Ion Budai Deleanu



Yüklə 1,94 Mb.
səhifə19/50
tarix12.01.2019
ölçüsü1,94 Mb.
#96109
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   50

241 Obiectul altui amendament 1-a constituit cererea de a înlătura cuvântul „limitele” de la alin. 2. Într-adevăr, „condiţiile” pot avea şi semnificaţia de „limite”. S-a considerat că păstrarea termenului este necasară, faţă de art. 45 alin. 1-4 din lege, care interzice declararea grevei de unele categorii de salariaţi, în unele unităţi sau în unele împrejurări, ori o permite numai cu respectarea unor condiţii speciale.

R defectuos formulat, întrucât adeseori distincţia dintre „greva profesională” şi „greva politică” este artificială. Ar fi fost de preferat expresia „greva exclusiv politică”242 sau „esenţial politică”243.

Ca majoritatea covârşitoare a tuturor celorlalte drepturi, dreptul la grevă este – şi el – susceptibil de exercitare abuzivă, atrăgând deci răspunderea juridică corespunzătoare244.

Art. 8 al Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale consacră „dreptul la grevă, exercitat în conformitate cu legile fiecărei ţări”. Art. 11 al Convenţiei europene nu consacră expres dreptul la grevă. Este însă admis că acest drept constituie o componentă esenţială a libertăţii de asociere şi, în special, a modului de acţiune privilegiată a sindicatelor. Aceasta, pentru că exerciţiul acestui drept n-ar putea fi cu totul paralizat fără ca astfel să se aducă atingere substanţei drepturilor explicit garantate de art. 11 al Convenţei245.

14°. Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, indiferent de titular, sunt garantate (art. 41). Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Dreptul de proprietate

242 Legea nr. 15/1991 cuprinde câteva dispoziţii discutabile. De exemplu: cele de la art. 20, alin. 1, întrucât greva nu este o acţiune condiţionată de numărul celor care vor să o declare; cele de la art. 24, alin. 2, pentru că o grevă de solidaritate poate fi, în principiu, admisibilă în situaţia în care unuia sau mai multor salariaţi li s-a desfăcut contractul de muncă, dacă respectiva măsură are sau poate avea implicaţii care vizează interesele profesionale colective; cele de la art. 33, alin. 1, deoarece cererea conducătorului unităţii pare a avea caracterul unei acţiuni în constatare, dar, în sensul art. 35, alin. 1, lit. „b”, judecătoria, admiţând cererea, dispune încetarea grevei ca fiind ilegală ş.a.

243 Greva „exclusiv” sau „esenţial” politică este aceea prin care se tinde la imixtiune în sfera prerogativelor ce revin autorităţilor politice.

244 De exemplu, în cazul în care scopul ocult al grevei îl constituie revendicările exclusiv politice, perturbarea gravă şi cu consecinţe economico-financiare exorbitante a activităţii unităţii, atunci când între mijloacele greviste şi scopul urmărit există o disproporţie vădită, când greva se desfăşoară cu ocuparea locurilor de muncă sau pentru a împiedica pe alţii să-şi desfăşoare activitatea normală etc. (A se vedea, pentru unele decizii ale Curţii de Casaţie franceze, Lamy social, cit. Supra., nr. 661 şi urm., p. 325 şi urm.). Exercitarea abuzivă a dreptului la grevă se produce, adeseori, prin „greva surpriză”, „greva perlată”, „greva turnantă”, de „buşon” sau „tromboză”, „greva de zel”, „greva de solidaritate”.

245 A se vedea, în acest sens: J. Frowein, W. Peukert, EuropSische Menscherechtskonvention, Strasbourg, 1982, p. 247; J. Velu, R. Erger, op. Cit, p. 656 – 657; Decizia Curţii europene din 6 februarie 1976, seria A, nr. 21, p. 16, pct. 36 Şi urm.) obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului246, revin proprietarului.

Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire247.

Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi, imobiliare, cu obligaţia însă de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii248.

246 Să consemnăm că obiceiul dobândeşte, astfel, constituţional, valoarea de izvor de drept.

247 Iniţial, s-a prevăzut posibilitatea exproprierii pentru „lucrări de utilitate publică”. Păstrarea sintagmei ar fi împiedicat însă luarea unor măsuri de expropriere, bunăoară, pentru protecţia naturii. Exproprierea poate fi definită ca o procedură prin care o colectivitate publică îşi însuşeşte unilateral proprietatea unui imobil sau a unui alt drept real imobiliar – excepţional chiar un drept încorporai – pentru o cauză de utilitate publică, în schimbul plăţii unei indemnităţi juste şi prealabile.

Exproprierea se deosebeşte de rechiziţie, naţionalizare şi confiscare. Rechiziţia este operaţia prin care autoritatea administrativă, unilateral, constrânge particularii – persoane fizice sau morale – să facă prestări de servicii, întrebuinţând bunurile imobiliare sau proprietatea ori folosinţa bunurilor mobiliare, în vederea satisfacerii unor nevoi excepţionale şi temporare, recunoscute ca fiind de interes general. Tradiţional, rechiziţia este o procedură strict administrativă şi ea este limitată la proprietatea bunurilor mobile şi la folosirea imobilelor.

Naţionalizarea are un caracter revoluţionar şi priveşte nu imobilele în sine, ci antreprizele. Ea se dispune totdeauna printr-un act legislativ şi nu asigură, în mod necesar, garanţii de echitate.

Confiscarea bunurilor este un gen de sancţiune „in rem”, aplicată în cadrul unor proceduri judiciare sau administrative.

Exproprierea poate privi imobilele prin natura lor, dar – astfel opinăm – şi imobilele prin destinaţie, indiferent de persoana proprietarului (absent, minor, interzis judecătoresc etc). Ea poate implica şi drepturile reale imobiliare, precum uzufruactul, uzul, abitaţia, servituţile etc. În mod excepţional, exproprierea poate privi şi bunurile mobile. (De exemplu, un brevet de invenţie care interesează apărarea naţională).

Făcându-se pentru o „cauză de utilitate publică”, exproprierea a ajuns să fie un „veritabil mijloc de acţiune socială”, în domeniul sănătăţii şi igienei, în domeniul social, educativ şi sportiv, în domeniul ştiinţific, al urbanizării şi amenajării teritoriului etc. (Pe larg, a se vedea: J.

— M. Auby, R. Ducos-Ader, Droit administratif, cit. Supra, nr. 414 şi urm., p. 542 şi urm.).

248 Aceste „alte daune” pot privi şi bunurile mobile sau prejudiciile morale.

În toate cazurile, despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul. Dacă există divergenţă, despăgubirile se stabilesc prin justiţie'4*.

Art. 1 al Protocolului adiţional la Convenţia europeană precizează că „orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”. Fiecare stat însă, cum se arată în acelaşi articol, are dreptul ca prin legile sale, să poată reglementa „folosinţa bunurilor conform interesului general” şi să asigure „plata de impozite sau alte contribuţii sau amenzi”. Textul s-a inspirat neîndoielnic din art. 17 al Declaraţiei Universale250.

Câteva constatări asupra modului de reglementare, precum şi câteva consemnări în marginea doctrinei şi jurisprudenţei internaţionale sunt, credem, indeniabile şi semnificative251: art. 1 al Protocolului nu consacră dreptul de proprietate în termeni absoluţi252; referindu-se la „bunuri”, se consacră astfel dreptul de „proprietate”, în sens larg şi specific dreptului internaţional, nu în sensul restrâns al dreptului civil, el incluzând atât drepturile reale, cât şi bunurile incorporale253; textul vizează bunurile actuale, nu dreptul de a le dobândi prin succesiune ab infestat, dar el se aplică în situaţiile de partaj succesoral, pentru partea indiviză din patrimoniu deja obţinută; dreptul la pensie poate, în anumite circumstanţe, să fie asimilat unui drept de proprietate; trebuie să existe proporţionalitate, un „just echilibru” între exigenţele interesului general şi imperativul de a

249A se vedea: Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 139 din 2 iunie 1994.

250 Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice nu consacră dreptul de proprietate, întrucât acest pact a fost rezultatul unui compromis între concepţiile occidentale şi cele socialiste.

251 Pe larg, a se vedea: J. Velu, R. Ergec, op. Cit, p. 673 – 687.

252 Decizia Curţii europene din 8 iulie 1986, seria A, nr. 102, p. 46, pct. 106; Decizia din 21 februarie 1986, seria A, nr. 90, p. 29, pct. 37.

253 Decizia din 23 noiembrie 1983, seria A, nr. 70, p. 23, pct. 48. (De exemplu, s-a decis că acţiunile unei societăţi anonime având o valoare economică pot fi considerate „bun”; imposibilitatea de a obţine executarea silită a unei hotărâri definitive împotriva statului, prin care acesta a fost obligat să plătească o sumă de bani unui particular Poate fi analizată ca o ingerinţă în „dreptul la respectarea bunurilor”.) „respecta bunurile” persoanei; interdicţia de a construi poate fi analizată ca modalitate de reglementare a „folosinţei bunurilor”; măsurile translative de proprietate, de Ia o persoană la alta, stabilite prin lege nu trebuie să introducă între respectivele persoane un dezechilibru, deposedarea arbitrară a unei persoane de bunul ei în profitul alteia; nu se violează dreptul la „respectarea bunurilor” printr-un concordat omologat; un transfer de proprietate în cadrul unei politici legitime – de ordin social, economic sau de altă natură – poate să fie considerat de „utilitate publică”, chiar dacă colectivitatea în ansamblul ei nu profită ea însăşi de bunurile transferate254; utilitatea publică se apreciază prin prisma legislaţiei statului, dar aceasta trebuie să aibă o bază rezonabilă255; trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele întrebuinţate şi scopul urmărit256; organismele create prin Convenţie sunt competente să analizeze compatibilitatea exigenţelor legislaţiei naţionale cu cele ale reglementărilor internaţionale, nu simplele erori de drept sau de fapt ale judecătorilor respectivului stat; referirea la „principiile generale ale dreptului internaţional” evocă de fapt dreptul la despăgubire promptă, adecvată şi efectivă, ca una dintre garanţiile dreptului de proprietate; despăgubirea nu trebuie să fie „prealabilă”, dar ea trebuie făcută într-un termen rezonabil; două condiţii cumulative trebuie observate în ce priveşte reglementarea internă a folosinţei bunurilor, şi anume: un scop de „interes general”; proporţionalitatea între scopul legitim şi mijloacele folosite. Cât priveşte referirea la „plata de impozite sau alte contribuţii sau amenzi” sunt semnificative următoarele: impozitele rămân a fi stabilite prin „lege” de către fiecare stat; ele trebuie să fie subordonate unui scop legitim şi să fie nondiscriminatorii; natura şi severitatea amenzii nu sunt condiţionate de principiul proprietăţii; sunt compatibile cu prevederile art. 1 contribuţiile obligatorii în materie de securitate socială.

Dreptul de proprietate nu este o prerogativă inerentă naturii umane, ci o concesie a legiuitorului. Dar concesia legiuitorului este făcută în considerarea aspiraţiilor fundamentale ale omului. Rezultă de aici relativitatea şi limitele drepturilor economice în general şi a

Decizia Curţii europene din 21 februarie 1986, cit. Supra. 1 Ibidem. 5Ibidem.

Dreptului de proprietate în special: „relativitatea”, pentru că ele sunt dependente de structura economică a societăţii; „limitele”, pentru că ele nu pot fi exercitate decât în condiţiile fixate de lege, conform cu interesul general. Exproprierea constituie una din aceste limite.

Alte două garanţii substanţiale ale dreptului de proprietate au fost prevăzute prin Constituţie: a) Averea dobândită licit – iar caracterul licit al dobândirii se prezumă iuris îantum – nu poate fi confiscată; b) Bunurile destinate sau folosite în scopul săvârşirii unei infracţiuni sau a unei contravenţii, ca şi cele rezultate din acestea, pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

75°. Dreptul la moştenire, corolar al dreptului de proprietate, este garantat (art. 42). Legea civilă este aceea care stabileşte vocaţia moştenitorilor şi partea din lăsământul succesoral ce li se cuvine.

16°. Dreptul de petiţionare (art. 47) are o semnificaţie deosebită în raporturile persoanei cu autorităţile publice, fiind nu numai un mijloc de solicitare a acestora să-şi îndeplinească atribuţiile ce le revin, dar şi un mijloc de control asupra activităţii lor. Cetăţenii, individual sau colectiv, pot adresa petiţii oricăror autorităţi publice, care – în termenul prevăzut de lege – trebuie să răspundă petiţionarilor.

17°. Dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică (art. 48) este garantat, pe de o parte, prin sistemul contenciosului administrativ, iar pe de alta prin instituirea răspunderii patrimoniale a statului. Sub primul aspect, persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Sub cel de-al doilea aspect, legea fundamentală consacră principiul răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Art. 3 al Protocolului nr. 7 la Convenţia europeană consacră dreptul persoanei de a fi indemnizată „conform legii sau uzanţei în vigoare în statul respectiv”, „când o condamnare penală definitivă este anulată ulterior sau când este acordată graţierea pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară”, cu condiţia „să nu se fi dovedit că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă total sau parţial”. Art. 14, pct. 6 al Pactului relativ la drepturile civile şi politice cuprinde o reglementare aproximativ identică. Câteva precizări sunt necesare: o hotărâre „definitivă” de condamnare este aceea care nu mai este susceptibilă de atac prin căile ordinare prevăzute de lege; dacă anularea hotărârii sau „graţierea”257 este fondată pe un alt motiv decât eroarea judiciară, dreptul la indemnizare nu operează; referirea la lege sau uzanţe în vigoare nu semnifică dreptul statului de a aprecia „oportunitatea” indemnizării, ci procedura şi modalităţile de indemnizare.

18°. Dreptul străinilor şi al apatrizilor la protecţia statului român (art. 18). Protecţia cetăţenilor străini şi apatrizilor5 este largă şi substanţială, întrucât, practic, ei se bucură de toate drepturile şi libertăţile, garantate de Constituţie şi de alte legi, mai puţin de cele specifice condiţiei de cetăţean român. Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Asupra expulzării şi extrădării decide numai instanţa judecătorească. Art. 4 al Protocolului nr. 4 interzice „expulzările colective” ale străinilor.

79°. Dreptul la azil (art. 18, alin. 2) este recunoscut în favoarea acelora care, din cauza activităţii lor progresiste, democratice, pusă în slujba umanităţii, sunt expuşi în ţările lor unor măsuri sau tratamente samavolnice2 9. Potrivit paragrafului 2 al art. 14 din Declaraţia Universală, dreptul de azil nu poate fi invocat în caz de urmărire realmente justificată de săvârşirea unei infracţiuni de drept comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, iar potrivit art. 1, paragraful 2 din Convenţia asupra azilului teritorial, dreptul de azil nu poate fi invocat nici atunci când există temeiuri să se creadă că persoana care solicită azilul a săvârşit o

257 în context şi ţinând seama de efectele „graţierii”, acest termen este impropriu în raport cu constatarea unei „erori judiciare”, absolut străină de conduita celui condamnat.

258 Prin art. 1 al Convenţiei relative la statutul apatrizilor, adoptată la 28 septembrie 1954 şi intrată în vigoare la 6 iulie 1960, termenul „apatrid” este chemat să desemneze o persoană pe care nici un stat nu o consideră ca resortisant al său. Art. 2 exceptează de la protecţia specifică acordată apatrizilor acele persoane care au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanităţii, o crimă gravă de drept comun în afara ţării de rezidenţă şi înainte de a fi admis în această ţară, precum şi pe cei care sunt culpabili de-a fi acţionat împotriva scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.

259 Dreptul de azil are fundamentul internaţional în art. 13, paragraful 2 şi art. 14 ale Declaraţiei Universale.

Crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanităţii. Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte260.

165. Drepturi ale colectivităţilor de personae. Includem în această categorie acele drepturi sau libertăţi care, în mod necesar, pot fi exercitate numai în grup.

1°. Libertatea întrunirilor (art. 36) se poate realiza prin mitinguri, procesiuni sau orice alte întruniri, în scopul de a exprima idei, opinii sau atitudini ori pentru apărarea propriilor interese. Toate formele de întrunire sunt libere, dar ele trebuie să se desfăşoare în condiţiile stabilite prin lege (în primul rând, în mod paşnic şi fără nici un fel de arme).

Art. 11, pct. 1 al Convenţiei europene proclamă de asemenea că „orice persoană are dreptul la libertatea de reuniune paşnică”. Pct. 2 precizează restrângerile compatibile la exerciţiul acestui drept perrtru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Art. 11 constituie „suportul colectiv indispensabil al drepturilor politice individuale”261. Sursa lui o reprezintă prevederile art. 20 şi art. 23 ale Declaraţiei Universale.

„Reuniunea” semnifică întrunirea unor persoane în scopul de a discuta subiecte de interes comun sau public ori pentru a organiza o manifestare. Reuniunea poate astfel să fie de natură „statică”, în locuri închise262, sau publică şi realizându-se sub forma defilării, manifestaţiei sau procesiunii publice.

Art. 11 subordonează exerciţiul libertăţii de reuniune caracterului său „paşnic”. Doctrina şi jurisprudenţa organismelor europene au făcut câteva precizări263: pentru a se asigura caracterul paşnic este admisibilă instituirea unui sistem de autorizare prealabilă; „60 A se vedea şi Declaraţia asupra azilului teritorial, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 14 decembrie 1967. *J. Velu, R. Ergec, op. Cit., p. 645.

Reuniunile private sunt libere în întregime. Sunt considerate asemenea reuniuni cele ţinute într-un local închis, cu participarea unor persoane nominal desemnate, sau cele unde se poate realiza controlul asupra identităţii persoanelor prezente. 263 A se vedea: J. Velu, R. Ergec, op. Cit., p. 649.

(|: fh|a constituţional II ir nu poate fi considerată ca paşnică manifestarea al cărei scop este paralizarea liberei circulaţii pe căile publice; o manifestare nu-şi pierde caracterul paşnic numai pentru că ea este susceptibilă să provoace contra-manifestare violentă264; statului îi incumbă, pentru asigurarea caracterului paşnic al manifestării, obligaţii de mijloace, nu de rezultat265; dacă art. 11 permite condiţionarea reuniunii de o autorizare prealabilă, legea trebuie să fixeze criteriile de apreciere, astfel încât autoritatea să nu dispună arbitrar.

2°. Dreptul de asociere (art. 37) constituie posibilitatea recunoscută persoanelor ca, în diverse forme, să cumuleze permanent cunoştinţele sau activitatea lor, în scopul promovării unor interese, altele decât cele cu caracter patrimonial.

Prin urmare, câteva condiţii trebuie întrunite: a) Este necesar consimţământul membrilor, fie prin exprimarea intenţiei de a constitui asociaţia, fie prin aderarea la statul acesteia; b) Legătura dintre membrii asociaţiei trebuie să fie permanentă, căci, altfel, suntem în prezenţa unei simple reuniuni; c) Scopul asociaţiei, chiar dacă este economic, să nu constea în împărţirea eventualelor beneficii (scopul să nu fie deci lucrativ, specific unei societăţi). Asociaţiile pot fi „pure şi simple” sau „declarate” (prin înregistrare, în condiţiile legii, conferindu-le personalitate juridică)266.

Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere.

Partidele politice contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democratice. Drept urmare, partidele – sau celelalte organizaţii – care, prin scopurile ori activitatea lor, sunt contrare pluralismului politic, principiilor statului de drept ori suveranităţii, integrităţii sau independenţei într-o democraţie, dreptul la contra-manifestare nu poate să atragă paralizarea exerciţiului dreptului la manifestare”. (Decizia Curţii europene din 28 iunie 1988, seria A, nr. 139, p. 12, pct. 32)

265 Ibidem, pct. 34.

266 Legea poate să prevadă asociaţiile al căror scop este supus controlului autorităţilor administrative, precum şi cele care sunt interzise. (De regulă, sunt supuse autorizării obligatorii congregaţiile, grupurile de credincioşi reuniţi pentru a duce o viaţă religioasă comună şi legaţi prin jurământ sancţionat de autoritatea ecleziastică.)

României, sunt neconstituţionale267. Declararea lor ca atare aparţine numai Curţii Constituţionale.

Sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale ale salariaţilor268.

Constituţia stabileşte, pentru toate formele de asociere, regula transparenţei, fiind interzise asociaţiile cu caracter secret.

Art. 11, pct. 1 al Convenţiei europene, consacrând „dreptul la libertatea de reuniune paşnică”, proclamă de asemenea „dreptul la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a creea cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor” persoanei. Restricţiile la exerciţiul dreptului, prevăzute la pct. 2 al aceluiaşi articol, sunt comune „dreptului la libertatea de reuniune paşnică şi la libertatea de asociere”.

În sensul art. 11 al Convenţiei, prin „asociere” se înţelege orice grupare voluntară şi organizată de persoane fizice sau morale, pe o durată mai lungă sau mai puţin lungă, pentru realizarea unor scopuri comune269, indiferent de forma juridică270 pe care o îmbracă respectiva grupare. Natura intrinsec voluntară a asociaţiei sustrage de sub incidenţa art. 11 asociaţiile de drept public create prin acte unilaterale de autorităţile publice271.

Doctrina şi jurisprudenţa internaţională au făcut – şi în legătură cu acest drept – observaţii subtile şi pertinente272: subordonarea constituirii asociaţiei de o autorizare prealabilă echivalează cu atingerea substanţei dreptului la libertatea de asociere; acordarea personalităţii juridice poate fi însă supusă unei declaraţii prealabile; statul este obligat, dacă sunt întrunite condiţiile legale, să acorde asociaţiei personalitate juridică sau un alt statut juridic, dar poate impune pentru aceasta condiţii dictate de interesul public; libertatea de asociere nu implică garantarea realizării scopurilor

267 Pa larg, a se vedea supra, nr. 143 -144.

268 A se vedea, de asemenea, supra, nr. 143. ^ Van Dijk, Van Hoof, op. Cit, p. 322.

„ „Totuşi, astfel cum a decis Comisia europeană, libertatea de asociere este străină raporturilor care pot să existe între salariaţii aceluiaşi patron, aceste raporturi derivând dintr-un contract de muncă. (Cf. J. Velu, R. Ergec, op. Cit, p. 650.)

Decizia Curţii europene din 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, p. 26 şi urm., pct. 62 -65.

||Pe larg, a se vedea: J. Velu, R. Ergec, op. Cit, p. 649 şi urm.

Propuse; deşi Curtea europeană nu a spus-o explicit, ea a lăsat să se înţeleagă că art. 11 din Convenţie garantează şi un „drept negativ”, anume acela de a nu fi obligat să aderi la o asociaţie sau sindicat.


Yüklə 1,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   50




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin