Ion Budai Deleanu

C. Examinarea în comisia parlamentară se face la sesizarea acesteia de către biroul permanent. Este sesizată „în fond”, urmând să elaboreze un raport, acea comisie permanentă care, prin natura specializării ei, este competentă să se pronunţe asupra proiectului198. Dacă comisia sesizată în fond nu se consideră competentă să examineze proiectul şi să întocmească raportul, ea va cere biroului permanent trimiterea proiectului către o altă comisie. În caz de refuz din partea biroului, hotărăşte Camera. Tot astfel se va proceda şi în caz de conflict de competenţă între comisii.

Orice comisie permanentă care se socoteşte competentă să-şi dea avizul asupra unui proiect de lege, trimis de biroul permanent altei comisii, informează pe preşedintele acestuia că intenţionează să-şi dea avizul. În caz de refuz din partea biroului, hotărăşte Camera. Dacă biroul sau Camera admite cererea comisiei de a-şi da avizul, comisia permanentă sesizată în fond va putea stabili un termen în care să-i fie trimis avizul sau să-i fie trimise avizele celorlalte comisii, nerespectarea termenului îndreptăţind comisia învestită în fond să-şi întocmească raportul, fără a mai aştepta avizele.

La cererea comisiilor sesizate pentru avize, comisia învestită în fond va putea încuviinţa ca la lucrările ei să participe, cu vot i consultativ, reprezentantul sau reprezentanţii acelor comisii.

În raportul comisiei învestită în fond se va face referire la toate avizele celorlalte comisii, care au examinat proiectul.

Numai proiectele de acte normative supuse spre adoptare Parlamentului, ci şi proiectele de acte normative ale Guvernului. (A se vedea şi Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, nr. 1/1996 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Legislativ şi a nomenclatorului de funcţii, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 43 din 29 februarie 1996.)

198 în condiţiile prevăzute de regulamentele Camerelor, Camera îşi poate constitui o comisie specială pentru examinarea proiectului de lege, dacă acesta prezintă o complexitate deosebită, stabilindu-se totodată termenul în care comisia îşi va depune raportul.

Raportul, care se înaintează biroului permanent, va cuprinde propuneri motivate pentru: a) admiterea proiectului fără modificări; b) respingerea proiectului; c) admiterea lui cu modificări. Raportul este imprimat şi difuzat membrilor Camerei.

Iniţiatorul propunerii sau a proiectului de lege poate să-1 retragă, până la înscrierea acestuia pe ordinea de zi, să-1 rectifice sau să-I modifice.

În cea de-a doua fază a procedurii legislative199 distingem ca etape:

A. Prezentarea proiectului de către iniţiatorul acestuia, înfăţişându-se motivele care au condus la promovarea acelui proiect. Concomitent cu expunerea temeiurilor obiective şi subiective care stau la baza proiectului, este util şi necesar să se prezinte şi efectele paralele şi contrarii celor aşteptate prin eventuala adoptare a legii.

B. Prezentarea raportului comisiei permanente, sesizate în fond, de preşedintele acesteia sau de un raportor desemnat de comisie. Raportorul este un „pivot al procedurii legislative”, devenind nu numai interpretul poziţiilor exprimate în comisie, dar şi un gen de „contrapunct” în faţa iniţiatorului proiectului. Deşi regulamentele Camerelor nu aduc vreo precizare, considerăm că raportul comisiei poate avea un conţinut diferit, după cum el priveşte un „proiect de lege” sau o „propunere legislativă”: în primul caz, raportul se mărgineşte la a recomanda admiterea proiectului, respingerea lui sau admiterea cu modificări, fără însă să poată substitui un text propriu -elaborat de comisie – în locul celui examinat; în al doilea caz, raportul poate cuprinde un text propriu – elaborat de comisie – pentru a-1 substitui celui al autorilor propunerii legislative.

C. Dezbaterea generală şi pe articole a proiectului sau propunerii legislative. In faza dezbaterii generale, în ansamblu, a proiectului sau a propunerii legislative, se dă cuvântul parlamentarilor – câte unul din partea fiecărui grup parlamentar – în ordinea înscrierii lor la cuvânt. În această fază nu pot fi propuse amendamente200.

