Ion Budai Deleanu

T. Drăganu, op. Cit., p. 241 – 242. Pentru un punct de vedere diferit, a se vedea: I. Vida, comentariu la art. 69, în „Constituţia României – comentată şi adnotată de M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, FI. B. Vasilescu, I. Vida, cit, supra, p. 162.

Veniturilor” este evidentă. Dar, chiar şi în celelalte împrejurări, parlamentarului trebuie să i se asigure condiţii – rezonabile, nu. Privilegiate – pentru exercitarea mandatului.

Indemnizaţiile principale constau într-o sumă fixă lunară57, diurna pe perioada cât parlamentarul este prezent la lucrările în plen şi în comisii, cazarea gratuită pentru cel care nu domiciliază în Bucureşti sau, la alegere, indemnizaţia de cazare, pe durata desfăşurării sesiunilor. Indemnizaţiile secundare constau în diurne de deplasare, gratuitatea transportului pe căile ferate române, pe liniile auto, navale şi aeriene interne, rambursarea taxelor de poştă şi telecomunicaţii interne, pentru activităţile legate de exercitarea mandatului58.

În scopul exercitării mandatului în circumscripţii electorale, parlamentarilor li se alocă, lunar, o sumă forfetară egală cu indemnizaţia lunară brută.

198. Regimul disciplinar. Independenţa parlamentarului şi posibilităţile sale de acţiune în exercitarea mandatului ar fi afectate dacă alte organe decât cele ale Camerei din care el face parte i-ar putea angaja şi statua răspunderea disciplinară. De aceea, regulamentele Camerelor stabilesc sancţiunile disciplilnare aplicabile membrilor lor, precum şi procedura de sancţionare59.

Regulamentul Camerei Deputaţilor şi Regulamentul Senatului stabilesc pentru abaterile de la prevederile lor următoarele

57 Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a fiecărei Camere poate propune acesteia diminuarea idemnizaţiei lunare a parlamentului, în raport de timpul efectiv afectat de acesta exercitării îndatoririlor sale.

58 împărtăşim fără rezerve observaţiile făcute în doctrină, pentru a nu da loc la abuzuri: a) Este necesar ca prin însăşi legea care stabileşte cuantumul indemnizaţiei să se specifice că aceasta este reductibilă proporţional cu numărul absenţelor de la şedinţele Camerelor, imputabile fiecărui parlamentar; b) Legea ar trebui să precizeze limitarea cuantumului indemnizaţiei la un echitabil raport cu salariul mediu pe ţară. (T. Drăganu, op. Cit., p. 245 – 246). Inexistenţa unor asemenea precizări a putut conduce la adoptarea Legii nr. 53/1991, modificată şi completată, privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor şi deputaţilor. (Guvernul României a sesizat Curtea Constituţională cu neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/1991. Pentru nerespectarea art. 110, alin. 1 din Constituţie, Curtea a admis obiecţia de neconstituţionalitate – Decizia nr. 6 din 24 ianuarie 1996. Decizia a fost adoptată cu majoritate de voturi.)

59 Ele nu au nimic comun cu formele de răspundere disciplinară din dreptul muncii, parlamentarul neavând calitatea de subiect al abaterii disciplinare pe baza unui contract de muncă.

Sancţiuni: a) avertisment; b) chemarea la ordine; c) retragerea cuvântului; d) eliminarea din sala de şedinţe; e) interzicerea de a participa la lucrările adunării, pe timp determinat; f) excluderea temporară60. Primele forme de sancţionare sunt la dispoziţia preşedintelui Camerei, iar celelalte două – iarăşi diferit – la dispoziţia Camerei Deputaţilor, respectiv a Biroului permanent, pe baza propunerilor făcute de preşedintele Camerei. Pentru aceste ultime sancţiuni este necesar şi un raport al Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi.

Pentru abateri săvârşite în şedinţele comisiilor, preşedinţii acestora pot aplica primele trei sancţiuni.

199. Drepturile şi îndatoririle parlamentarului. Dispoziţiile constituţionale şi, în prelungirea acestora, cele cuprinse în regulamentele Camerelor fac referire expresă la principalele drepturi şi îndatoriri ale parlamentarului.

