Ion Budai Deleanu

Dobândirea şi exercitarea dreptului de vot sunt condiţionate de îndeplinirea cumulativă a câtorva exigenţe, unele obiective, altele subiective: a) Titularul dreptului trebuie să aibă calitatea de cetăţean român, întrucât, legitim, numai cetăţenii români pot participa la exercitarea puterii în România, pe calea sufragiului. Este o cerinţă care derivă din suveranitatea puterii de stat; b) Persoana trebuie să aibă capacitate electorală„ sau, cum i se mai spune, „capacitate politică„, adică, prin vârsta sa biologică, care devine „vârstă electorală„, să aibă discernământul necesar pentru a aprecia semnificaţia manifestării de voinţă prin sufragiu. „Majoratul politic„ este identic cu „majoratul civil„, el este deci dobândit la împlinirea vârstei de 18 ani22. De la această vârstă persoana are deplină capacitate de exerciţiu23. Cerinţa „majoratului politic„, care coincide cu cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale”.

21 Consiliile locale, consiliile judeţene, primarii şi Consiliul General al municipiului Bucureşti se aleg, potrivit art. 1, alin. 1 din Legea nr. 70/1991, prin vot „direct”, iar viceprimarii prin vot „indirect”. O a doua deosebire priveşte modalitatea tehnică concretă de scrutin: consiliile locale prin vot exprimat pe baza scrutinului de listă; primarii comunelor şi oraşelor prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal.

22 Vârsta de 18 ani trebuie să se fi împlinit nu la data înscrierii persoanei în listele electorale, ci până în ziua alegerilor inclusiv, (art. 34, alin. 1). „Capacitatea electorală” nu se identifică cu „capacitatea civilă”, aceasta din urmă constând în aptitudinea persoanei de a dobândi şi exercita „drepturile civile” şi de a-şi asuma şi executa „obligaţiile civile” prin „încheierea de acte juridice civile”. Totuşi, ca şi „capacitatea civilă”, „capacitatea electorală” este legală, instituită prin lege; inalienabilă, în sensul că la ea nu se poate renunţa, în totul sau în altă parte; egală, adică aceeaşi pentru toţi; intangibilă în principiu, afară de cauzele şi în condiţiile stabilite de lege. Ea nu este însă şi generală, întrucât priveşte numai dreptul de a alege, precum şi celelalte drepturi care sunt recunoscute alegătorului în operaţiunile electorale.

„ In dreptul civil, capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte chiar înainte de împlinirea vârstei de 18 ani de către femeie prin căsătorie. Opinăm că odată dobândită această capacitate, ea îşi produce efectele şi cât priveşte exercitarea dreptului de vot, capacitatea fiind aceeaşi în toate ramurile dreptului, atunci când, bineînţeles, legea nu cel „civil”, este cu totul justificată; nu poţi participa la gestiunea intereselor Naţiunii dacă nu eşti apt să-ţi gestionezi tu însuţi propriile interese. Este motivul pentru care nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie. Incapacitatea este deci legată de absenţa discernământului; c) Persoana trebuie să aibă aptitudine morală, adică să nu fi fost condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale. N-ar fi admisibil ca o persoană să participe la formarea voinţei generale pe care ea însăşi nu o respectă. Dar, tocmai pentru că sancţionarea inaptitudinii morale afectează universalitatea votului, aceasta nu trebuie să aibă implicaţii discriminatorii de ordin social sau partizan.

Dreptul de a fi ales se realizează, în principiu, în aceleaşi condiţii ca şi dreptul de a alege. Totuşi, legea fundamentală – şi, pe baza ei, legea electorală – stabilesc câteva condiţii în plus sau derogatorii de la cele care privesc dreptul de a alege (art. 35): a) Candidatul trebuie să aibă numai cetăţenia română, exercitarea funcţiei sau demnităţii publice nefiind posibilă dacă persoana are două sau mai multe cetăţenii, dacă ea aparţine, aşadar, la două sau mai multe state (art. 16, alin. 3 şi art. 35, alin. 1); b) Candidatului să nu-i fi fost interzisă asocierea în partide politice, să nu fie deci membru al Curţii Constituţionale, avocat al poporului, magistrat, membru activ al armatei, poliţist ori să nu facă parte dintr-o altă categorie de funcţionari publici, stabiliţi prin lege organică (art. 37, alin. 3)24; c) Candidatul să aibă domiciliul în ţară (art. 16, alin. 3), numai astfel el tiind în măsură să-şi îndeplinească mandatul, dacă va fi ales25; d)

1 revede altfel. Dacă, în privinţa capacităţii juridice, s-ar proceda diferit de la o ramură ie drept la alta, sensul prevederii de excepţie referitor, la femeia măritată – egalitatea în lrepturi cu bărbatul – ar fi alterat.

