Ion Budai Deleanu



Yüklə 1,94 Mb.
səhifə30/50
tarix12.01.2019
ölçüsü1,94 Mb.
#96109
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   ...   50

Întrebările pot fi orale sau scrise, simple sau urmate de dezbateri, dacă adunarea hotărăşte astfel.

214. Informarea la iniţiativa Camerelor şi a organelor ei interne. O primă modalitate de informare a fost deja evocată: Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice sunt obligate să

129 Sistemul a fost prefigurat în Anglia, ca procedură parlamentară autonomă, începând din 1849. El funcţionează acum în aproximativ 80 de ţări, indiferent dacă este consacrată sau nu instituţia răspunderii politice a guvernului.

130 Ca mijloc de control parlamentar, în lipsa „limbajului colectiv” al adunării, adică în lipsa votului, întrebarea s-a dovedit a fi ineficientă. (A se vedea şi: M. Ameller, Les questions, instrument du controle parlementaire, L. G. D. J., 1964).

131 Ch. Raig, L'evolution du Parlement en 1959, în „Etudes sur le Parlement de la V^ Republique”, PUF, 1965, p. 100.

132 Regulamentul Camerei Deputaţilor (art. 148. Alin. 2) şi Regulamentul Senatului (art. 130, alin. 1), încercând să definească „întrebarea” au atribuit acesteia o semnificaţie mai largă: întrebarea constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor (Senat) sau de comisiile permanente ori dacă are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată.

Întrebarea se poate tr&nsforma într-o interpelare, susceptibilă să declanşeze răspunderea politică.

Prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora (art. 110, alin. 1). Dacă, de regulă, solicitarea de informaţii şi documente este facultativă, textul art. 110 din Constituţie prevede şi o ipoteză în care solicitarea informării este obligatorie. Aceasta, atunci când există o iniţiativă legislativă – din partea deputaţilor, a senatorilor sau a cetăţenilor – care implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat. Cu totul de înţeles, întrucât Guvernul exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice şi, pe de altă parte, nici o cheltuială nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare (art. 137, alin. 2 şi 5)134.

O altă modalitate de informare, neprevăzută explicit, dar indenegabilă în textura raporturilor dintre Parlament şi Guvern, o constituie declaraţiile guvernamentale, făcute la iniţiativa Parlamentului135. Ele pot avea ca obiect exprimarea atitudinii Guvernului faţă de un eveniment important, prezentarea unei situaţii de interes general, informarea Parlamentului în legătură cu măsurile adoptate sau preconizate într-un anumit domeniu sau, pur şi simplu, prezentarea unor probleme de actualitate136. Aceste declaraţii pot fi sau nu urmate de dezbateri, niciodată însă ele nu sunt sancţionate prin vot. Atunci când sunt urmate de dezbateri, astfel de declaraţii pot fi un substitut la cele care, în condiţiile art. 113, alin. 1 din Constituţie, semnifică angajarea răspunderii politice a Guvernului.

Informarea Parlamentului prin comisiile sale – permanente sau speciale – constituie modalitatea obişnuită şi eficientă de documentare în vederea exercitării controlului parlamentar. În cadrul activităţii de rezolvare a problemelor ce sunt date în competenţa lor, comisiile pot solicita datele şi informaţiile necesare, pot invita la şedinţele lor orice persoane interesate şi specialişti, pot porni anchete cu privire la

134 A se vedea şi art. 4 din Legea nr. 10/1991 („Monitorul Oficial” al României, nr. 23 din 30 ianuarie 1991), legea privind finanţele publice, cu modificările ce i s-au adus.

135 Ele pot fi făcute şi la iniţiativa Guvernului.

136 Prin practica parlamentară din ţara noastră, acest procedeu a fost deja consacrat, Camerele, în şedinţă comună, audiind rapoarte, informări, declaraţii etc. Din partea Guvernului.

Activitatea desfăşurară de Guvern, dacă au obţinut încuviinţarea Camerei la care aparţin.

În materie financiară, un „instrument” pentru realizarea informării, de incontestabilă autoritate şi cu accentuată utilitate, este Curtea de Conturi. Aceasta prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate. La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor publice şi raportează despre cele constatate (art. 139, alin. 1 şi 2).

215. Informarea Parlamentului la iniţiativa Guvernului.

Declaraţiile guvernamentale – despre care s-a vorbit – ca substitut la

— Cele care semnifică angajarea răspunderii politice, pot fi făcute şi la iniţiativa Guvernului, dacă acesta consideră necesar, iar Parlamentul consimte.

Un mijloc eficace de informare reciprocă, directă şi operativă, rezultă din compatibilitatea, recunoscută constituţional, între calitatea de deputat sau de senator şi aceea de membru al Guvernului (art. 68, alin. 2)137. Oricum, chiar dacă membrii Guvernului nu au calitatea de deputat sau de senator, ei au acces la „lucrările” Parlamentului, adică se pot implica – sau pot fi implicaţi – în dezbaterile acestuia, iar dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie (art. 110, alin. 2).

Guvernul este unul dintre subiectele dreptului de iniţiativă legislativă (art. 73). Or, pe calea exercitării acestui drept, Guvernul, sub forma expunerii de motive, precum şi prin anexele documentare la proiectele de legi, informează Parlamentul asupra temeiurilor

137 în 25 de ţări, mandatul parlamentar este incompatibil cu orice funcţie ministerială (de exemplu, în S. U. A., Argentina, Franţa, Cipru, Monaco, Elveţia). În alte 24 de ţări, urmând modelul britanic, un membru al guvernului trebuie să fie membru al parlamentului sau să devină parlamentar într-un termen predeterminat (bunăoară, în Australia, Canada, India, Japonia). În fine, în cele mai multe ţări – între care s-a înscris Şi România – un membru al guvernului nu trebuie să fie în mod necesar şi membru al parlamentului, dar nici nu există incompatibilitate între cele două funcţii (de exemplu, în Germania, Belgia, Danemarca, Spania, Grecia, Italia, Israel, Portugalia). Opiniile sunt împărţite: incompatibilitatea ar fi un obstacol în calea colaborării, o „prăpastie între reprezentanţii poporului şi guvern”; dimpotrivă, contopirea funcţiilor este nu numai admisibilă, dar chiar recomandabilă, pentru a facilita colaborarea dintre Parlament şi guvern, precum şi informarea mutuală.

Obiective şi subiective care, în opinia sa, justifică reglementarea consiliată, înfăţişând şi demonstrând virtualitatea efectelor aşteptate. Totodată, în cadrul procedurii de adoptare a legii, iniţiatorul expune direct în faţa Camerei motivele care au condus la promovarea proiectului.

Secţiunea a 2-a

FUNCŢIA DE CONTROL ŞI SANCŢIUNILE CONTROLULUI

Pentru exercitarea şi, eventual, finalizarea controlului parlamentar, Constituţia indică sau articulează diverse proceduri, majoritatea lor putându-se finaliza prin sancţiuni constituţionale.

216. Proceduri şi mijloace de control. Dintre diversele proceduri şi mijloace de control parlamentar le reţinem pe următoarele: încunoştinţarea, consultarea prealabilă, aprobarea (prealabilă, ulterioară sau prealabilă şi ulterioară), acceptarea programului de guvernare, interpelarea, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Întrucât unele dintre aceste proceduri şi mijloace de control sunt indisociabile de sancţiunea, pozitivă ori negativă, prevăzută de Constituţie, în sensul finalizării lor, le examinăm sub titlul „sancţiunile controlului”. Rămân, aşadar, în atenţie încunoştinţarea, consultarea şi aprobarea.

1^. Înrimnştiinţnrpg fjcfntQrrinţnia Parlamentului, printr-un mesaj, constituie obligaţia Preşedintelui României, ^atunci când, producându-se o~agresiuhelirmată împotriva ţării, el a luat măsuri pentru respingerea agresiunii. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, acesta se convoacă de drept, în 24 de ore de la declanşarea agresiunii (art. 93, alin. 3).