Cât priveşte drepturile, unele dintre ele sunt exercitate individual, altele colectiv sau numai colectiv (în cadrul şi prin intermediul grupului parlamentar sau împreună cu alţi parlamentari).

Între drepturile parlamentarului care pot fi exercitate individual înscriem, exemplificativ: dreptul de a participa la lucrările Camerei şi ale Parlamentului; dreptul de a lua cuvântul şi de a face propuneri, de a formula întrebări şi interpelări, de a aduce amendamente la orice proiect de lege sau propunere legislativă; dreptul de a propune votul deschis sau secret şi de a participa la vot în toate situaţiile când Camera este chemată să delibereze; dreptul de a cere, prin intermediul preşedintelui Camerei, orice acte, date sau informaţii, utile pentru activitatea sa, de la Guvern sau de la alte organe ale administraţiei publice; dreptul la replică în chestiuni de ordin personal; dreptul de a examina exactitatea stenogramei, înainte de publicarea acesteia; dreptul de a face parte dintr-un grup parlamentar şi de a participa la lucrările acestuia; dreptul de a face Parte din cel mult două comisii parlamentare şi de a participa la lucrările acestora; dreptul de a participa la şedinţa unei comisii din

Această sancţiune atrage şi alte consecinţe: suspendarea indemnizaţiei parlamentare, suspendarea drepturilor ce ţin de calitatea de parlamentar – cu excepţia imunităţii, -”rterzicerea participării la lucrările adunării şi ale comisiilor, interzicerea accesului în l0calul adunării. (Sancţiunea excluderii temporare este prevăzută numai de Regulamentul Camerei Deputaţilor.) care nu face parte, dacă a făcut propuneri care stau la baza lucrărilor acesteia; dreptul de a fi ales în conducerea grupului parlamentar, a comisiei din care face parte, precum şi în organele directoare ale Camerei; dreptul de a-şi prezenta demisia ş.a.

Alte drepturi sunt exercitate colectiv sau numai colectiv. Bunăoară: împreună cu alţi parlametari, reprezentând cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor, poate propune suspendarea din funcţie a Preşedintelui Republicii; tot astfel, dar reprezentând el puţino pătrime din acelaşi număr, poate propune moţiunea de cenzură, prin care se angajează răspunderea politică solidară a Guvernului; prin intermediul grupului parlamentar face propuneri pentru alegerea preşedintelui adunării, precum şi a celorlalţi membri care compun biroul ei permanent; prin grupul parlamentar din care face parte, deputatul sau senatorul poate propune modificarea ordinii de zi a respectivei Camere; prin grupul parlamentar, la Camera Deputaţilor, sau împreună cu alţi senatori, dar nu mai puţini de 20, parlamentarul poate propune ca şedinţele Camerei să fie secrete etc.

Principalele îndatoriri ale parlamentarului sunt, desigur, acelea de a participa la lucrările Camerei şi ale comisiei sau comisiilor din care face parte, să desfăşoare activităţile pe care le implică mandatul său în circumscripţia electorală unde a fost ales, să aducă la cunoştinţa biroului permanent situaţia de incompatibilitate în care eventual se află, precum şi alte schimbări intervenite în activitatea sa etc. În puţine cuvinte, el are îndatorirea de a respecta regulamentul Camerei din care face parte.

Un mijloc de protecţie internaţională a parlamentarilor a fost instituit prin Rezoluţia Consiliului Uniunii Interparlamentare, adoptată la 1 ianuarie 1977, rezoluţie privitoare la procedura de examinare şi de tratament a comunicărilor având ca obiect violarea drepturilor, omului în ce-i priveşte pe parlamentari61. Aceasta, nu pentru a face din parlamentari cetăţeni deasupra altora, nici pentru a

61 Pa larg, a se vedea: P. Cornillon, La defence des droits de l'homme des parlementaires, în „Bulletin des droits de l'homme”, 89/1, Nations Unies, New York, 1990, p. 36 şi urm.

Le conferi drepturi excepţionale sau privilegii particulare, ci, astfel cum se precizează în rezoluţie, întrucât „protecţia drepturilor parlamentarului este condiţia prealabilă necesară pentru a le permite apărarea şi promovarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în ţările lor…”. Se protejează aşadar nu atât parlamentarul, cât mai ales funcţia parlamentară şi raţiunea acesteia de a fi62.