Ca trăsături ale procedurii legislative au fost considerate: contradictorialitatea, rolul hotărâtor al grupurilor parlamentare, caracterul repetitiv al procedurii, oficialitatea, exercitarea drepturilor în interes public, structurarea procedurii parlamentare în mai multe faze succesive, poziţia de egalitate a Camerelor, fixarea unor termene în principiu imperative şi de decădere, publicitatea şedinţelor în plen, caracterul scris al procedurii. (M. Constantinescu, I. Muram, op. Cit., p. 243-245.)

Deşi regulamentele Camerelor nu abordează problema unor incidente procedurale care pot apare în cursul dezbaterilor, ele nu pot fi totuşi excluse; invocarea excepţiei

Iniţiatorul proiectului sau a-propunerii legislative are dreptul să ia cuvântul înainte de închiderea dezbaterilor generale.

Dacă prin raportul comisiei sesizate în fond s-a propus respingerea proiectului sau a propunerii legislative, după închiderea dezbaterii generale, preşedintele poate cere Camerei să se pronunţe prin vot.

În faza dezbaterilor pe articole, membrii Camerei îşi pot expune punctul de vedere asupra fiecărui articol examinat, propunându-se – dacă consideră necesar – amendamente orale privind probleme de redactare sau alte aspecte mai puţin importante. De asemenea, va putea lua cuvântul şi reprezentantul Guvernului201.

Discutarea articolelor începe cu amendamentele. În cursul dezbaterilor, deputaţii, senatorii, grupurile parlamentare sau Guvernul pot propune amendamente sau subamendamente202 scrise la de inadmisibilitate a proiectului sau a propunerii legislative, sub motivul că proiectul sau propunerea contravine uneia sau mai multor dispoziţii constituţionale; invocarea, sub titlul unei „chestiuni prealabile, a inoportunităţii proiectului sau a propunerii legislative; cererea ca proiectul sau propunerea legislativă să fie retrimisă comisiei sau comisiilor competente pentru a proceda la reexaminarea acesteia şi sub alte aspecte decât cele avute iniţial în vedere; adoptarea unei „moţiuni prejudiciale”, în sensul subordonării dezbaterii proiectului sau a propunerii legislative uneia sau mai multor condiţii. De asemepea, nu există o prevedere de principiu în sensul căreia s-ar putea renunţa la dezbaterea generală, dar o asemenea posibilitate trebuie admisă. Bunăoară, în practică, această procedură expeditivă poate fi folosită pentru ratificarea unui tratat internaţional.

201 Considerând că amendamentul nu este decât o formă de exercitare a iniţiativei ¦ legislative, al cărei obiect este însă limitat la modificarea sau completarea unui proiect de lege deja înscris pe ordinea de zi a dezbaterilor Parlamentului, T. Drăganu considera că „trebuie să se recunoască dreptul de a depune amendamente tuturor factorilor care, conform Constituţiei, au dreptul de iniţiativă în materie de legi ordinare sau organice, iar în cazul Constituţiei, dreptul de a iniţia revizuirea ei”. (Op. Cit., p. 127 – 128) Credem că un asemenea punct de vedere este greu de admis teoretic şi practic irealizabil. Teoretic – aşa cum s-a spus – întrucât amendamentul este un ' procedeu organizatoric specific dezbaterilor parlamentare, fără o dispoziţie derogatorie, el nu poate aparţine altor subiecte decât acelora care participă la aceste dezbateri (M. Constantinescu, I. Muraru, op. Cit., p. 223). Practic – ne este greu să ne închipuim cum, bunăoară, 250.000 sau, după caz, 500.000 de cetăţeni s-ar putea implica, în cursul dezbaterilor parlamentare, cu amendamente.

202 Subamendamentul nu poate contrazice amendamentul făcut şi la care el se raportează. Dreptul de amendament constituie una dintre expresiile dreptului la iniţiativă legislativă sau de propunere legislativă, este un „corolar” al acestuia. Dar este vorba de o „iniţiativă limitată”, „accesorie”, derivată„, întrucât ea nu se exercita modificările intervenite în urma examinării şi definitivării textului în comisii. Amendamentele trebuie să se refere la conţinutul unui singur articol. În cazul în care amendamentul sau subamendamentul are consecinţe importante asupra proiectului sau asupra propunerii legislative, preşedintele Camerei îl poate trimite spre „avizare” comisiilor competente203, suspendând dezbaterile. Într-o asemenea situaţie, autorul amendamentului, precum şi reprezentantul Guvernului au dreptul să fie ascultaţi în cadrul comisiilor.