2°. Consultarea prealabilă a Parlamentului138 este prevăzută în două situaţii: a) Atunci când Preşedintele României decide să dizolve Parlamentul, întrucât acesta nu a acordat votul de încredere

138 Art. 89, alin. 1 vorbeşte de consultarea „preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare”, aşadar nu a Parlamentului. Greu însă de admis că, în calitatea lor de reprezentanţi, aceştia nu vor consulta, la rândul lor, pe cel reprezentaţi, înainte de a-şi exprima opinia.

Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi după respiuLerea_a_cej_puţin două solicităr|_de_învestityră (art. 89, alin. 1); b) Când PreşedinteTe^României înţelege să solicite poporului exprimarea voinţei lui, prinj-eferertdum, cu privire la probleme de interes naţionăTJart. 90). Consultarea Parlamentului este obligatorie; facultativă rămâne însă, pentru Preşedintele României, receptarea consilierii.

3°. Aprobarea este forma de încuviinţare a unei acţiuni sau a unui act, din partea Parlamentului, _yalidându~se astfel acea acţiune sau acel act139. Aprobarea este, uneori, prealabilă: Preşedintele României poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate (art. 92, alin. 2). Alteori, aprobarea este ulterioară: a) Dacă, în cazuri excepţionale, Preşedintele a adoptat deja măsura mobilizării, aprobarea Parlamentului trebuie să intervină în cel mult 5 zile de la adoptarea măsurji_ (art. 92, alin. 2, teza a doua); b) Atunci când Preşedintele instituie starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele localităţi, el trebuie să solicite Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia (art. 93, alin. L)140. Există însă şi situaţii în care „aprobarea” trebuie să intervină. AtâLâpterior, cât şi posterior emiterii actului: Parlamentul poate abilita Guvernul să emită ordonanţe în domenii care nujfac obiectul legilor organice; dacă legeă~de abilitare o cereA ordonanţele se supun aprobării Parlamentului141, potrivit procedurii legslative142.

'„Convenţional, putem admite că şi „ratificarea tratatelor internaţionale semnifică o „aprobare”. Sub semnul rigorilor ştiinţifice, „aprobarea”, în dreptul internaţional public, este însă o procedură de angajament al statului, distinctă de ratificare. Aprobarea implică totuşi, uneori, necesitatea unei autorizări parlamentare.

Dramatica experienţă a unora ne-a moralizat că în astfel de împrejurări excepţionale se produc loviturile de stat. Iată sensul prevederilor art. 93, alin. 2 din Constituţie, ca posibilă măsură de protecţie: „Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, e' se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a Stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora”.

Riguros vorbind, „legea de abilitare” nu e o simplă „aprobare”. Abilitarea semnifică un transfer temporar de competenţă legislativă, o „delegare” provizorie a acesteia. Precizăm deci că numai în sens comun, cu totul general, includem „delegarea! *8'slativă” printre „aprobările” Parlamentului, ca tehnică de control parlamentar.

„Şi celelalte mijloace de control sunt, în forme diferite, susceptibile de sancţionare We exemplu, refuzul încuviinţării sau aprobării). Ele sunt însă forme atipice de

217. Proceduri şi mijloace de control cărora, obligatoriu sau aleatoriu, li se asociază sancţiuni politice sau penale.

Examinăm, aşadar, acele proceduri constituţionale, instituite ca mijloace ale controlului parlamentar, care sunt susceptibile de finalizare printr-o sancţiune: acceptarea de către Parlament a programului de guvernare şi acordarea votului de încredere; interpelarea; moţiunea de cenzură; angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, î unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege; suspendarea din funcţie a Preşedintelui României; punerea sub acuzare a Preşedintelui României; solicitarea pornirii urmăririi penale împotriva unui membru al Guvernului.

1°. Acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului de încredere este procedura constituţională de control parlamentar care poate avea ca finalitate învestirea sau legitimarea Guvernului. Preşedintele României numeşte Guvernul în considerarea faptului că programul acestuia de guvernare a fost acceptat de Parlament şi, ca urmare, el a obţinut votul de încredere (art. 85, alin. 1 şi art. 101, alin. 1 din Constituţie)143.

Audierea şi dezbatarea programului de guvernare constituie atât modalităţi de informare a Parlamentului, cât şi de control asupra Guvernului, urmate, în mod necesar, fie de un vot de neîncredere -refuzul Parlamentului de a învesti Guvernul, fie de un vot de încredere, adică de învestire a Guvernului. Aşadar, numirea membrilor Guvernului de către Preşedintele României nu este o „învestitură”144, ci confirmarea şi nominalizarea învestiturii făcute de Parlament. Procedura „scrutinului de învestitură” nu afectează cu nimic conţinutul şi sfera controlului parlamentar ulterior, căci

_CE U-AŞ &A7E-! _ sancţionare şi, în orice caz, nu sunt toate intrinsec ataşate respectivelor forme de control.

143 în 10 ţări, între care Austria, Belgia, Franţa, Spania, Italia, Grecia, Israel, învestirea guvernului este o manifestare explicită de voinţă. În altele însă, învestirea rezultă tacit, nepracticându-se un vot de învestitură. În sistemul nostru parlamentar, întrucât se practică votul de învestitură şi, mai ales, moţiunea de cenzură, ar trebui sporite exigenţele acestor proceduri – bunăoară, prin instituţionalizarea moţiunilor de cenzură constructive, cu soluţii alternative – pentru asigurarea stabilităţii guvernamentale, ca una dintre condiţiile şi raţiunile acceptării programului de guvernare. „Guvernul de legislatură” rămâne încă, la noi, o simplă ipoteză de şcoală sau excepţia care bulversează „rosturile” oculte ale opoziţiei, indiferent care ar fi aceasta.

144 Les parlements dans le monde, voi. II, cit. Supra, p. 1401.

T parlamentul nu „aprobă” programul Guvernului – ceea ce ar putea inculca ideea de „însuşire” a acestui program – ci doar îl „acceptă” în principiu, ca argument al învestiturii.

Astfel cum rezultă din economia dispoziţiilor constituţionale în materie'45, procedura învestirii Guvernului, reglementată de art. 85 şi de art. 102 din Constituţie, cuprinde mai multe faze: a) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea în Parlament, iar dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. In ipoteza deci în care un partid dispune de o majoritate parlamentară confortabilă, opţiunea Preşedintelui la desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru este, practic, nulă; b) Candidatul desemnat pentru funcţia de prim-ministru solicită, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului pentru programul şi lista Guvernului. Este o condiţie rezolutorie ataşată mandatului dat de Preşedintele Republicii; preşedintele poate reînnoi mandatul expirat la împlinirea celor 10 zile de la desemnare; atât după, cât şi înainte de expirarea celor 10 zile, candidatul la funcţia de prim-ministru va putea renunţa la mandat; c) Camerele Parlamentului, în şedinţă comună şi cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, acordă sau nu încrederea lor Guvernului. Este procedura propriu-zisă de învestire a Guvernului şi, totodată, o a doua condiţie rezolutorie la mandatul dat de Preşedintele Republicii candidatului pentru funcţia de prim-ministru; d) Emiterea de către Preşedintele Republicii a decretului de numire a Guvernului; e) Depunerea jurământului de către membrii Guvernului, moment care marchează începutul mandatului guvernamental.

2°. Interpelarea, considerată uneori ca „procedeu tip de informare şi control146, este o veritabilă injoncţiune adresată Guvernului sau unuia dintre membrii acestuia pentru a da explicaţii asupra politicii trecute sau asupra atitudinii pe care înţelege să o adopte în legătură cu o problemă actuală sau viitoare147. Este un

A se vedea, de asemenea: T. Drăganu, op. Cit., p. 174 -176.

Interpelarea poate aparţine unui grup parlamentar, unuia sau mai multor Parlamentari. Este singura înţelegere logică la care conduce şi art. 111, alin. 1 din Constituţie.

Interpelarea este un procedeu tehnic de control parlamentar specific francez, Practicat din 1830. El s-a extins şi în alte sisteme parlamentare. (în Anglia, acest Procedeu nu este cunoscut).