În acest scop s-a constituit Comitetul special pentru examinarea încălcărilor drepturilor parlamentarilor sau, cum i se mai spune, Comitetul drepturilor omului aparţinând parlamentarilor, care cercetează plângerile parlamentarilor faţă de fapte neconstituţionale îndreptate împotriva lor, precum şi sesizările unor organizaţii internaţionale competente în materia drepturilor omului63.

Printre principiile care stau la baza activităţii Comitetului special menţionăm: aplicarea procedurii de protecţie, fără nici o discriminare, parlamentarilor din toate ţările; abţinerea Comitetului ca^pornind de la cazuri individuale, să facă aprecieri asupra situaţiei generale a drepturilor omului sau asupra regimului politic al respectivei ţări; desfăşurarea acţiunii Comitetului până când cazul primeşte o soluţie considerată ca satisfăcătoare.

62 în prezent, „populaţia parlamentară mondială” este formată din aproximativ 37.000 de persoane, provenind din 147 de parlamente naţionale.

3 Bilanţul activităţii Comitetului este, într-adevăr, încurajator. Până la sfârşitul anului 1988, adică în numai 11 ani de existenţă, Comitetul a examinat 625 de cazuri din 52 de ţări. Dintre cele 540 de cazuri considerate de Comitet ca fiind de competenţa sa, 307 sesizări, deci 56,5%, au avut ca obiect deţinerea unor parlamentari fără o inculpare formală şi fără judecată (291 dintre ei, adică 94,8%, au fost puşi în libertate).

Capitolul III

STRUCTURA, ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI

Secţiunea 1-a STRUCTURA PARLAMENTULUI

200. Bicameralismul. În cazul statelor federative, bicameralismul constituie o necesitate64, una dintre Camerele parlamentului fiind destinată să asigure reprezentarea, de regulă, a statelor federate. În cazul statelor unitare, bicameralismul constituie o curiozitate, adeseori greu de motivat şi de explicat65. Totuşi, obişnuit, în favoarea bicameralismului66 practicat în statele unitare sunt invocate două categorii de argumente: tehnice şi politice. Din punct de vedere tehnic, bicameralismul ar prezenta unele avantaje: ameliorează calitatea procesului legislativ şi temperează impetuozitatea „Camerei de jos”67. Din punct de vedere politic, bicameralismul îmbină principiul reprezentării la nivel naţional cu principiul reprezentării la nivel teritorial (obişnuit, „Camera de jos”, fiind alcătuită prin sufragiu universal, egal, direct şi secret, la nivel naţional, iar „Camera de sus”, tot prin sufragiu democratic, dar întrebuinţând astfel de tehnici încât să confere celor aleşi calitatea de reprezentanţi ai unităţilor administraţiv-teritoriale). Argumentele de

64 în prezent, numai Republica Federală Islamică a Camorelor are un parlament unicameral: Adunarea Federală.

65 Monocameralismul predomină în Europa de Nord, dar Grecia şi Portugalia, din motive diferite, au optat de asemenea pentru monocameralism. Mai importantă însă ni se pare o altă constatare a doctrinei: indiferent de formula bicamerală sau unicamerală, ea nu poate totdeauna să mascheze varietatea opţiunilor concrete. (C. Grewe, H. Fabri, op. Cit., p. 456.)

66 Se poate considera – spunea un autor – că bicameralismul constituie unul dintre cele mai mari eşecuri ale practicii democratice contemporane, alături de reprezentarea democratică nici o altă formă de reprezentare nu se justifică. (A. de Baccque, Une histoire de la democraţie en Europe, Paris, Ed. Le Monde, 1991, p. 35.)

67 Nu trebuie ignorat, pentru Guvern, riscul multiplicării interlocutorilor, în condiţiile existenţei a două Camere, precum şi dificultatea de a le satisface pe amândouă, mai ales când ele însele se află în conflict.

Ordin tehnic aparţinând mai mult imaginaţiei sau speculaţiei decât realităţii. (Una dintre Camere nu poate fi calificată aprioric ca fiind mai impetuoasă decât cealaltă ori mai puţin înzestrată cu capacitatea de a cumpăni, de a reflecta, de a modera etc, iar ameliorarea calităţii procesului legislativ poate fi realizată prin alte tehnici, mai puţin costisitoare şi mai puţin anevoioase, cum ar fi, de exemplu, a doua sau a treia lectură a proiectului de lege, înainte de votarea acestuia.) Argumentele de ordin politic dobândesc consistenţă numai în măsura în care principiul reprezentării teritoriale este efectiv asigurat şi, potrivit cu structura statului şi cu modul de organizare administrativ-teritorială a acestuia, aplicarea principiului în discuţie este justificată.

Câteva alte observaţii pot de asemenea să prezinte interes68. S-a susţinut că existenţa a două Camere conduce la diviziunea puterii sau cel puţin la limitarea concentrării ei. Istoriceşte însă, în cele mai multe cazuri, crearea sau menţinerea unei a doua Camere s-a dovedit a fi nu un mijloc de „divizare” a puterii, ci unul de control, mai ales în societăţile neomogene. Încercarea de a garanta, prin crearea unei Camere – superioară celeilalte – un anumit conservatorism şi totodată respectul minorităţii faţă de posibilele excese ale unei majorităţi conjuncturale a eşuat, adeseori din cauza aceleiaşi compoziţii politice a Camerelor. Calitatea muncii parlamentare, prin existenţa a două Camere, este prea des un simplu sofism, căci tocmai bicameralismul poate bulversa unitatea de concepţie şi de acţiune legislativă. Pentru ca cea de-a doua Cameră să fie cu adevărat utilă, iar bicameralismul să fie funcţional, cele două Camere trebuie să fie diferenţiate prin modul de recrutare a membrilor acestora şi prin atribuţii; or, în locul unui bicameralism inegalitar, adeseori s-a înclinat spre un bicameralism egalitar, inutil, supărător şi costisitor. Dar; pe de altă parte, imperativul diferenţierii este cel însuşi vulnerabil, întrucât pune în cauză principiul legitimităţii democratice egale.

Din multe puncte de vedere, unicameralismul este de preferat: a) Sub semnul unităţii suveranităţii naţionale, logica democratică se adaptează greu principiului bicamerahsmului; b) Existenţa a doua Camere dă naştere, inerent, rivalităţii dintre ele, competiţiei pentru întâietate sau pentru egalitate deplină, în raport de circumstanţe, tendinţei spre constituirea uneia dintre Camere pe criterii elitiste, a

Pe larg, a se vedea: C. Grewe, H. R. Fabri, op. Cit., p. 457 şi urm.

Aşezării ei pe verticală şi, deci, ierarhică; c) Dacă tehnicile de sufragiu pentru alegerea celor două Camere sunt identice, separarea lOr organică devine artificială, atât una cât şi cealaltă fiind alcătuite din „reprezentanţi ai Naţiunii” şi având, principial, aceeaşi vocaţie legitimată de acelaşi fundament electoral; d) Interdependenta Camerelor în procesul legislativ conduce la temporizarea acestuia şiţ în cele din urmă, la soluţii discutabile pentru rezolvarea divergenţelor dintre ele; e) Bicameralismul grevează costurile parlamentare şi) astfel, poate atrage impopularitatea parlamentului, mai ales pe fundalul unor acute dificultăţi financiare.

201. Structura bicamerală a Parlamentului. Între cele doua variante de structură oferite în cuprinsul „tezelor” viitoarei Constituţii69, Adunarea Constituantă a optat pentru un Parlament bicameral, întrucât: bicameralismul constituie o tradiţie în organizarea constituţională democratică din România70; el reprezenta deja o realitate71; el este de natură să asigure calitatea procesului legislativ, o „Cameră de reflecţie” contribuind substanţial la ameliorarea demersului legislativ.