Discutarea amendamentelor începe cu cele prin care se propune suprimarea unora dintre textele cuprinse în articolul supus dezbaterii şi continuă cu cele privind modificarea sau completarea acestuia. Aceasta, pentru a evita o dezbatere inutilă asupta unui text care, în cele din urmă, va fi suprimat.

D. Votarea se realizează distinct asupra fiecărui amendament, afară de cazul în care adoptarea unuia exclude acceptarea celorlalte. După votarea ultimului articol şi eventual a ultimului articol adiţional, propus pe cale de amendament, se procedează la votarea în ansamblu a proiectului sau a propunerii legislative204. Când textul proiectului sau al propunerii legislative are un singur articol, votul asupra acestuia echivalează cu un vot asupra ansamblului, dacă nu s-a prezentat un articol adiţional.

Proiectele şi propunerile legislative se adoptă, după caz, cu majoritatea simplă sau absolută (legile ordinare cu majoritate simplă, decât în cadrul proiectului sau al propunerii legislative. (M. Prelot, J. Boulouis, op. Cit., nr. 539, p. 851). Totuşi, prin frecvenţa şi eficacitatea lui, dreptul de amendament – şi mai ales cel care are ca obiect un articol adiţional – a devenit forma principală de iniţiativă parlamentară, contribuţia substanţială a Camerelor la „producţia legislativă”, marcând-o adeseori în profunzime. Pe scurt – cum s-a spus – „accesoriul prevalează faţă de principal”. (P. Avril, J. Gicquel, op. Cit., p. 155.) Nu mai puţin însă, inflaţia amendamentelor alterează substanţa şi celeritatea demersului legislativ, dacă nu cumva „hemoragia de amendamente” a fost provocată chiar în scopul obstrucţionării finalizării procedurii legislative. Altfel, amendamentele pot constitui mijlocul util al colaborării dintre majoritatea şi minoritatea parlamentară.

Comisia sau comisiile sesizate resping sau admit amendamentul ori subamendamentul, întocmind un raport suplimentar.

204 Pronunţarea Camerei asupra fiecărui articol, amendament sau subamendament corespunde unui principiu fundamental al dreptului parlamentar – „principiul specialităţii” – chemat să asigure „independenţa şi sinceritatea voturilor emise de o adunare”. (E. Pierre, Trăite de droit politique, electoral et parlementaire, nr. 992, apud, P. Avril, J. Gicquel, op. Cit., p. 150).

Iar cele organice cu majoritate absolută). Atunci când în Cameră nu sunt prezenţi cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor ei, preşedintele amână votarea până la întrunirea acestui număr.

În cursul votării nu se poate acorda cuvântul.

Proiectele de legi şi propunerile legislative respinse de Cameră nu pot fi readuse în discuţia acesteia în cursul aceleiaşi sesiunr.

Dacă iniţiativa legislativă a fost adoptată, ea se înaintează celeilalte Camere. Când aceasta din urmă respinge proiectele sau propunerile legislative, ele se trimit, pentru o nouă dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O nouă respingere este definitivă (art. 75).

Dacă ambele Camere adoptă proiectul sau propunerea în aceeaşi formă, legea se apropie de faza ireversibilei ei definitivări. Adoptarea în aceeaşi formă este însă rarisimă, indiferent de simbioza Camerelor.

E. „Naveta legislativă”. Introducerea bicameralismului are, între altele, şi consecinţa unei proceduri de conciliere206, în caz de dezacord al Camerelor asupra propunerii sau proiectului legislativ. Această procedură nu intervine însă decât atunci când dezacordul are ca obiect redactarea diferită a unor texte, suprimarea sau adăugarea altora.

Procedura de mediere este deschisă de preşedinţii Camerelor, în scopul medierii se constituie o comisie paritară a celor două

T

205 Câteva probleme, care nu-şi găsesc dezlegarea în actualele regulamente, pot fi aduse în atenţie: poate Camera să revină asupra deciziei rezultate din vot?; se poate proceda la aşa-zisul „vot prin divizare”, adică doar asupra unei părţi din textul articolului, amendamentul sau subamendamentul pus în discuţie?; deşi intitularea nu are valoare juridică în sine, este susceptibil de votare titlul proiectului sau al propunerii legislative ori al unui capitol sau secţiuni? Principal, la toate aceste întrebări răspunsul este afirmativ. O altă situaţie se poate produce ca urmare a faptului că proiectul de lege este respins de Camera sesizată iniţial. Întrucât, în condiţiile bicameralismului, procedura legislativă implică dezbaterea şi adoptarea proiectului în ambele Camere, chiar în absenţa unei prevederi exprese a Constituţiei, trebuie admis să proiectul va trebui trimis celeilalte Camere şi numai dacă aceasta îl respinge el nu va putea fi readus în dezbatere în cursul aceleiaşi sesiuni. În ipoteza în care cealaltă Cameră l-ar adopta, el va fi trimis primei Camere. Dacă aceasta îl respinge din nou, respingerea va fi definitivă. (T. Drăganu, op. Cit., p. 133.)

206 In numeroase alte parlamente se practică acest sistem. (A se vedea: G. Burdeau, F. Hammon, M. Troper, op. Cit., p. 675.)

Camere. Dacă comisia ajunge la un acord, textul tranzacţionat se supune spre adoptare, mai întâi Camerei Deputaţilor şi apoi Senatului.

Când Comisia nu ajunge ea însăşi la un acord sau când una din Camere nu aprobă raportul comisiei de mediere, textele rămase în divergenţă se supun dezbaterii Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună207, ' care se vor pronunţa definitiv, cu majoritate simplă sau absolută, după cum legea este ordinară sau organică (art. 76).

F. Promulgarea legii. În termenii Constituţiei (art. 77), legile se trimit spre promulgare Preşedintelui Republicii.

Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea ei. Este un termen de „decădere”, întrucât, după împlinirea lui: a) Preşedintele nu mai poate proceda la promulgarea legii, aceasta intrând în vigoare chiar în lipsa promulgării208; b) El nu mai poate cere Parlamentului reexaminarea legii; c) El nu mai poate sesiza Curtea Constituţională să se pronunţe asupra constituţionalităţii acelei legi.

Promulgarea legii nu semnifică deci o putere discreţionară210. Ea face parte din logica procedurii legislative şi dă expresie unei competenţe necesare. Totodată, promulgând legea, Preşedintele nu face o operă de „voinţă legislativă”, el mărginindu-se să constate regularitatea adoptării ei. Cu alte cuvinte, promulgarea este o operaţie de verificare şi de autentificare a legii, atât şi numai atât211.

207 Adunarea Constituantă a respins ideea unui „ultim cuvânt” din partea Camerei Deputaţilor, aşa cum se procedează în alte sisteme parlamentare. Spiritul egalitar, care a animat cele două Camere, s-a făcut manifest şi de această dată, Şi, poate, s-a procedat bine recurgând la soluţia prevăzută în art. 76, alin. 2, câtă vreme Camerele au aceeaşi legitimare electorală. „Ultimul cuvânt” al Camerei Deputaţilor n-ar fi putut avea o altă justificare decât faptul că ea este mai numeroasă. Dar acest discutabil criteriu se regăseşte oricum în tehnica de vot, consacrată de art. 76, alin 2.

208 Altfel, prerogativa Preşedintelui de a promulga legea s-ar realiza ca un „veto de buzunar”, el făcând legea inoperantă prin amânarea promulgării sine die.

~mtermenii art. 144 lit. „a” din Constituţie, sesizarea Curţii Constituţionale se poate face „înainte de promulgarea legilor”.

De altfel, sub rezerva unei cereri de reexaminare a legii sau a sesizării Curţii Constituţionale, promulgarea este obligatorie.

^ S-a opinat, în literatura juridică franceză, că promulgarea constă în „învelirea legii într-un decret prezidenţial”, făcând-o astfel „executorie”. (A. Hauriou, op. Cit., p. j&4). În realitate, promulgarea nu conferă legii o altă formă de exprimare, un alt „înveliş”. Actul devine lege şi îşi păstrează această formă din momentul votării lui de

G. Publicarea legii în „Monitorul Oficial” al României (art. 78). Publicarea legii constituie forma oficială de aducere la cunoştinţă publică a legii adoptate. Publicarea nu este o simplă operaţie tehnică, ci, după părerea noastră, ea are semnificaţia unui fapt material juridic, întrucât: a) Dacă legea nu prevede o altă dată, ea intră în vigoare la data publicării; b) Numai după publicarea legii, aceasta poate fi opusă subiectelor de drept vizate prin dispoziţiile ei, prezumpţia de necunoaştere a legii transformându-se astfel într-o prezumpţie absolută – de cunoaştere a ei. (Caracterul absolut al acestei prezumpţii poate fi însă pus în discuţie. Întrucât prezumpţiile aparţin, de regulă, domeniului ficţiunilor, cele iuris et de iure trebuie reexaminate şi tratate cu multă prudenţă, mai ales într-o societate în care verdictele sacrosancte nu mai constituie regula).

223. Procedura legislativă complementară – reexaminarea legii. Riguros vorbind, promulgarea nu este un element formativ a legii; aceasta este perfectată prin simplul fapt al adoptării ei definitive de Parlament212. Totuşi, în două împrejurări – ambele dependente de instituţia promulgării – Preşedintele se implică în procedura legislativă: a) înainte de promulgare – precizează art. 77, alin. 2 – Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii213; b) înainte de promulgarea legii – spune art. 144, litera „a” – Preşedintele României214 poate sesiza Curtea Constituţională pentru

Parlament. Promulgarea nu conferă legii nici forţă executorie, ci, cel mult, ea permite desfăşurarea operaţiilor necesare pentru aplicarea legii. Cea mai concludentă dovadă, în sensul celor arătate, o constituie posibilitatea, despre care am amintit, ca uneori legea să devină operatorie chiar fără promulgare. (Prin trăsăturile arătate, promulgarea se deosebeşte şi de „sancţiunea legii”, specifică monarhiilor constituţionale. Aceasta semnifică dreptul monarhului de a refuza semnarea legii, paralizând astfel voinţa parlamentului. Monarhul se implică astfel în opera legislativă, putând-o bloca).

— Nân acest sens, M. Prelot, J. Boulouis, op. Cit, p. 451, p. 728.

213 Cererea de reexaminare a legii poate cuprinde obiecţii de neoportunitate, redacţionale sau de neconstituţionalitate. Dacă obiecţia Preşedintelui, privind legea în ansamblul ei, este acceptată de Parlament şi acesta procedează la o nouă reglementare, diferită atât de conţinutul iniţial al legii, cât şi de obiecţia formulată, procedura legislativă trebuie să parcurgă din nou toate fazele prevăzute de Constituţie, aşa încât va curge iarăşi un termen de 20 de zile pentru promulgare şi Preşedintele va putea să ceară reexaminarea acestei legi. (T. Drăganu, op. Cit., p. 137.)

214 Sesizarea Curţii, înainte de promulgare, o poate face unul dintre preşedinţii celor două Camere, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. (Constituţia nu rezolvă, până la capăt, o ca aceasta să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii. Obiecţia de neconstituţionalitate cuprinsă în decizia Curţii, atrage reexaminarea legii de Parlament (art. 145, alin. 1).

Dacă Preşedintele a cerut Parlamentului reexaminarea legii ori dacă el sau un alt subiect îndreptăţit să o facă a cerut verificarea constituţionalităţii ei, se produc două efecte simultane: întreruperea termenului de 20 de zile pentru promulgare şi, totodată, înlocuirea acestui termen cu un altul, mai scurt, de 10 zile, fixat de art. 77, alin. 3 tot pentru promulgare215. Acest nou termen de 10 zile poate să curgă de la momente diferite: a) Când s-a cerut reexaminarea legii sau când, cerându-se verificarea constituţionalităţii ei, Curtea Constituţională a admis o obiecţie de neconstituţionalitate, termenul de 10 zile se socoteşte de la primirea de către Preşedinte a legii adoptate după reexaminare; b) Când s-a cerut verificarea constituţionalităţii legii, iar Curtea Constituţională a confirmat constituţionalitatea acesteia, termenul de 10 zile se calculează de la primirea de către Preşedinte a deciziei Curţii216.

Alte două probleme – deocamdată teoretice – ne sugerează textele constituţionale referenţiale: Preşedintele poate promulga legea, exceptând textele pentru care a sesizat Curtea Constituţională sau, dacă decizia de neconstituţionalitate adoptată de Curte priveşte numai anumite dispoziţii din lege, Preşedintele poate promulga legea în privinţa celorlalte dispoziţii?; în cursul celui de-al doilea termen, de 10 zile, care a început să curgă de la primirea de către Preşedinte a legii adoptate după reexaminarea făcută la cererea sa, poate fi sesizată Curtea Constituţională – de el sau de un alt subiect îndreptăţit să o facă – ajungându-se astfel, eventual, la o a doua reexaminare a legii?