1 în 35 de ţări funcţionarii sunt incompatibili cu mandatul parlamentar, în 30 de ţări rice persoană remunerată de stat, în 29 membrii forţelor armate şi ai poliţiei, în 29 de iri magistraţii ş.a.m.d. (A se vedea: Les parlements dans le monde, 2e ed., Union

I riterparlamentaire, Bruylant, Bruxelles, 1986, voi. I, p. 72).

'Printr-un amendament s-a cerut ca* persoana care candidează să aibă domiciliul tabil în România „de cel puţin cinci ani”. Dacă amendamentul ar fi fost admis, s-ar fi onsacrat un cens al domiciliului prin care unii dintre virtualii candidaţi ar fi fost ilăturaţi de la început din competiţia electorală. Printr-un alt amendament, s-a propus a persoana care candidează pentru Senat să aibă domiciliul în respectiva ircumscripţie electorală. (într-adevăr, în unele state, precum S. U. A., Argentina, I trazilia, Luxemburg, Noua Zeelandă, Filipine, Tunisia etc, este înscrisă o asemenea

Candidatul să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani, pentru a fi ales în Camera Deputaţilor sau în organele locale, şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi ales în Senat sau în funcţia de Preşedinte al României26.

În circumstanţele concrete ale primelor alegeri generale, din 20 mai 1990, s-au mai înscris două condiţii restrictive pentru a fi ales în Parlament sau ca Preşedinte al României: a) Candidatul să aibă o profesiune sau o ocupaţie legală; b) Candidatul să nu fi săvârşit abuzuri în funcţii politice, juridice şi administrative, să nu fi încălcat drepturile fundamentale ale omului, să nu fi organizat ori să nu fi fost instrument al represiunii în cadrul organelor de securitate, în vechea poliţie şi în miliţie.

182. Referendum-ul. Constituţia instituţionalizează numai trei categorii de referendum: referendum-ul constituant, referendumul pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui României, referendumul consultativ. La aceste forme de referendum naţional se adaugă referendum-ul local, în comune şi oraşe.

— Referendum-ul constituant poate avea ca obiect fie adoptarea Constituţiei, fie revizuirea acesteia. Potrivit art. 149 din Constituţie, după adoptarea acesteia de Adunarea Constituantă, Constituţia a fost supusă referendum-ului aprobativ. Această măsură s-a sprijinut pe cel puţin două argumente: a) Fiind o Constituţie a unei puteri originare, prin îmbinarea tehnicilor democraţiei reprezentative cu cele ale democraţiei directe, poporul însuşi trebuia să decidă dacă noua ordine politică, economico-socială şi juridică corespunde sau nu aspiraţiilor şi voinţei sale; b) In condiţiile unei Adunări Constituante în care majoritatea parlamentară aparţinea unui singur partid, validarea noului aşezământ politic şi juridic fundamental trebuia să fie expresia voinţei generale, diversificată din punct de vedere politic. Această formă de referendum constituant a fost însă unică. Cea de-a doua formă de referendum constituant este permanentă. Ea are ca obiectiv revizuirea Constituţiei şi exprimă exigenţele principiului condiţie). Condiţia preconizată ar fi venit însă, în cele din urmă, în contradicţie cu natura reprezentativă a mandatului.

„ O suită de amendamente au avut ca obiect tocmai aceste limite de vârstă, fie pentru afi reduse la 21, respectiv 30 de ani, fie pentru a fi ridicate la 25, respectiv 40 de ani. Au prevalat însă mai mult interesele, decât criteriile, de altfel greu de stabilit.

Paralelismului formelor procedurale sau al simetriei în drept; întrucât Constituţia a fost aprobată prin referendum, tot astfel ea urmează să fie şi revizuită.

Procedura de revizuire şi conţinutul revizuirii sunt circumscrise prin câteva reguli privitoare la iniţiativa revizuirii, etapele acesteia şi limitele ei (art. 146 – 148).

— Referendum-ul pentru demiterea Preşedintelui României (art. 95, alin. 3) exprimă, de asemenea, principiul paralelismului formelor procedurale: fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 81, alin. 1), tot astfel urmează ca el să fie demis. Dar nu numai atât. Referendum-ul – în această situaţie – este şi o formă de arbitraj popular. Într-adevăr, înainte de a se organiza referendum-ul, Preşedintele trebuie să fi fost suspendat din funcţie -în şedinţa comună a celor două Camere, cu o majoritate absolută, şi după obţinerea avizului consultativ al Curţii Constituţionale – pentru săvârşirea „unor fapte grave prin care a încălcat prevederile Constituţiei”. Rezultatul referendum-ului, organizat în cel mult 30 de zile de la suspendare, va fi totodată şi un „verdict al instanţei supreme” cât priveşte gravitatea faptelor şi semnificaţia lor în raport de preceptele constituţionale.

— Referendum-ul consultativ este mijlocul constituţional prin care Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, solicită poporului – în realitate corpului electoral sau unui corp special constituit prin lege, mai larg decât cel electoral – să-şi exprime voinţa „cu privire la probleme de interes naţional”. Este un referendum facultativ, de opinie, nu de decizie27.

Pentru toate formele de referendum naţional, Curtea Constituţională este aceea care veghează la „respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendum-ului”, precum şi organul chemat să „confirme rezultatele acestuia” (art. 144, litera g).

— Referendum-ul local a fost introdus prin art. 10 al Legii nr. 69/1991, legea administraţiei publice locale, ca procedeu al democraţiei directe şi, totodată, ca mijloc de accentuare a autonomiei locale: „Problemele de interes deosebit din unităţile administrativ-

27 Se aseamănă cu „avizele facultative” din dreptul administrativ: rămâne la discreţia autorului solicitarea avizului şi urmarea opiniei obţinute prin aviz.

Teritoriale se pot supune, în condiţiile legii, aprobării locuitorilor, prin referendum local”28

Secţiunea a 2-a ALEGERILE

183. Listele electorale. Pentru exercitarea dreptului de vot29, alegătorii trebuie să fie înscrişi în listele electorale. Ele sunt un repertoriu alfabetic al persoanelor care au dreptul de vot. Listele de alegători se întocmesc de primăriile localităţilor în care domiciliază alegătorii, separat pentru fiecare secţie de votare. În afara listelor comune, potrivit cu criteriul domiciliului alegătorului, se întocmesc şi liste speciale, pentru unele categorii de alegători sau pentru unele locuri de votare (pentru militari, elevi şi studenţi, pentru cei care votează în instituţii sanitare sau de ocrotire socială, precum şi pentru cei care se află temporar în alte locuri decât în circumscripţia secţiei de votare).

Listele electorale sunt: unice, ele servind atât pentru alegerile locale şi generale, cât şi în caz de referendum; publice, aflate deci la dispoziţia celor care vor să le consulte; permanente, în principiu alegătorul netrebuind să ceară reînscrierea sa pentru fiecare consultare a corpului electoral, dacă n-au intervenit schimbări în condiţia lui de alegător; revizuibile periodic, pentru a consemna fluctuaţiile în corpul electoral.

Listele electorale, constituie proba unora dintre operaţiunile electorale: a) Ele certifică vocaţia de alegător; b) Pe baza lor se stabileşte numărul de alegători în vederea certificării ulterioare a majorităţii cerute de lege pentru declararea unei persoane ca fiind aleasă, atunci când această majoritate se raportează la numărul celor înscrişi în listele electorale; c) Prin consemnările făcute în listele „ Textul este defectuos formulat (a se vedea supra, nota nr. 8) şi pentru că art. 44, litera „c„ din lege, care vorbeşte de „consultarea populaţiei„, vine în contradicţie cu Şjt 10 al legii, care se referă nu la un referendum „consultativ„, ci la unul „aprobativ„. Pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale a fost adoptată Legea nr. 70/1991 („Monitorul Oficial al României„, nr. 239, din 28 noiembrie 1991), căreia i s-au adus modificări şi completări prin Legea nr. 25 din 3 aprilie 1996. (Legea nr. 70/1991 a fost republicată în „Monitorul Oficial” al României, nr. 79 din 18 aprilie 1996.) electorale se stabileşte numărul celor care şi-au exprimat votul şi, după caz, se certifică validitatea alegerilor – dacă legea prevede o anumită majoritate faţă de numărul celor înscrişi în liste – sau procentul absenteismului; d) Pe baza listelor se realizează controlul exercitării dreptului de vot, pentru a preveni votul plural.

Înscrierea în liste este obligatorie şi ea se face din oficiu.

Ţinând seama de importanţa listelor electorale, legea instituie un control administrativ şi un control jurisdicţional în legătură cu omisiunile, înscrierile greşite sau orice alte erori din liste.

184. Circumscripţiile de votare reprezintă delimitările geografice a corpului electoral, de regulă corespunzător unităţilor administrativ-teritoriale judeţene, respectiv municipiului Bucureşti. Numărul deputaţilor şi al senatorilor ce pot fi aleşi în fiecare circumscripţie electorală se stabileşte prin legea electorală, în raport de populaţia ţării (art. 59, alin. 3)30. Operaţiunile electorale privind alegerea Preşedintelui României se fac în circumscripţiile electorale pentru alegerea Parlamentului.

185. Secţiile de votare. In comune, oraşe şi municipii se organizează secţii de votare, fie în raport de numărul locuitorilor, fie în raport de alte criterii (distanţa până la locul secţiilor de votare, constituirea unor secţii de votare speciale pentru unele categorii de alegători – militari, persoane spitalizate, invalizi, bătrâni, persoane aflate în călătorie în ziua alegerilor, studenţi şi elevi, personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare, cel al agenţiilor economice din străinătate – sau pe mijloacele de transport). Delimitarea şi numerotarea secţiilor se fac de primării.

R

30 Este formula constituţională la care s-a ajuns pentru a concilia numeroase amendamente contradictorii: fie în sensul stabilirii prin Constituţie a numărului de deputaţi şi de senatori, într-un raport de 2 la 1 sau de 3 la 1, fie în sensul stabilirii unui număr minim şi a unui număr maxim pentru deputaţi şi senatori, fie în sensul determinării numărului acestora prin raportare, înainte de alegeri, la 100 000 locuitori pentru un deputat, respectiv 300 000 locuitori pentru un senator. În orice caz, neprecizarea în Constituţie a numărului de deputaţi şi de senatori lasă deschisă tendinţa de „mamutizare” a Parlamentului şi, în consecinţă, există pericolul transformării lui într-un organism prea costisitor – şi dezagreabil – într-o oază a sinecurelor electorale, într-un organ lipsit de supleţe şi operativitate. (Ţări ca Australia, Danemarca, Finlanda, Israel, Norvegia, Elveţia, Uruguay, Venezuela etc. au sub 200 de deputaţi).

186. Birourile electorale. La nivelul circumscripţiilor electorale şi la fiecare secţie de votare se organizează birouri electorale. De asemenea, se constituie un Birou Electoral Central31.

Biroul Electoral Central veghează la întocmirea listelor electorale, aducerea acestora la cunoştinţa cetăţenilor şi la depunerea în mod legal a candidaturilor, verifică şi înregistrează rezultatul alegerilor şi îndeplineşte celelalte atribuţii potrivit legii electorale.

Birourile electorale de circumscripţie înregistrează candidaturile depuse, fac publicaţiile şi afişările necesare, rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate şi contestaţiile cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare, distribuie birourilor electorale ale secţiilor de votare buletinele de vot, ştampila de control şi ştampilele cu care se confirmă votarea, totalizează rezultatul alegerilor de la secţiile de votare, constată rezultatul alegerilor pentru circumscripţia electorală şi eliberează celor aleşi certificatul doveditor, înaintează Biroului Electoral Central procesele verbale cuprinzând rezultatul alegerilor.

Birourile electorale ale secţiilor de votare, primesc materialele necesare pentru desfăşurarea operaţiunilor de votare şi conduc desfăşurarea acestor operaţiuni, fac numărătoarea voturilor şi consemnează rezultatul votului, rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate, înaintează birourilor electorale de circumscripţie rezultatul votării împreună cu contestaţiile depuse.

187. Propaganda electorală sau „campania electorală”. Aceasta constituie neîndoios una dintre cele mai semnificative etape ale procesului electoral. Ea are, mai întâi, o deosebită importanţă prin sistemul de conexiuni cu unele dintre drepturile fundamentale cetăţeneşti; libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere etc. Propaganda electorală constituie, de asemenea, etapa în care sunt prefigurate programele guvernamentale, sunt cristalizate opţiunile corpului electoral şi aspiraţiile acestuia, sunt evaluate critic rezultatele

Caracteristic modului de alcătuire a comisiilor şi a birourilor electorale este faptul constituirii acestora nu numai din judecători sau alţi jurişti, dar şi din reprezentanţi ai Partidelor sau ai altor formaţiuni politice care au depus liste de candidaţi. Acest sistem ¦ neîndoios democratic şi de natură să prevină suspiciunile – a fost păstrat şi pentru a'egerile locale (art. 2 şi art. 4 din Legea nr. 70/1991), precum şi pentru cele generale.

Guvernării precedente şi sunt apreciate – poate cu mai multă prudenţă şi în contextul altor temeiuri – promisiunile guvernării viitoare. În fine, campania electorală constituie un barometru al valorilor democraţiei.

Campania electorală începe odată cu aducerea la cunoştinţa publică a datei alegerilor şi se încheie cu două zile înainte de alegeri, în cadrul acesteia, candidaţii, partidele, formaţiunile politice, toate organizaţiile sociale şi cetăţenii trebuie să aibă dreptul să-şi exprime opiniile, în mod liber şi fără nici o discriminare.

Primăriile sunt obligate să stabilească locuri speciale pentru afişaj electoral, ţinând seama de numărul partidelor şi formaţiunilor politice care declară că vor depune liste de candidaţi şi de numărul candidaţilor independenţi, asigurând tuturor acestora posibilităţi egale de exprimare.

Partidele şi formaţiunile politice care participă la campania electorală primesc o subvenţie de la bugetul de stat. Este însă interzisă subvenţionarea campaniei electorale cu fonduri primite din străinătate sau din alte surse nedeclarate public.

188. Operaţiunea alegerilor şi controlul legalităţii acesteia. Legea electorală cuprinde dispoziţii detaliate cu privire la votare, descriind „ritualul” conduitei alegătorului, în scopul garantării secretului şi securităţii votului32.

Cu privire la fiecare operaţiune din procesul votării, legea instituie „căi de atac”, unele cu un caracter larg popular, pentru înlăturarea eventualelor ilegalităţi, suspiciuni sau ambiguităţi. Astfel: cetăţenii au dreptul să facă întâmpinări pentru înlăturarea oricăror erori din listele electorale, iar în legătură cu modul de rezolvare a acestora să facă contestaţii la judecătorie; ei pot contesta modul de constituire şi componenţa birourilor electorale; pot face contestaţii în legătură cu activitatea acestora; cetăţenii, partidele şi celelalte formaţiuni politice pot contesta la instanţa judecătorească candidaturile depuse, admise sau respinse; candidaţii şi oricare alegător au dreptul să conteste identitatea persoanei care se prezintă la vot; votarea este secretă, dar desfacerea buletinelor şi numărarea lor

32 A se vedea şi Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale, precum şi legea alegerilor generale.

Sunt publice, putându-se face întâmpinări şi contestaţii cu privire la aceste operaţiuni etc.

Însăşi legea electorală califică unele fapte ca fiind contravenţii şi le sancţionează ca atare: înscrierea unei persoane în niai multe liste; neluarea, de către organizatori, a măsurilor necesare desfăşurării normale a adunărilor electorale; distrugerea sau deteriorarea listelor electorale, a platformelor-program; afişarea mijloacelor de propagandă în alte locuri decât cele permise; continuarea propagandei electorale după încheierea acesteia etc. Tot legea electorală califică şi sancţionează ca infracţiuni unele fapte, precum: împiedicarea prin orice mijloace a liberului exerciţiu de a alege şi de a fi ales; violarea prin orice mijloace a secretului votului; promisiunea, oferirea sau darea de bani ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze pentru o anumită listă de candidaţi sau candidat, precum şi primirea acestora de către alegători, în acelaşi scop; utilizarea de buletine false; introducerea în urnă a unui număr suplimentar de buletine decât cele votate sau falsificarea prin orice mijloace a documentelor de la birourile electorale; atacul prin orice mijloace asupra locului secţiei de votare, furtul urnei sau al documentelor electorale; deschiderea urnei înainte de ora stabilită pentru închiderea votării ş.a.

Titlul IV

PARLAMENTUL

Capitolul I DREPTUL PARLAMENTAR

Secţiunea 1-a NOŢIUNEA DE DREPT PARLAMENTAR

189. Definiţia dreptului parlamentar. Asociind substantivul „drept” la adjectivul „parlamentar”, sintagma astfel construită semnifică, într-o definiţie comodă, care se sprijină exclusiv pe valorile semantice ale termenilor ce o alcătuiesc, ansamblul normelor juridice privitoare la parlament. Această posibilă definiţie sugerează însă două perspective de abordare a conceptului de „drept parlamentar”: una – care ar avea drept reper domeniul constituit ca obiect al reglementării; alta – care porneşte de la natura normelor articulate în „dreptul parlamentar”1. Ar rezulta astfel că, într-un sens, dreptul parlamentar2 cuprinde ansamblul regulilor care au ca obiect organizarea, alcătuirea, prerogativele şi funcţionarea adunărilor parlamentare3, indiferent de natura acelor reguli (constituţionale,

1 Pierre Avril, Jean Gicquel, Droit parlementaire, Montchrestien, Paris, 1988, p. 2 -3.

2 Originile locuţiunii „drept parlamentar” se află în regulile urmate de Senatul Romei pentru deliberările lui. (Pe larg, a se vedea: Claude Nicolet, Les structures de l'Italie romaine, PUF, 1979, p. 357 – 392). Se pare că de atunci termenul este consacrat pentru prima oară în „Manualul” lui Thomas Jefferson, elaborat de acesta pe vremea când era preşedinte al Senatului, înainte de alegerea sa ca Preşedinte al Statelor Unite (1800). Dar sursa „dreptului parlamentar” rămâne – cum însuşi Jefferson a mărturisit -regulile şi uzuanţele de la Westminster. Traducerea lucrării lui Jefferson în Franţa, în 1814, aduce şi aici în atenţie termenul de „drept parlamentar”. În 1893 apare prima ediţie a „Tratatului de drept public, electoral şi parlamentar”, de Eugene Pierre.

3 Pentru o definiţie apropiată, a se vedea: M. Prelot, Droit parlementaire francais, Les Cours de droit, 1958, p. 5. S-a înţeles, printr-o asemenea definire, un „drept constituţional parlamentar”, în sens material. Alături de acesta există un „drept administrativ parlamentar”, privitor la organizarea şi funcţionarea serviciilor organice, ordinare, de ordine interioară). Într-un alt sens, dreptul parlamentar poate fi definit ca „drept special” al adunărilor, desemnând o „legalitate specifică” acestora, ca expresie a autonomiei lor şi ca prerogativă de autoorganizare. Această „legalitate specifică” se interpune între legalitatea generală (îndeosebi constituţională„, pe care este ţinută să o respecte, şi persoanele care sunt plasate în dependenţa sa, cărora ea li se aplică direct4. Dintr-o asemenea perspectivă, dreptul parlamentar cuprinde ansamblul regulilor scrise sau cutumiare pe care le urmează membrii adunărilor parlamentare în comportamentul lor individual sau colectiv'. Este un „drept interior„, disciplinar, având ca sursă regulamentul de organizare şi funcţionare a fiecărei Camere. Această a doua definiţie are, evident, câteva scăderi: a) Ea nu cuprinde întreaga sferă a raporturilor parlamentare, îndeosebi cele dintre parlament şi parlamentari, precum şi dintre aceştia şi alte organe sau persoane; b) Reduce însăşi semnificaţia regulamentelor interioare ale adunărilor, care nu sunt pur şi simplu ori nu sunt numai un breviar al comportamentului parlamentarilor; c) Constituie ca sursă unică a dreptului parlamentar „legea interioară” a adunării sau adunărilor.