Parlamentul – spune art. 58, alin. 2 din Constituţie – este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Amândouă Camerele sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat; ele sunt alese pentru un mandat de 4 ani; principial, ele sunt învestite cu prerogative identice (îşi adoptă regulamentele proprii, îşi constituie aceleaşi organe directoare, lucrează în aceleaşi sesiuni şi deliberează potrivit aceloraşi reguli privitoare la cvorum, deputaţii şi senatorii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri, Camerele participă de pe poziţii egale la procesul legislativ, ele decid în şedinţă comună asupra divergenţelor

69 Ar fi urmat, în sensul acelor „teze”, ca Parlamentul să fie unicameral sau bicameral, în varianta bicamerala, Senatul s-ar fi putut distinge de Camera Deputaţilor fie prin alegerea senatorilor indirect, de către consiliile colectivităţilor locale, fie prin alegerea lor directă, dar prin scrutin uninominal, fie prin alegerea indirectă a unora, în condiţiile arătate, şi numirea de drept a altora. Niciunul dintre aceste posibile criterii distinctive n-a fost însă acceptat, rezultând astfel ceea ce unii au numit maliţios sau cu umor: „un bicameralism unicameral”.

70 într-adevăr, atât Constituţia din 1866, cât şi Constituţia din 1923 au consacrat bicameralismul. Dar în alte circumstanţe istorice şi urmând, poate, „moda” acelor vremuri. (Ulterior, multe state au abandonat structura bicamerală a parlamentului). „Prin Decretul-lege nr. 92/1990, Parlamentul a fost alcătuit din două Camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul.

Nerezolvate prin procedura de mediere etc). O singură prerogativă a fost constituită exclusiv în favoarea Senatului, dar şi aceasta a fost apoi aplatizată prin reguli corelative ori de complinire. Astfel, Avocatul Poporului este numit de Senat (art. 55, alin. 1), dar el prezintă rapoarte celor două Camere ale Parlamentului, anual sau la cererea acestora (art. 57). Să mai reţinem, totuşi, două elemente distinctive între cele două Camere, primul explicit, cel de-al doilea prezumat: pentru a fi aleasă în Senat, persoana trebuie să fi împlinit vârsta de cel puţin 35 de ani (art. 35, alin. 2); Senatul este mai restrâns numericeşte decât Camera Deputaţilor. Această din urmă situaţie poate avea însă drept consecinţă, într-un anumit raport existent între deputaţi şi senatori, anularea faptică a semnificaţiei votului senatorilor, atunci când cele două Camere decid împreună (de exemplu, pentru adoptarea bugetului de stat, pentru declararea mobilizării generale sau parţiale, pentru rezolvarea divergenţelor apărute în procesul legislativ, pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui Republicii etc.)72.

De regulă, Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate. Totuşi, în situaţii expres arătate, ele lucrează în şedinţe comune. Astfel, potrivit art. 62, alin. 2, Camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru: a) primirea mesajului Preşedintelui României; b) Aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de i stat; c) Declararea mobilizării generale sau parţiale; d) Declararea

I stării de război; e) Suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; f)

! Examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale

Curţii de Conturi; g) Numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului Serviciului Român de Informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestui serviciu; h) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului73, se exercită în şedinţă comună. Potrivit Constituţiei se exercită în şedinţă comună şi „în condiţiile existenţei a 328 de deputaţi şi a 143 de senatori, între consecinţele'„'^ Şedinţelor comune s-au reţinut de asemenea următoarele: diminuarea sensibilă a rolului politic al Senatului („în căsătoria care intervine în cadrul şedinţelor comune a'e Camerei Deputaţilor şi Senatului, zestrea de voturi cu care vine acesta din urmă este cu mult mai mică decât a primului”); chiar şi în materie de legiferare, prin regulile constituţionale cuprinse în art. 76 al Constituţiei, Parlamentul deliberează în ultimă „nstanţă ca o Cameră unică. (T. Drăganu, op. Cit., II, p. 98 – 100).

Regulamentul şedinţelor comune a fost adoptat, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, la data de 3 martie 1992. („Monitorul Oficial” al României, nr. 34 din 4 martie 1992.) următoarele alte atribuţii: a) Adoptarea regulamentului şedinţelor comune (art. 62, alin. 1); b) Adoptarea textului definitiv, în cazul în care, existând divergenţe între cele două Camere cu privire la textul unui proiect de lege sau de propunere legislativă supus aprobării lor, comisia paritară nu a ajuns la un acord sau dacă una din Camere nu şi-a însuşit raportul comisiei de mediere (art. 76, alin. 2); c) Primirea jurământului din partea Preşedintelui României, validat de Curtea Constituţională pe baza rezultatului alegerilor (art. 82, alin. 2); d) Punerea sub acuzare, pentru înaltă trădare, a Preşedintelui României (art. 84, alin. 3); e) Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, în cazul săvârşirii de către acesta a unor fapte grave prin care a încălcat prevederile Constituţiei (art. 95, alin. 1); f) Dezbaterea programului şi a listei Guvernului, precum şi exprimarea votului de încredere faţă de Guvern (art. 102, alin. 3); g) Retragerea încrederii acordate Guvernului, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură (art. 112, alin. 1); h) Dezbaterea programului, declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege prin care Guvernul îşi angajează răspunderea politică (art. 113, alin. 1); i) Reexaminarea legii, la cererea Preşedintelui României, atunci când aceasta a fost adoptată în şedinţa comună a Camerelor, în condiţiile angajării răspunderii politice a Guvernului (art. 113, alin. 4); j) Alegerea magistraţilor în Consiliul Superior al Magistraturii (art. 132); k) Deliberarea asupra unui proiect sau propunere de revizuire a Constituţiei, atunci când, prin procedura de mediere, cele două Camere nu au ajuns la un acord (art. 147, alin. 2); 1) Primirea raportului anual al Avocatului Poporului (art. 57); m) Numirea noii Curţi Supreme de Justiţie, la propunerea Preşedintelui României, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Constituţiei (art. – 151, alin. 2)74.

74 La alte contribuţii decât cele expres arătate, care pot fi sau sunt realizate în şedinţa comună a Camerelor, legea fundamentală face o trimitere implicită. De exemplu, solicitarea raportului Avocatului Poporului, altul decât cel anual (art. 57), încuviinţarea instituirii stării de asediu sau a stării de urgenţă (art. 93, alin. 1). Nimic nu împiedică însă ca cele două Camere să hotărască şedinţă comună şi în alte situaţii decât cel prevăzute explicit sau implicit în Constituţiile ori în regulamentul şedinţelor comune (bunăoară, pentru adoptarea unor acte cu caracter exclusiv politic, pentru constituirea unor comisii speciale comune, pentru dezbaterea raportului unei comisii parlamentare, pentru primirea mesajului unui şef de stat sau de guvern, pentru primirea şi dezbatarea unui raport sau a unei informări a Guvernului ş.a.m.d.). A se vedea, în acest sens, art. 1, pct. 21 – 27 din Regulamentul şedinţelor comune, adoptat prin Hotărârea nr. 4/1992 a Parlamentului.

Pentru a decide în şedinţă comună, cvorumul legal nu este acelaşi: uneori este suficientă majoritatea simplă, adică de cel puţin jumătate plus unu, pentru adoptarea textului definitiv al unei legi ordinare, atunci când comisia de mediere nu ajunge Ia un acord sau dacă una din Camere nu aprobă raportul comisiei; alteori este necesară majoritatea absolută, adică de cel puţin jumătate plus unu din numărul total al deputaţilor şi senatorilor (de exemplu, pentru adoptarea textului definitiv al unei legi organice, după ce procedura de mediere a eşuat, pentru adoptarea regulamentului şedinţelor comune, pentru acordarea votului de încredere faţă de Guvern sau pentru adoptarea moţiunii de cenzură, pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României); în fine, în unele situaţii este cerută o majoritate calificată (bunăoară, o majoritate de cel puţin două treimi din numărul total al deputaţilor şi senatorilor pentru punerea sub acuzare a Preşedintelui României sau o majoritate de cel puţin trei pătrimi din acelaşi număr total pentru a hotărî asupra proiectului sau [ţ propunerii de revizuire a Constituţiei, atunci când prin procedura de' mediere nu s-a ajuns la un acord).

Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept până Ia întrunirea legală a noului Parlament (fără însă ca pe durata prorogării Camerele să poată proceda la revizuirea Constituţiei ori la adoptarea, modificarea sau abrogarea unor legi organice) sau se prelungeşte prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.