. Totuşi, întrucât mesajul pare a fi singurul mijloc de comunicare cu Parlamentul, cererea de reexaminare a legii – producătoare de efecte juridice – ar trebui să îmbrace tot forma unui mesaj. Dar, faţă de prevederile art. 97, alin. 2, această interpretare trebuie tratată cu rezerve, ea implicând concluzia că preşedintele interimar nu poate cere reexaminarea legii înainte de promulgare.

Termenele arătate sunt imperative şi onerative, aşa încât, după expirarea lor, Preşedintele decade din dreptul de a mai promulga legea şi aceasta intră în vigoare chiar fără promulgare.

75 S-a opinat – şi subscriem acestei opinii – că atunci când Parlamentul, în prezenţa cererii de reexaminare a legii ce i-a fost adresată de Preşedintele României, vine cu o reglementare de ansamblu nouă, diferită atât de conţinutul iniţial al legii, cât şi de cel al obiecţiei ridicate de Preşedinte, întrucât reîncepe procedura legislativă şi aceasta trebuie să parcurgă toate fazele prevăzute de Constituţie, interdicţia constituţională potrivit căreia Preşedintele României nu poate cere reexaminarea legii a doua oară nu va fi operantă. (T. Drăganu, op. Cit, p. 137.)

Dacă Parlamentul ar respinge, cu o majoritate de cel puţin două treimi, în cadrul procedurii de reexaminare prevăzută de art. 77, alin. 2 – 3 din Constituţie, o obiecţie de neconstituţionalitate ridicată de Preşedintele României, identică în conţinut cu o obiecţie de neconstituţionalitate formulată pe o altă cale în faţa Curţii Constituţionale, aceasta nu va putea admite respectiva obiecţie, înlăturată deja de Parlament, ceea ce va echivala cu o adevărată revizuire a Constituţiei, fără respectarea procedurii prevăzute în acest scop. (Ibidem.) în opinia noastră, reexaminarea legii, pe temeiul litera „a”); i) Preşedintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. 86); j) îndeplineşte atribuţiile ce-i revin în considerarea calităţii sale de comandant al forţelor armate şi de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (art. 92, alin. 1); k) Primeşte scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state (art. 91, alin. 3); 1) Numeşte trei dintre judecătorii Curţii Constituţionale şi procedează, din trei în trei ani, la înnoirea câte unui judecător dintre cei pe care i-a numit (art. 140, alin. 2 şi 4); m) Propune Parlamentului numirea directorului Serviciului Român de Informaţii (art. 62, litera g); n) Numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege (art. 94, litera „c”); o) Solicită urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor (art. 108, alin. 2).

Secţiunea a 2-a ACTELE PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI

238. Actele juridice. Constituţia – aşezământ fundamental esenţialmente juridic – se referă, în art. 99, numai la „actele juridice” ale Preşedintelui, nu şi la actele cu caracter exclusiv politic (mesaje, declaraţii, scrisori, comunicate etc).

Actele juridice ale Preşedintelui, emise în exercitarea atribuţiilor sale, sunt decretele, normative sau individuale77. Ele sunt deciziei de admitere a obiecţiei de neconstituţionalitate adoptate de Curte, va trebui să se facă, în condiţiile art. 145, alin. 1 din Constituţie, căci nimic nu împiedică Parlamentul să revină asupra votului iniţial, tocmai în considerarea motivelor de neconstituţionalitate pe care le-ar putea cuprinde decizia Curţii. 77 S-a vehiculat ideea că decretele Preşedintelui au întotdeauna un caracter individual. In ce ne priveşte, considerăm că ele pot avea şi un caracter normativ. Bunăoară, decretele având ca obiect declararea mobilizării generale sau parţiale, luarea măsurilor pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva ţării, instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă au, după părerea noastră, incontestabil un caracter normativ, ele vizează largi categorii de subiecte şi, rebus sic standibus, dispoziţiile l°r sunt de aplicaţie repetată. Dar, dacă sub ambele aspecte, s-ar contesta caracterul lor normativ, atunci totuşi ne întrebăm cum este posibil ca printr-un act juridic individual să se instituie un regim special de legalitate – cum este cel propriu stării de asediu sau stării de urgenţă – derogator de la cel obişnuit, statuat prin legi. (Cel mult„ s-ar putea opina – recurgând la o sintagmă paradoxală şi insuficient definită – că, în situaţiile arătate, sunt emise „decrete individuale cu efecte normative”). În sens contrar: 1. Vida, op. Cit., p. 68.

Deci calificate ca atare ţinând seama de criteriul organic, şi anume de faptul că sunt emanaţia de voinţă a autorităţii preşedinţiale.

Intre caracteristicile acestor acte putem înscrie următoarele: a) Ele sunt manifestări unilaterale de voinţă făcute în scopul de a produce efecte juridice; b) Sunt emise în procesul exercitării atribuţiilor prevăzute de Constituţie şi de celelalte legi; c) Unele dintre decrete sunt supuse condiţiei contrasemnării lor din partea primului-ministru; d) Toate decretele trebuie publicate în „Monitorul Oficial” al României, publicarea fiind precizată ca o condiţie de existenţă a actului; e) Decretele au un caracter executoriu.

Art. 99, alin. 1 din Constituţie se referă la actele juridice care, de regulă, sunt emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale – decretele. Trebuie însă observate şi celelalte prevederi constituţionale, care fac referire la alte categorii de acte juridice (de exemplu, solicitarea încuviinţării de către Parlament a măsurilor adoptate în situaţii excepţionale, cererea prin care solicită Parlamentului reexaminarea legii, sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea unei legi – indiscutabil acte juridice, întrucât ele generează obligaţii constituţionale procedurale pentru alte autorităţi.)

239. Este posibil controlul decretelor prin instanţe de contencios administrativ? Potrivit art. 48 din Constituţie, persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică78.

Acest gen de control prezintă câteva caracteristici generale: a) El este un control mai restrâns decât cel politic, vizând numai aspectele de legalitate, nu şi cele de oportunitate; b) Este un control care nu se poate declanşa decât la sesizarea celui lezat într-un drept al său sau într-un interes legitim şi juridic protejat; c) Este un control exercitat într-o manieră mai circumspectă şi mai precisă decât cel politic; d) Controlul se realizează în cadrul unor forme procedurale

Anterior actualei Constituţii a fost adoptată Legea nr. 29 din 7 noiembrie 1990 („Monitorul Oficial” al României, nr. 122 din 8 noiembrie 1990), legea contenciosului administrativ.

Riguros determinate (privitoare la competenţă, sesizare, derularea procesului, pronunţarea hotărârii, căi de atac etc); e) Dacă, de regulă, în litigiile de drept comun hotărârea are o autoritate relativă, ea privind părţile care au figurat într-un proces, hotărârea instanţei de contencios administrativ, prin care se analizează actul administrativ, se bucură de o autoritate absolută, ea având forţă obligatorie faţă de toţi ceilalţi.

Dacă, prin ipoteză, s-ar pune problema legalităţii unui decret în faţa instanţei de contencios administrativ, aceasta ar trebui să-şi verifice competenţa materială, în raport de excepţiile prevăzute de art. 2 al Legii nr. 29/1990. Ne interesează aici mai ales faptul că nu pot fi atacate în justiţie: a) Actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României şi Guvern; actele administrative de autoritate79; actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului; măsurile urgente luate pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public, cum sunt actele emise ca urmare a stării de necesitate; b) Actele de comandament cu caracter militar. Aşa fiind, decretele preşedinţiale sunt susceptibile de control în condiţiile contenciosului administrativ? Răspunsul este negativ. Deşi decretele sunt emise de o „autoritate publică” şi, sub aspectul naturii lor juridice, ele sunt „acte administrative”, prin raportare la excepţiile arătate, concluzia nu poate fi alta. Indiferent de domeniul în care ele intervin şi chiar având un caracter individual, decretele preşedinţiale, emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Constituţie, sunt şi rămân acte de autoritate nesusceptibile de control pe calea contenciosului administrativ80.

79 „Actele de autoritate” au o semnificaţie mai largă, incluzând, obişnuit, şi actele care privesc raporturile dintre Parlament şi Guvern. Un „act de autoritate”, după părerea noastră, nesusceptibil de control judecătoresc, este decretul emis în materie de graţiere individuală.

80 în sens contrar: A. Iorgovan, op. Cit, p. 260 şi urm.; I. Vida, op. Cit., p. 69.

Titlul VI

AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

Capitolul I INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI

Secţiunea 1-a

CATEGORII DE INSTANŢE ŞI PRINCIPII ALE ORGANIZĂRII JUDECĂTOREŞTI

240. Preliminarii. Art. 125, alin. 1 din Constituţie spune că „justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. Acelaşi articol precizează că „este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare”. Art. 10 al Legii nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească identifică toate instanţele judecătoreşti, şi anume: a) judecătoriile; b) tribunalele; c) curţile de apel; d) Curtea Supremă de Justiţie.

241. Principii ale organizării judecătoreşti. Din cuprinsul prevederilor constituţionale şi ale legii de organizare judecătorească pot fi deduse câteva dintre principiile generale ale organizării judecătoreşti1.:

1 °. Constituirea ierarhică a instanţelor judecătoreşti şi dublul grad de jurisdicţie. Într-adevăr, identificând instanţele judecătoreşti pe verticală, din treaptă în treaptă, la vârful acestora se află Curtea Supremă de Justiţie.

1 Prin „principii generale ale organizării judecătoreşti” se înţeleg acele reguli esenţiale prevăzute de Constituţie şi de legi organice care stau la baza organizării justiţiei, în scopul asigurării funcţiei acesteia – soluţionarea litigiilor ivite între subiectele de drept sau rezolvarea cererilor acestora în condiţiile legii – protecţia persoanelor faţă de manifestările abuzive ale celorlalte autorităţi publice şi salvgardarea, prin mijloace proprii şi specifice, a ordinii de drept.

I

Constituirea în sistem ierarhic a instanţelor judecătoreşti nu are nimic comun cu centralizarea administrativă. Această constituire poate avea însă alte motivaţii: a) Funcţional, numai în condiţiile existenţei unor instanţe ierarhizate se poate asigura controlul judiciar asupra hotărârilor judecătoreşti; b) Statutul magistratului cuprinde şi elemente distinctive în raport cu gradul instanţei la care funcţionează magistral.

În activitatea de judecată, instanţele sunt ordonate potrivit principiului dublului grad de jurisdicţie, ceea ce constituie o garanţie a legalităţii şi a temeiniciei hotărârilor judecătoreşti – cum se exprimau doi iluştri precedurişti – sub un dublu aspect: unul „curativ” – posibilitatea examinării cauzei încă o dată, de alţi judecători, pentru a înlătura insuficienţele sau erorile primei judecăţi; altul „preventiv” -stimularea „zelului şi a conştiinţei profesionale” a judecătorilor de la primul grad de jurisdicţie, în considerarea virtualităţii reluării judecăţii de către judecătorii de la cel de-al doilea grad. Posibilitatea exercitării căilor de atac este constituită ca principiu constituţional: „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii” – art. 128 din Constituţie. Aşa fiind, adică exercitând căile de atac „în condiţiile legii”: a) Părţile nu pot conveni asupra unui drept de apel împotriva unei hotărâri prin care s-a statuat în ultimă instanţă; b) Deşi părţile pot renunţa la calea de atac specifică hotărârii pronunţate şi imanent asociată acesteia ca posibilitate, ele nu vor putea suprima respectiva cale de atac; c) Părţile nu pot exercita căile de atac pentru alte motive sau în alte termene decât cele prevăzute de lege, nici nu pot schimba natura acestora (devolutive sau nedevolutive, ordinare sau extraordinare);

2°. Jurisdicţiile sunt stabilite numai prin lege. Aceasta, pentru a preveni orice abuz în înfăptuirea justiţiei. De altfel, dacă judecătorii înşişi trebuie să se supună legii (art. 123, alin. 2 din Constituţie), atunci logic judecata nu poate fi înfăptuită decât de jurisdicţiile stabilite de lege2. Sub semnul acestui principiu, textul art. 125, alin. 1 din Constituţie trebuie corelat cu alte câteva dispoziţii

2 Acest principiu poate însă să aibă şi o altă semnificaţie: legea nu poate să suprime accesul la o instanţă de control judiciar existentă la momentul pronunţării hotărârii care face obiectul căii de atac.

Constituţionale: a) Potrivit art. 72, alin. 3, litera „h” din Constituţie, organizarea instanţelor trebuie să se facă prin lege organică; b) Accesul liber la justiţie – la justiţia instituţionalizată prin lege -constituie, cum precizează art. 21 din Constituţie, un drept fundamental, a cărui exercitare nu poate fi îngrădită prin nici o lege;

3°. Constituirea jurisdicţiilor de drept comun şi a jurisdicţiilor speciale. Textul art. 125, alin. 1 din Constituţie, prin modul în care el este formulat, permite constituirea şi a unor instanţe speciale, competente să soluţioneze anumite categorii de litigii, din anumite domenii ale activităţii economico-sociale. Instanţele judecătoreşti, cărora îndeobşte le revine competenţa de a soluţiona cererile şi procesele, sunt instanţe ordinare sau de drept comun. Ele au dreptul de a judeca şi de a-şi executa hotătrârile (iurisdictio şi imperium); ele sunt instanţe iurisdictio plenior. Jurisdicţiile speciale sunt cele create prin legea pentru a soluţiona anumite categorii de cereri sau procese.

Constituirea jurisdicţiilor speciale îşi poate afla justificarea prin cel puţin următoarele considerente: a) Ele sunt jurisdicţii care, în raport de natura sau de obiectul cererilor şi proceselor, sunt în măsură să asigure cunoştinţele de specialitate necesare pentru rezolvarea acestora; b) Asemenea jurisdicţii, de regulă, realizează rezolvarea cererilor sau a proceselor mai rapid şi mai puţin costisitor; c) Ele sunt jurisdicţii mai favorabile concilierii. Două condiţii de existenţă şi funcţionare a acestor jurisdicţii speciale sunt absolute: a) Observând exigenţele care derivă din prevederile art. 123, alin. 2 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia europeană, prin asemenea jurisdicţii nu se poate ajunge la confuziunea judecătorului cu partea; b) Indiferent de natura şi de obiectul lor, pe temeiul art. 21 din Constituţie, hotărârile unor astfel de jurisdicţii nu pot fi sustrase dreptului persoanei de a se adresa instanţelor judecătoreşti;

4°. Interzicerea instanţelor extraordinare. Arfc 125, alin. 2 din Constituţie interzice înfiinţarea unor instanţe extraordinare. Textul poate fi interpretat în două sensuri: unul pozitiv, interzicându-se instanţele extraordinare, per a contrario sunt admise instanţele speciale; unul negativ, o lege prin care s-ar institui instanţe extraordinare ar fi categoric neconstituţională.

Instanţele extraordinare sunt cele constituite special pentru a judeca anumite procese şi mai ales anumite persoane. Experienţa istorică a demonstrat cu prisosinţă că în faţa unor asemenea instanţe se realizează un simulacru de judecată.

Secţiunea a 2-a INDEPENDENTA JUDECĂTORILOR

T

242. Consacrare şi garanţii. Independenţa „justiţiei” – căci justiţia este înfăptuită de judecători – constituie nu numai condiţia necesară pentru buna funcţionare a acesteia, dar – şi mai ales -garanţia libertăţii individului şi a protecţiei lui în faţa puterii. Iată de ce, pe de o parte, art. 123, alin. 2 din Constituţie, iar pe de alta, art. 3 din Legea nr. 92/1992 proclamă independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai faţă de lege.