Mijloc de control eficace, dar, după unii, şi periculos, pentru că, atunci când urmează un vot, acesta se desfăşoară într^o atmosferă pasională„148. Formal, interpelarea este tot o întrebare. Se deosebeşte însă de aceasta, întrucât: a) Interpelarea se formulează numai în scris se transmite preşedintelui Camerei, iar, ulterior, la data fixată, ea comportă o dezvoltare; b) Interpelarea poate provoca o dezbatere asupra politicii Guvernului, soldată printr-un vot, care să pună în cauză răspunderea acestuia. Fireşte, totul depinde de raporturile reale existente între Parlament şi Guvern. Cum spunea un celebru constituţionalist, în „luna de miere„ interpelarea este un mijloc de reglare a unor probleme în suspensie, după „divorţ„, adăugăm noi, interpelarea se poate transforma în „ghilotină„; c) „Camera Deputaţilor sau Senatul – precizează art. 111, alin. 2 din Constituţie -poate adopta o moţiune prin care să-şi exprime poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării”^.

Prin modificarea art. 160 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, s-a reglementat distinct procedura interpelării pentru primul-ministru.

3°. Moţiunea de cenzură este procedura prin care Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pun în cauză răspunderea po^iticA^JjuyerjMALui-pHntr-un blam la adresa acestuia şi a activităţii lui. Efectul admiterii moţiunii îl constituie încetarea forţată a mandatului Guvernului150. În acest sens, art. 100, alin. 2 şi 3 din Constituţie precizează citro că „Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate”, iar ultro că sunt aplicabile prevederile art. 102, adică, Preşedintele României deschide procedura pentru învestirea altui Guvern. Efectul este drastic, iar scopurile sunt, Cfaan dat* ifh> ţ&^ Uiţ> tf io *$/fcc *Ui/L (&* io

148 Ch. Cadoux, op. Cit., p. 212. Este unul dintre motivele pentru care, în Franţa, după 1946, interpelarea n-a mai fost admisă ca procedeu de angajare a răspunderii politice guvernamentale. (în cea de-a V-a Republică, Consiliul Constituţional s-a opus formal restabilirii interpelării ca instrument de declanşare a răspunderii Guvernului). Într-adevărpare şocantă demiterea unui guvern ca urmare a interpelării tăcute de un parlamentar.

149 Aceasta nu este o moţiune de cenzură, ci una prin care o Cameră, aceea în faţa căreia s-a dezbătut interpelarea, îşi exprimă „poziţia” cu privire la „problema” ce a făcut obiectul interpelării. În sensul art. 112, alin. 1 din Constituţie, moţiunea de cenzură se opune Guvernului, în şedinţa comună a celor două Camere şi ea poate avea ca rezultat retragerea încrederii acordate acestuia.

150 Moţiunea de cenzură – spunea un fost premier francez – este o „armă supremă, car nu permite îndreptarea erorii, ci duce la desfiinţarea autorului ei”.

Uneori, oculte: substituirea majorităţii parlamentare, care a acordat învestitura, cu o alta, care accede la putere, bulversarea stabilităţii guvernamentale, inhibarea Guvernului ş.a. Totuşi, moţiunea de cenzură este un instrument indispensabil într-un regim parlamentar raţionalizat, căci, privit sub aspectul ei pozitiv, ea este sancţiunea controlului parlamentar asupra executivului şi, totodată, mijlocul de adaptare a mecanismului instituţional.

Un „ritual” parlamentar atât de semnificativ şi cu implicaţii atât de complexe, cum este cel al moţiunii de cenzură, trebuia articulat prin reguli constituţionale precise: a) Iniţiativa moţiunii de cenzură nu poate fi decâtAaleetivă; b) Numărul minim al celor care o iniţiază trebuie să fie de cel puţin o pătrime, dinjaumărul lotaLal deputaţi lor şi senatorilor; c) La data depunerii, ea se comunică Guvernului şi nu poate fi dezbătută în Parlament decât după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere151; d) Pentru adoptarea moţiunii este necesară cel puţin majoritatea absolută152; e) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură153, cu excepţia cazului în care _GuvernulJşl angajează-răsrjundereajâalitică154. Sunt deci condiţii exprese şi precise de natură să prevină întrebuinţarea abuzivă sau pripită a moţiunii de cenzură155 (art. 112 din Constituţie).