Problemă care ar putea apare. Dacă Preşedintele realizează rapid promulgarea, practic, el împiedică subiectele arătate să sesizeze Curtea Constituţională. În cadrul termenului de 20 de zile s-ar fi putut fixa un termen de reflecţie, la dispoziţia subiectelor arătate. Art. 17 – 18 din Legea nr. 47/1992 aduc precizările necesare în awst sens).

Nu suntem deci în prezenţa unei „întreruperi” a cursului termenului similară cu cea din materia prescripţiei extinctive.

Este locul să precizăm că, atunci când sesizarea Curţii Constituţionale nu s-a făcut de Preşedintele României, acesta trebuie înştiinţat, pentru a amâna promulgarea, ¦nlăuntrul celuilalt termen, de 10 zile. Altfel, promulgând legea, ar anula efectele sesizării şi ar împiedica instanţa de jurisdicţie constituţională să-şi exercite o atribuţie instituţional conferită.

Răspunsul la prima întrebare este, în opinia noastră, negativ, iar la cea de-a doua întrebare el este afirmativ.

Opinăm deci că nu este posibilă promulgarea parţială: a) Art. 77 din Constituţie, vorbind despre „promulgarea legii”, vizează legea în totalitatea ei; b) Faptul că, în situaţiile arătate, se acordă un al doilea termen pentru promulgare, dovedeşte că, până atunci, nici o promulgare nu a avut loc; c) Decizia de neconstituţionalitate adoptată de Curte poate să privească şi alte texte decât cele pentru care ea a fost sesizată sau poate să privească legea în ansamblul ei; d) Reexaminând legea, în urma deciziei Curţii Constituţionale, Parlamentul nu poate fi împiedicat să aducă legii şi alte modificări decât cele sugerate de Curte prin obiecţiile ei de neconstituţionalitate. De altminteri, aşa cum precizează art. 145, alin. 1, Parlamentul hotărăşte asupra legii, în totalitatea ei, eventual adoptând-o în aceeaşi formă.

Înclinăm însă spre un răspuns afirmativ la cea de-a doua întrebare: a) Art. 77, alin. 2 din Constituţie îngrădeşte numai posibilitatea Preşedintelui de a cere – el însuşi – Parlamentului reexaminarea legii a doua oară, nu şi prerogativa sa ca, înainte de promulgare, să sesizeze Curtea Constituţională; b) Motivele de neconstituţionalitate pot apare tocmai în urma reexaminării legii de către Parlament; c) în sensul art. 145, alin. 1 din Constituţie, promulgarea devine obligatorie numai atunci când reexaminarea legii de către Parlament s-a făcut pe baza obiecţiei de neconstituţionalitate acceptată de Curtea Constituţională217.

224. Proceduri legislative speciale. Acestea sunt – astfel cum sugerează şi denumirea lor – acele proceduri care, sub anumite

217 Alte câteva probleme au fost evocate în literatura de specialitate: dacă după sesizarea Curţii Constituţionale, dar înainte ca aceasta să se pronunţe, Preşedintele cere Parlamentului reexaminarea legii pentru considerente de neoportunitate sau redacţionale, până la stabilirea textului definitiv de către Parlament, procedura în faţa Curţii Constituţionale va fi suspendată; aceeaşi va fi soluţia şi atunci când, după sesizarea Curţii Constituţionale, dar înainte ca aceasta să se pronunţe, Preşedintele Republicii ar cere Parlamentului reexaminarea legii pentru neconstituţionalitate; dacă Parlamentul ar respinge, în cadrul procedurii de reexaminare a legii, obiecţia de neconstituţionalitate formulată – concomitent şi în faţa Curţii Constituţionale – dar cu o majoritate inferioară celei de două treimi, prevăzută de Constituţie pentru înlăturarea obiecţiei de neconstituţionalitate, procedura în faţa Curţii urmează să f>e reluată. (T. Drăganu, op. Cit, p. 138 – 139.) aspecte, se abat de la regulile comune, de la procedura legislativă ordinară, obişnuită. Unele dintre aceste proceduri au fost deja examinate (procedura legislativă complementară de reexaminare a legii, procedura de adoptare a legii prin angajarea răspunderii politice a Guvernului). Altele au fost doar evocate şi vom reveni asupra lor (procedura excepţională de substituire sau a delegării legislative). Aici stăruim însă asupra procedurii de urgenţă şi asupra procedurilor legislative care au ca obiect legile constituţionale, legile organice, legile financiare şi legile prin care se ratifică tratatele internaţioale.