Ion Budai Deleanu

Garanţiile esenţiale ale acestor drepturi le constituie interdicţiile absolute înscrise la alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol: „nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant” (tm)0; pedeapsa cu moartea este interzisă”141. Garanţiile subsidiare ale acestor drepturi sunt cele ce rezultă din legea penală, care incriminează faptele prin care sunt

139 Jurisprudenţa Curţii Europene oferă câteva repere pentru determinarea conţinutului acestor termeni, determinare necesară pentru că „orice tortură nu poate fi decât un tratament inuman şi degradant şi orice tratament inuman nu poate fi decât degradant”. (A se vedea: J. Velu, R. Ergec, op. Cit., p. 198 şi urm.) Distincţia nu este de „natură”, cât mai ales de „grad”, „tortura fiind cea mai gravă”. Tratamentul sau pedeapsa degradantă semnifică umilirea persoanei, dezonorarea ei „în ochii altora sau în proprii ei ochi”; tratamentul inuman este acela care provoacă deliberat „grave suferinţe mintale sau fizice şi care, la caz, nu se poate justifica”; „tortura”, în înţelesul art. 1 din Declaraţia adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 9 decembrie 1975, este „orice act care aduce o durere sau suferinţe acute, fizice sau mentale, aplicat în mod deliberat unei persoane!… (A se vedea, de asemenea: „Declaraţia asupra protecţiei tuturor persoanelor împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante„, adoptată prin Rezoluţia nr. 3452, XXX, de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite şi „Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante”, intrată în vigoare la 26 iunie 1987, România devenind parte la Convenţie de Ia 10 august 1990).

140 A se vedea şi Declaraţia asupra protecţiei tuturor persoanelor contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 9 decembrie 1975, Convenţia în aceeaşi materie adoptată la 10 decembrie 1984 şi intrată în vigoare la 26 iunie 1987, Codul de conduită pentru cei ce răspund de aplicarea legilor, adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 17 decembrie 1979.

141 Sub acest aspect, Constituţia României este o lege fundamentală de avangardă, racordându-se la Convenţia privind abolirea pedepsei cu moartea. Aşa fiind, amendamentele prin care s-a solicitat stipularea unor excepţii au fost respinse.

R lezate atributele existenţei fizice a fiinţei umane142 ori ale personalităţii acesteia (viaţa, integritatea corporală, sănătatea).

2°. Dreptul individului de a dispune de el însuşi, precum şi dreptul acestuia la protecţia vieţii lui intime, familiale şi private au implicaţii practice şi legislative dintre cele mai surprinzătoare şi spectaculoase.

Art. 26, alin. 2 din Constituţie consacră dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, „dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”. Art. 26, alin. 1 din legea fundamentală se referă imperativ la obligaţia „autorităţilor publice” să „respecte şi să ocrotească viaţa intimă, familială şi privată”.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi sintetizează, mai degrabă, întrebări retorice decât prerogative, acum când fascinantele -şi inhibantele – achiziţii ale geneticii au devenit o realitate, iar unele dintre ele chiar un loc comun.

Sub semnul acestui drept îşi aşteaptă încă răspunsul adecvat problemele cruciale care privesc sterilitatea voluntară, fecundarea artificială, manipularea artificială a materialului ereditar sau, pe scurt, ingineria genetică (de exemplu, transferul de gene, donarea), transplantul de organe umane etc.143, dar şi „problemele cotidiene” cum ar fi: secretul medical, vaccinarea obligatorie, analiza grupelor sanguine în materie de filiaţie, represiunea alcoolismului, obligativitatea viitorilor soţi de a-şi comunica reciproc starea

142 Art. 22 din Constituţie, care garantează „dreptul la viaţă”, ocroteşte „viaţa” fizică, în sensul uzual al termenului, nu dreptul la o viaţă decentă – drept economic şi social -pe care individul l-ar reclama subiectiv. Momentul de la care debutează „viaţa” poate implica probleme extrem de delicate în legătură cu „dreptul la viaţă”, mai ales cu privire la compatibilitatea avortului. Interpretarea dată de jurisprudenţa statelor art. 2, pct. 1 al Convenţiei europene este diferită, iar jurisprudenţa organelor europene nu oferă o soluţie de principiu. Două concluzii pot fi totuşi desprinse din această jurisprudenţa: Curtea europeană nu se pronunţă în abstracto dacă o lege naţională asupra avortului este compatibilă cu art. 2 al Convenţiei; dreptul la viaţă al unei' persoane deja născute prevalează faţă de dreptul la viaţă al unei persoane care nu s-a născut încă, fiind în fază embrionară.

143 Pe larg, monografia consacrată acestei teme: I. Deleanu, Biologie ţi drept, cit. Supra, mai ales capitolele: Ingineria genetică şi elogiul răspunderii, „Copiii ştiinţei” şi problemele filiaţiei lor, învingerea „forţei gravitaţionale” a geneticii, transplanturile de ţesuturi şi organe umane.

Sănătăţii, obligaţia sau refuzul individului de a se lăsa îngrijit medical, experimentarea medicală pe om, suicidul – înclusiv prin greva foamei ş.a.m.d.144. În toate aceste situaţii şi în altele similare lor, soluţiile depind de filosofia receptată sau cultivată, compatibilă valorilor morale, tradiţiilor şi nivelului de civilizaţie al societăţii respective145.

Protecţia vieţii private „stricto sensu”. Viaţa privată, în sens strict, corespunde „sferei secrete” a individului sau, cum spunea cineva, ea este „locul unde individul are dreptul de a fi lăsat în pace”. Aceasta face obiectul protecţiei legale, indiferent de maniera în care s-a atentat la viaţa intimă a persoanei146. Viaţa privată include dreptul la identitate – dreptul de a nu se dezvălui, fără temei sau fără consimţământul expres al persoanei, numele adevărat, adresa, vârsta, situaţia familială, modul de întrebuinţare a timpului liber, elementele patrimoniului său, obiceiurile cotidiene etc. De asemenea, sunt garantate intimitatea conjugală, secretul cu privire la sănătate, viaţa sentimentală etc. Prin lege sunt stabilite însă limitele exercitării dreptului la protecţia vieţii private.

Constituie fapte de încălcare a acestui drept fotografierea şi reproducerea fotografiilor făcute persoanei în locurile ei private, că şi publicarea unor astfel de imagini fără consimţământul expres al persoanei; sau, în scopuri comerciale ori politice şi fără

144 Bunăoară, în mod diferit îşi găsesc rezolvare unele dintre aceste probleme în ţările anglo-saxone faţă de cele latine, în ţările cu tradiţie protestantă faţă de cele cu tradiţie catolică. (Astfel, dacă legislaţia în privinţa avortului este foarte largă în Anglia, Elveţia, Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda, S. U. A. ş.a., ea este foarte restrictivă în Italia, Spania, Portugalia şi îndeosebi în Irlanda. Franţa şi Germania se situează sub acest aspect într-o zonă intermediară). În unele dintre ţările amintite are preeminenţă principiul „libertăţii individuale”, în altele principiul „respectului demnităţii umane”. (Asupra problemelor discutate, a se vedea de asemenea: i. Morange, op. Cit., nr. 113-134, p. 178-197).

145Printr-un decret din 23 februarie 1983, în Franţa s-a înfiinţat un Comitet consultativ naţional de etică, alcătuit din 35 de membri, chemat să-şi dea avizul asupra implicaţiilor morale pe care le au cercetările în domeniul biologiei, medicinei şi sănătăţii.

146 A se vedea, de exemplu, Legea franceză din 17 iulie 1970 pentru protecţia vieţii private, art. 9 din Codul civil francez, art. 368 – 370 din Codul penal francez. Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice (române) cuprinde, în art. 54 – 56, măsuri de ocrotire a drepturilor personale nepatrimoniale.

R consimţământul celui în cauză, publicarea fotografiilor făcute public, reproducerea de informaţi, caricaturi etc.

Art. 8, pct. 1 din Convenţia europeană, într-un context mai larg, se referă la dreptul oricărei persoane de a i se respecta „viaţa sa privată şi de familie”. Textul a fost inspirat de art. 12 al Declaraţiei Universale, care spune: „Nimeni nu va fi obiectul unor imixiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa…, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”147.

Art. 26, alin. 1 din Constituţia România pare mai restrictiv pe de o parte, pentru că se rferă numai la „autorităţile publice”, şi mai larg pe de altă parte, pentru că nu prevede nici o excepţie. „Autorităţile publice” trebuind însă să „ocrotească” viaţa intimă, familială şi privată, ele trebuie să ocrotească aceste valori în privinţa oricărui drept, luând în acest sens măsurile adecvate148. Apoi, dispoziţiile constituţionale trebuie conjugate cu cele ale art. 8, pct. 2 din Convenţie, care admit unele excepţii, compatibile cu o societate democratică149.

Textul constituţional vizează trei situaţii distincte, dar complementare: „viaţa intimă”, „viaţa familială”, „viaţa privata”. Din practica organelor de jurisdicţie europene pot fi reţinute câteva repere: „viaţa privată” este tot ceea ce exclude activitatea publică şi accesul terţilor; ea include toate drepturile şi libertăţile polarizate în jurul personalităţii individului150; „viaţa familială” semnifică legătura substanţială şi afectivă dintre persoanele care constituie o familie de

147 Art. 8 al Convenţiei europene este, în acelaşi timp, mai favorabil, dar mai puţin proteguitor pentru individ; art. 12 al Declaraţiei Universale interzice „imixtiunile arbitrare”, ceea ce poate da naştere unor interpretări eronate, textul art. 8 al Convenţiei fiind precis sub acest aspect.

148 Curtea europeană şi doctrina internaţională au opinat în acest sens, implicând respectul vieţii private şi în raporturile dintre indivizi. (J. Velu, R. Ergec, op. Cit., p. 533.) Cu alte cuvinte, obligaţiei negative a autorităţilor publice de a „respecta” viaţa intimă, familială şi privată îi corespunde şi o obligaţie pozitivă de „ocrotire”, inerentă de altfel pentru efectivitatea acestui respect.

Pe larg, a se vedea: J. Velu, R. Ergec, op. Cit., p. 560 şi urm.

Se admite totuşi relativizarea conceptului în raport cu unele persoane (de exemplu, magistraţii), de perioade istorice sau de locuri, ţinând seama de evoluţia moravurilor Şi de mediul social.

„fapt”151. „Viaţa intimă” nu a făcut obiect de dezbateri în instanţele europene, pentru că art. 8, pct. 1 din Convenţia europeană sau art. 17 din Pactul referitor la drepturile civile şi politice nu vizează distinct şi o asemenea valoare susceptibilă de protecţie. Adevărul este că sunt greu, aproape imposibil, de diferenţiat „viaţa intimă” şi „viaţa privată”152. „Viaţa intimă” semnifică dreptul individului de a trăi aşa cum înţelege, respectând însă şi drepturile altora153.

Valorile enumerate de art. 26, alin. 1 din Constituţie par a sugera că subiectul activ al acestor valori garantate este numai „persoana fizică”, „individul”, nu şi „persoana morală”. Totuşi, practica şi doctrina au admis că şi persoana morală se poate prevala de unele aspecte ale „vieţii private”'54.

3°. Dreptul fiinţei umane de a-şi întemeia o familie (art. 44) are la bază consimţământul liber al soţilor, egalitatea acestora, precum şi regimul legal al ocrotirii părinteşti155. Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei sunt cele stabilite de lege.

Căsătoria religioasă este facultativă şi ea poate fi celebrată numai după căsătoria civilă156.

O măsură specială de protecţie a fost consacrată în favoarea copiilor din afara căsătoriei. Aceşti copii sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie. Discriminările existente cândva sunt astfel considerate vetuste şi vexatorii.

R

151 „Viaţa familială” poate evolua în funcţie de condiţiile sociale, economice, culturale, de diversele concepţii ideologice, religioase şi filosofice.

152 în opinia şi în practica organismelor de jurisdicţie europeană, „viaţa privată” are un sens mai larg decât cel acreditat în doctrina franceză şi anglo-saxonă, incluzând şi „viaţa intimă”, adică dreptul individului de a fi protejat faţă de publicitate, dar şi dreptul său de a întreţine relaţii cu alţii.

153 Convieţuirea în acelaşi apartament a mai multor familii – a decis Curtea Constituţională – ca şi orice altă activitate desfăşurată legal în comun nu pot fi considerate ca o atingere adusă vieţii intime, familiale ori private. (Decizia nr. 40 din 7 iulie 1993, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 278 din 30 noiembrie 1993.)

154 Pentru exemple, a se vedea: J. Velu, R. Ergec, op. Cit, p. 532.

155 A se vedea şi Convenţia cu privire la consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 7 noiembrie 1962, şi Recomandările Adunării Generale în aceeaşi materie, din t noiembrie 1965.

156 Cum era şi firesc, s-a recunoscut preeminenţa efectelor juridice ale căsătoriei civile. Totodată, se evită astfel celebrarea exclusiv religioasă a căsătoriei.

Independent de dreptul de a i se respecta persoanei viaţa ei de familie, drept consacrat de art. 8, pct. 1 al Convenţiei europene, art. 12 din Convenţie consacră de asemenea dreptul persoanei de a se căsători şi de a întemeia o familie, „potrivit legilor naţionale care reglementează exerciţiul acestui drept”, începând – cum spune articolul menţionat – „de la vârsta pubertăţii”. Textul îşi are originea în art. 16 al Declaraţiei Universale, care, însă, mai precizează că dreptul persoanei de a se căsători şi de a întemeia o familie există „fără nici o restricţie în privinţa rasei, cetăţeniei sau religiei”; că bărbatul şi femeia „au drepturi egale la încheierea căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei”. Acelaşi articol defineşte familia ca „element natural şi fundamental al societăţii”, ea având „dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului157. Dreptul „natural'„ la căsătorie şi la întemeierea unei familii este „recunoscut” şi de art. 23 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice158.

Faţă de normele internaţionale arătate159, art. 44 din Constituţia României pare a fi în disconcordanţă sub aspectul '„Urmează să se observe de asemenea prevederile Convenţiei asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, pe care România a ratificat-o prin Decretul nr. 342 din 26 noiembrie 1981, sub rezerva celor prevăzute de art. 29, pct. 1 cu privire la modul de soluţionare a diferendelor dintre state. (Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor, care a intrat în vigoare la 9 decembrie 1964, a fost semnată de România la 27 decembrie 1963, dar nu a şi ratificat-o.)

158 Pactul a fost ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974 („Buletinul Oficial” nr. 146 din 20 noiembrie 1974.) Este de observat că pactul nu prevede nici o restricţie, pe când Convenţia europeană se referă la „legile naţionale”. (Curtea europeană a precizat însă că limitele ce ar rezulta din legile naţionale nu trebuie să afecteze substanţa însăşi a dreptului în discuţie. Pe larg, a se vedea: J. Velu, R. Ergec, op. Cit., p. 570 şi urm.) Limitele care pot rezulta din legile naţionale privesc condiţiile de formă (de exemplu, publicitatea) şi de fond (de exemplu, vârsta nubilă) a căsătoriei. S-a considerat că sunt compatibile cu prevederile art. 12 din Convenţie interdicţia bigamiei, nerecunoaşterea căsătoriei celebrate numai religios.

În legătură cu prevederile Convenţiei şi observând jurisprudenţa Curţii Europene, câteva precizări sunt, poate, utile sau sugeestive: art. 8 din Convenţie consacră dreptul la căsătorie, nu şi dreptul la divorţ; el are în vedere căsătoria între persoane de sexe biologice diferite; dreptul la căsătorie priveşte şi persoanele deţinute, căci căsătoria nu presupune şi coabitarea efectivă; dreptul de a se căsători poate fi opus în raporturile dintre particulari (de exemplu, cât priveşte o clauză din contractul de muncă); art. 12 obiectului reglementării, el referindu-se nu la dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii160, ci la principiile care fundamentează familia, la condiţiile de formă şi de fond ale căsătoriei şi la statutul copiilor din afara căsătoriei. Totuşi, prevederile art. 44, alin. 1 din Constituţie implică neîndoielnic dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii, din moment ce se spune că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi” (s.n.).

Art. 44, alin. 1 din Constituţie consacră de asemenea egalitatea între soţi. Este vorba de egalitatea soţilor faţă de lege. (De exemplu, cât priveşte ocrotirea părintească, drepturile nepatrimoniale şi patrimoniale, dobândirea sau pierderea cetăţeniei, efectele dobândirii sau pierderii cetăţeniei asupra copiilor minori, dreptul la disoluţia căsătoriei etc).

Potrivit art. 44, alin. 3 din Constituţie, „copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”. Textul constituţional sintetizează şi exprimă imperativele normelor internaţionale în materie, între care şi cele ale Convenţiei europene asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei161. În sensul acesteia: filiaţia maternă este stabilită prin simplul fapt al, naşterii copilului, iar cea paternă prin recunoaştere voluntară sau prin hotărâre judecătorească; părinţii copilului născut în afara căsătoriei au aceleaşi obligaţii nepatrimoniale şi patrimoniale faţă de acest copil ca şi faţă de copilul născut în cadrul căsătoriei; drepturile copilului la succesiunea părinţilor săi sunt aceleaşi ca şi în cazul în care s-ar fi născut în timpul căsătoriei; căsătoria între tatăl şi mama copilului îi conferă acestuia statutul juridic al unui copil născut în timpul căsătoriei etc.

Din Convenţie nu implică dreptul la un mariaj postum; Curtea a lăsat nesoluţionată problema dacă art. 12 din Convenţie implică de asemenea dreptul persoanei de a nu se căsători (deşi, faţă de prevederile art. 8 din Convenţie, credem că răspunsul este afirmativ.)

160 Dreptul de a întemeia o familie este un corolar al dreptului la căsătorie, aşa încât măsurile de planificare familială bazate pe constrângere sunt contrare art. 12 din Convenţie.

161 Convenţia a fost adoptată la 15 octombrie 1975 şi a intrat în vigoare la 11 august 1978, fiind ratificată de 12 state, între care şi România.

Fie:

Prin combinarea art. 8 cu art. 14 ale Convenţiei europene zultă că în sensul acesteia nu este admisă nici o discriminare între copilul din afara căsătoriei şi cel din căsătorie162.

163. Drepturi şi libertăţi care proteguiesc persoana, ca relaţie socială, în considerarea apartenenţei la statul român.

1°. Dreptul la protecţie diplomatică. Persoana, cetăţean român, care, aflându-se în străinătate, este supusă unor vexaţiuni din partea autorităţilor statului respectiv are dreptul să ceară şi să obţină protecţia diplomatică a statului român (art. 17).

2°. Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat (art. 19). Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România, în nici o împrejurare. Cât timp se află pe teritoriul statului român, el se supune numai jurisdicţiei acestuia.

Art. 3, pct. 1 al Protocolului nr. 4 la Convenţia europeană prevede de asemenea că „nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură individuală sau colectivă, din teritoriul statului a cărui resortisant este”. Textul se referă, în sens generic, la „expulzare”, nu şi la „extrădare”163.

Cum s-a putut reţine, art. 19, alin. 1 din Constituţie protejează „cetăţeanul român”164 atât faţă de „extrădare”, cât şi faţă de „expulzare”.

3°Dreptul la liberă circulaţie (art. 25) vizează nu numai posibilitatea de mişcare a cetăţeanului român pe întregul teritoriu al statului, fără nici o restricţie, dar şi alte câteva prerogative care, în sfârşit, au dobândit consistenţă: libertatea de circulaţie în străinătate, libertatea de a-şi stabili domiciliul ori reşedinţa în orice localitate din ţară, libertatea de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.

„Pentru unele aspecte practice din jurisprudenţa organelor europene de jurisdicţie, a se vedea: J. Velu, R. Ergec, op. Cit, p. 552 – 553.

„Expulzarea” constă în executarea unui ordin de a părăsi teritoriul statului; „extrădarea” constă în predarea persoanei unui alt stat, în care aceasta este urmărită pentru săvârşirea unei infracţiuni sau în care urmează să execute o pedeapsă penală. (Unele legislaţii, de exemplu cea din Marea Britanie, admit extrădarea naţionalilor.)

Cât priveşte cetăţenii străini şi apatrizii, art. 19, alin. 2 din Constituţie prevede că ei pot fi „extrădaţi” în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Totuşi, alin. 3 al art. 19 se referă atât la „extrădare”, cât şi la „expulzare”, care se hotărăşte de justiţie. Art. 1 al Protocolului nr. 7 la Convenţia europeană reglementează numai condiţiile „expulzării”.

Art. 25 din Constituţie, reglementând dreptul la libera circulaţie, prevede că „legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept”. Aşadar, unele limite pot fi impuse prin lege la exercitarea dreptului la liberă circulaţie. Aceeaşi concluzie, sub condiţia proporţionalităţii166 şi a nesuprimării existenţei dreptului sau a libertăţii, rezultă şi din cuprinsul art. 49 din Constituţie.

Reglementările constituţionale sunt concordante cu cele ale art. 2-3 din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană.

Deşi art. 25 din Constituţie nu prevede expres, prin prisma celor arătate de art. 2-3 din Protocolul nr. 4 rezultă neîndoielnic că dreptul la liberă circulaţie şi la stabilirea domiciliului sau reşedinţei priveşte persoana care se află „legal” pe teritoriul statului. „Legea” la care se referă art. 25, alin. 1 din Constituţie – prin care se reglementează condiţiile exercitării dreptului – şi art. 2, pct. 3 din Protocol trebuie înţeleasă într-o manieră suplă, incluzând şi reglementările administrative.

În sensul art. 2, pct. 3 din Protocolul adiţional, exerciţiul dreptului la liberă circulaţie, la stabilirea reşedinţei şi la părăsirea ţării, nu poate face obiectul altor restricţii decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securităţii naţionale, siguranţei publice, menţinerii ordinii, prevenirii infracţiunilor penale, protecţiei sănătăţii sau a moralei, protecţiei drepturilor şi a libertăţilor altora”.

4°. Dreptul de a avea acces la orice informaţie de interes public (art. 31). Corelativ acestui drept, autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra celor de interes personal167.

De exemplu, prin art. 16 al Decretului nr. 10/1990 s-au prevăzut situaţiile în care se poate refuza eliberarea paşaportului, iar când acesta a fost eliberat se poate dispune retragerea sau anularea lui.

166 Curtea Constituţională a decis că instituirea unei taxe de trecere a frontierei, cu o destinaţie specială şi pe o durată determinată, nu constituie un impediment de ordin financiar la exercitarea dreptului la liberă circulaţie. (Decizia nr. 17 din 15 decembrie 1993, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 305 din 23 decembrie 1993.) 161 Pe calea admiterii unor amendamente, s-a adăugat la art. 31 un ultim alineat (5), însă fără o legătură directă şi substanţială cu dreptul la informaţie: „Serviciile publice de radio şi televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi

AstfeJ cum în doctrina juridică s-a precizat168, dreptul la informaţie priveşte numai informaţiile de „interes public”. Rezultă aşadar, că autorităţilor publice nu le revine obligaţia de a asigura informarea cetăţenilor atunci când informaţiile cerute nu au caracter „public” (de exemplu, cele privind apărarea sau siguranţa naţională, cele care fac obiectul unor cercetări sau anchete penale, cele care constituie obiectul unor anchete parlamentare etc).

Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze „măsurile de protecţie a tinerilor169 sau siguranţa naţională” – precizează art. 31, alin. 3 din Constituţie.