ISI Se previne astfel, pe cât este posibil, un vot ab irato.

12 Prezumpţia de încredere, constituită legal prin învestire, nu poate fi răsturnată decât printr-un vot expres şi masiv. Fiind în discuţie păstrarea sau nu a mandatului Guvernului, se calculează numai voturile ostile acestuia, adică voturile exprimate în favoarea moţiunii; absenteismul operează în folosul Guvernului. Neutralitatea echivocă nu este deci admisă.

Două precizări sunt necesare: aceiaşi parlamentari nu pot, în acelaşi timp, să semneze mai multe moţiuni de cenzură; alţi parlamentari pot, în aceeaşi sesiune, să depună o moţiune de cenzură.

Sintagma „angajarea răspunderii” este inadecvată întrucât sugerează ideea de greşeală„ şi de posibilă „sancţiune„. În realitate, Guvernul solicită acordul Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui Proiect de lege. (în acest sens, R. Capitant, Regimcs parlementaires în „Melances R. J^fre de Malberg”, Sirey, Paris, 1933, p. 39).

Constituţia nu face nici o referire la circumstanţele de timp. Având în vedere ^itatea moţiunii de cenzură şi posibilele ei consecinţe, în cazul în care este ^ optată, constituindu-ne ca reper reglementările şi practica parlamentară din alte e> opinăm că moţiunea de cenzură n-ar fi admisibilă pe timpul sesiunilor

4°. Angajarea răspunderii Guvernului la iniţiativa sa estt procedura constituţională prin care, în condiţiile unui regim parlamentar şi exprimând esenţa acestuia, Guvernul pune Parlamentul în situaţia limită de a opta între acceptarea opiniei lui sau demitere. Care sunt principalele elemente ale acestei proceduri de control şi totodată de sancţionare a Guvernului? Potrivit art. 113 din Constituţie: a) Guvernul îşi poate angaja răspunderea politică în şedinţa comună a celor două Camere; b) El îşi angajează răspunderea asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege; c) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată cu cel puţin majoritatea absolută: d) Dimpotrivă, dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, var programul sau declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru Guvern.

Cum se vede, Guvernul se hotărăşte să ajungă în situaţia unui funambul; forţând Parlamentul să opteze, el câştigă sau pierde.

Înainte de a distinge între ipotezele descrise, alte câteva precizări sunt necesare, întrucât, din textul art. 113, ele nu rezultă cu evidenţă: a) Angajarea răspunderii o face Guvernul, ca organ colectiv şi solidar, ceea ce presupune o hotărâre în acest sens din partea acestuia. Vrem să spunem, poate mai clar, că angajarea răspunderii politice a Guvernului nu este apanajul primului-ministru, ci „şansa” sau „riscul” întregului Guvern; b) Posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă nici unei condiţii, rămânând aşadar la aprecierea exclusivă a Guvernului oportunitatea iniţiativei lui şi a conţinutului acestei iniţiative; c) Guvernul nu este obligat să-şi angajeze răspunderea, el „poate” să o facă dacă – aşa zicând – „calculele” îi sunt favorabile. Avantajele pentru Guvern şi eficacitatea procedurii angajării răspunderii lui sunt însă indeniabile: a) Guvernul îşi verifică sprijinul parlamentar şi determină polii de interese din interiorul acestuia; b) Obligă Parlamentul ca printr-un vot tacit şi global – ca alternativă la depunerea unei moţiuni de cenzură – să formuleze ° extraordinare, atunci când Parlamentul se convoacă de drept (în caz de agresi armată îndreptată împotriva ţării, pe timpul stării de asediu ori a stării de urgenţa când Guvernul a adoptat ordonanţe de urgenţă), precum şi în perioada unu' Pr -t ministru interimar. În asemenea împrejurări, moţiunea de cenzură ar bulversa u> activitatea Parlamentului şi rosturile lui imediate şi stringente.


Yüklə 1,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   ...   50




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin