Ion Budai Deleanu

196 A se vedea şi Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare pe motivul religiei sau convingerii, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 25 noiembrie 1981. (Pentru un studiu aprofundat şi comparativ asupra temei, a se vedea: E. O. Benito, Elimination de toutcs Ies formes d'intolerance et de discrimination fondees sur la regilion ou la conviction, Nations Unies, New York, 1989, nr. 2, „Droits de l'homme”, Centre pour Ies droits de l'homme, Geneve).

197 Foarte multe dintre amendamentele formulate la art. 29 au dovedit mai degrabă înclinaţia spre filosofie decât preocuparea pentru rigoare juridică. De altfel unele au readus în discuţie, în termeni inadecvaţi, raportul dintre stat şi biserică, raporturile dintre culte, libertatea credinţelor religioase, dar şi libertatea faţă de religie, prozelitismul pe fondul libertăţii cultelor religioase ş.a.m.d.

198 Iniţial s-a precizat că „învăţământul religios este facultativ”. Noua formulare, obţinută şi prin „ameninţarea” cu anatemizarea Constituţiei, nu trebuie să inducă w eroare. Învăţământul religios nu poate fi decât facultativ. Altminteri, libert„ conştiinţei devine o simplă alegorie. Art. 9 din Legea nr. 84/1995, leS învăţământului („Monitorul Oficial„ al României, nr. 167 din 31 iulie 1995) P”? Jin că „în învăţământul primar religia este disciplină obligatorie”. Prin Decizia nr. '* serviciul militar obligatoriu, desfăşoară alte activităţi în locul acestuia.

Art. 9 al Convenţiei europene consacră de asemenea „dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie”. Acest drept – se precizează în continuare – implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practică şi prin împlinirea ritualului. Pct. 2 al art. 9 stabileşte condiţiile în care libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile poate face obiectul unor restrângeri, şi anume: acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, protecţia ordinei, a sănătăţii sau a moralei publice sau protecţia drepturilor şi libertăţilor altora199.

Textul art. 9 al Convenţiei reiterează art. 18 al Declaraţiei Universale200. Art. 18 al Pactului relativ la drepturile civile şi politice cuprinde clauze similare201.

Din practica organelor de jurisdicţie europene şi doctrina în materie reţinem202: Biserica, în calitatea sa de persoană morală, se poate şi ea prevala de unele dintre componentele dreptului consacrat de art. 9 al Convenţiei; dreptul la care se referă art. 9 prezintă un

18 iulie 1995 a Plenului Curţii Constituţionale („Monitorul Oficial” al României, nr. 167 din 31 iulie 1995), aceasta a precizat că prevederile art. 9 din Legea învăţământului sunt constituţionale numai dacă se respectă, conform art. 29, alin. 1 şi alin. 6 din Constituţie, dreptul părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. Este singura soluţie compatibilă şi cu prevederile art. 18 din Declaraţia Universală, ale art. 18 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ale art. 13 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ale art. 9 din Convenţia europeană. Unele aspecte ale dreptului la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie sunt de asemenea protejate prin art. 10 şi art. 14 ale Convenţiei, precum şi prin art. 2 şi art. 3

^Primului Protocol.

, Re? Eryele formulate de Turcia şi Suedia la textul art. 9, în sensul admiterii unor estncţij rezonabile”, în special cât priveşte accesul Ia unele funcţii publice a

2(jenibnlor unor secte religioase, nu au fost acceptate în cele din urmă.

Rel ij es*e ^e °bservatc^ Pactul se referă la „libertatea de a avea sau de a adopta o saiî^ M” ° convingere„, iar Convenţia se referă la „libertatea de a-şi schimba religia ac A nv'ngerea”. Alte deosebiri nu sunt semnificative.

* vedea, pe larg: J. Velu, R. Ergec, op. Cit., p. 578 şi urm.

Aspect intern, ţinând de intimitatea persoanei şi astfel privit el are un caracter absolut, şi un aspect extern, de obiectivare, susceptibil de unele restrângeri; libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, sub aspectul ei intern, priveşte toate convingerile persoanei, indiferent de natura lor; libertatea gândirii este garantată distinct pentru a proteja astfel spiritul uman de orice manipulare (îndoctrinare, spălarea creierului, narcoanalize, hipnoze etc); libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie exclude orice constrângere psihologică sau fizică asupra unei persoane, inclusiv pentru a determina persoana să-şi exteriorizeze convingerile; în considerarea prevederilor art. 9, Biserica are dreptul de a cere adepţilor ei un comportament conform preceptelor sale; pentru şomeri, obligarea lor de a accepta o muncă sau o funcţie incompatibilă cu convingerile lor morale sau religioase este contrară dispoziţiilor art. 9; votul obligatoriu nu contrazice prevederile art. 9, alegătorul putând vota cum doreşte, inclusiv cu un buletin în alb; obligaţia de a achita impozitele, indiferent de destinaţia fondurilor, este o obligaţie de ordin general, fără nici o incidenţă în planul conştiinţei; un serviciu substitutiv pentru obiectorii de conştiinţă, nu trebuie să aibă caracter punitiv; libertatea garantată de art. 9 nu implică dreptul la folosirea limbii materne în raporturile cu administraţia203.

6°. Libertatea de exprimare (art. 30) a gândurilor, a opiniilor, a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt – şi ele – inviolabile. Într-un „drept-sinteză” au fost astfel articulate mai multe drepturi care, adeseori, sunt reglementate distinct: libertatea cuvântului, libertatea presei, a spectacolelor, cinematografului, radioteleviziunii etc.

Libertatea cuvântului semnifică posibilitatea asigurată fiecăruia de a-şi exterioriza prin viu grai punctele de vedere, concepţiile sau convingerile în legătură cu orice problemă de interes colectiv sau personal, fără nici un fel de îngrădire, în cadrul şi cu respectarea valorilor morale şi juridice ale societăţii.

203 Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a fost ratificată de România prin Legea nr. 33 din 29 aprilie 1995.

Libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace pentru asigurarea vitalităţii corpului social, căci o putere care nu recunoaşte replica204 are toate şansele să ajungă o putere atrofiată, insensibilă şi deci iresponsabilă. Libertatea presei implică nu numai dreptul de a face cunoscute public, pe această cale, convingerile, ideile, opţiunile etc. Individuale sau de grup, dar şi alte numeroase drepturi şi datorii care privesc imprimarea, transportul, colportajul, vânzarea, afişul etc, precum şi statutul juridic al jurnalistului. În orice caz, libertatea presei presupune nu numai consacrarea acestui „drept fundamental”, dar şi garantarea lui; mai întâi, prin înlăturarea măsurilor prohibitive şi „preventive” în acest domeniu205. Libertatea presei nu poate fi însă nelimitată. Dar limitele libertăţii presei trebuie să fie legitime şi descrise expres206.

Spectacolele, cinematograful, radioteleviziunea sunt şi ele -unele mai mult chiar decât presa – mijloace de difuziune a opiniilor. Specificul acestor mijloace, puterea lor de cuprindere şi persuasiune, prin „magia verbului şi a imaginii”, transformarea lor într-o „obişnuinţă care aproape corespunde unei nevoi sociale”, comercializarea şi industrializarea unora dintre ele, etatizarea sau privatizarea altora provoacă probleme deosebit de complexe pentru a găsi punctul de echilibru între o oarecare „tutelă etatică” (constând, de

204 Sunt frecvente formele abuzive de manifestare a acestui drept, adesea convertit stupid în „dreptul de a calomnia”. Faţă de asemenea manifestări sunt justificate măsurile respresive, nu însă cele preventive, constând în suprimarea dreptului. (A se vedea şi: Toulemon, Grelard, Code de la p'resse, 2e &d., 1964; R. Dumas, Le droit de l'information, P. U. F., Paris, 1981, îndeosebi p. 588 şi urm.).

205 Va fi necesară desigur o declaraţie de înregistrare a jurnalului, menţionând titlul, modul de apariţie, numele şi domiciliul garantului etc, dar nu, de pildă, autorizaţia prealabilă, depunerea unei cauţiuni, cenzura prealabilă etc. Cu privire la libertatea presei, a se vedea de asemenea: J. Morange, op. Cit, nr. 168 – 202, p. 227 – 253.

06Limitele libertăţii presei pot fi grupate în două categorii: a) limite speciale; b) limite generale. În cadrul limitelor speciale s-ar putea înscrie protecţia faţă de publicaţii de origine sau de provenienţă străină, securitatea şi ordinea publică în situaţii excepţionale, protecţia tineretului etc. În cadrul limitelor generale ar putea fi menţionate: sesizarea instanţei de către cei interesaţi pentru a obţine o decizie judecătorească sancţionatoare şi repararea prejudiciului cauzat, stabilirea unor măsuri legale represive (sancţionarea delictelor de presă – delicte contra ordinei publice şi delicte contra particularilor). Libertăţii presei i se asociază dreptul la replică. (Decizia Curţii Constituţionale, nr. 8 din 31 ianuarie 1996.) exemplu, în reglementarea statului lor juridic, susţinerea lor financiară etc.) şi cerinţa de a promova principiului unei comunicări audiovizuale libere şi pluraliste207.

Spectacolele sunt, în principiu, sustrase oricărei cenzuri. Totuşi, pentru salvgardarea ordinei publice şi a bunelor moravuri, de regulă, legea instituie cerinţa unei autorizări prealabile.

Cinematograful, considerat a fi o adevărată şcoală, imaginea suscitând o concepţie artificială asupra vieţii, o filosofie şi o morală, de regulă comportă un regim de autorizare prealabilă. Controlul statului priveşte atât antrepriza, cât şi filmele. Autorizarea antreprizei este temporară şi revocabilă, fără a afecta însă libertatea comerţului şi a industriei. Autorizarea filmelor se realizează prin vize pentru reprezentare şi exportare şi vize pentru import şi reprezentare'.

Radioteleviziunea, deşi se află sub o „tutelă etatică” – care s-a substituit autorităţii statale – se bucură totuşi de un regim juridic prin care se încearcă să i se asigure acesteia neutralitatea, continuitatea, adaptabilitatea şi egalitatea. Printre sarcinile organismelor de tutelă se află şi: asigurarea pluralismului şi echilibrului în programe, ocrotirea personalităţii umane şi a demnităţii ei, promovarea egalităţii între oameni, protecţia copiilor şi a tinerilor, cultivarea limbii şi a culturii naţionale etc209.

Constituţia însăşi consemnează câteva dintre garanţiile acestor libertăţi: libertatea de exprimare implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii; nici o publicaţie nu poate fi suprimată; cenzura de stat este interzisă. Puţine garanţii, dar substanţiale şi suficiente. Cu condiţia

207 Cât priveşte statutul acestor instituţii în Franţa, a se vedea: G. Burdeau, op. Cit., p. 274 – 290; J. Morange, op. Cit., nr. 203 – 236, p. 255 – 284; C. Debbasch, Trăite du droit de la radiodifusion, radio et television, LGDJ, 1967; F. Balle, Mediaş et societe, Montchrestien, 1980 (această lucrare conţinând numeroase informaţii asupra istoricului acestor mijloace, tehnicile folosite, problemele sociologice provocate ş.a.).

208 Existenţa cenzurii nu este incompatibilă cu principiile democraţiei liberale. De exemplu, în Franţa avizul este dat după consultarea unei comisii tripartite (opt reprezentanţi ai profesiei; opt reprezentanţi ai statului; cinci personalităţi şi trei reprezentanţi ai opiniei publice). Cenzura nu priveşte filmele în general, ci un anume film, prin prisma exigenţelor ordinei publice şi a valorilor morale.

209 Pentru Franţa, a se vedea Legea din 29 iulie 1982 privind comunicaţiile audiovizuale, care a instituit şi înalta Autoritate în acest domeniu (trei membri numiţi de Preşedintele Republicii, trei de preşedintele Adunării Naţionale şi trei de preşedintele Senatului), precum şi Consiliul Naţional al comunicaţiilor audiovizuale.

Însă ca prin exerciţiul libertăţii de exprimare să nu se defăimeze ţara şi naţiunea, să nu se îndemne la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă, religioasă, să nu se incite Ia discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică ori la manifestări obscene, contrare bunelor moravuri. De asemenea, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei, nici dreptul acesteia la propria imagine.

Întrucât, la data adoptării Constituţiei, nu exista o lege a presei, s-a stipulat în chiar aşezământul juridic fundamental o formă de răspundere civilă, „în cascadă”, pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publicului, această răspundere revenind, în ordine, editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, a postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii210.

Art. 10 al Convenţiei europene garantează de asemenea „libertatea de expresie”, care, astfel cum rezultă din structura textului, cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără considerarea frontierei. Art. 10 mai precizează: a) Statele pot să supună întreprinderile de radiodifuziune, de cinema sau de televiziune la un regim de autorizare; b) Exerciţiul libertăţilor arătate, care comportă datorii şi responsabilităţi, „poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau unor sancţiuni prevăzute de lege”, ca măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru „securitatea naţională, integritatea teritorială sau securitatea publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare”211.

Textul art. 30 a fost supus – şi el – la nu mai puţin de 30 de amendamente, determinate, în mare măsură, de „starea explozivă” a presei, sub toate aspectele. Adunarea Constituantă a admis, ia finele art. 30, doar un text – premoniţie: „Delictele de presă se stabilesc prin lege”.

Art. 3 al primului Protocol consemnează angajamentul statelor să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere prin vot secret, „în condiţii care asigură libera expresie a opiniei poporului asupra alegerii corpului legislativ” (s.n.).

Art. 19 al Declaraţiei Universale consacră de asemenea „dreptul la libertatea opiniei şi de exprimare”, ceea ce implică – cum spune textul – „dreptul de a nu fi tulburat pentru opinii”, precum şi acela „de a căuta, de a primi şi de a răspândi, tară consideraţii de frontieră, informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare”.

Toate persoanele fizice aflate sub jurisdicţia statului beneficiază de prevederile art. 10 din Convenţie212. În limitele principiului specialităţii, persoanele morale pot de asemenea să pretindă libertatea de expresie.

Într-o opinie larg acreditată213, sunt ţinute de obligaţiile ce decurg din prevederile art. 10 al Convenţiei nu numai autorităţile publice, ci şi persoanele private.

Doctrina internaţională şi practica organelor europene de jurisdicţie au nuanţat şi aprofundat prevederile art. 10 din Convenţie, reţinând între altele şi următoarele214: pluralismul, toleranţa şi transparenţa sunt condiţii sine qua non ale unei societăţi democratice; punctul de vedere al „minorităţii” – care poate fi „majoritatea” de mâine – merită toată consideraţia majorităţii; obiectul privilegiat al libertăţii de expresie este exteriorizarea unei opinii, dar libertatea de expresie poate de asemenea să îmbrace forma unor pure relaţii de fapt; vehicularea unei opinii poate să privească toate domeniile vieţii sociale, iar formele de expresie sunt tot atât de variate (orale, scrise, simbolice, muzicale, chiar gestuale); art. 10 nu protejează „libertatea lingvistică” în raporturile cu autorităţile administrative; problema de a şti dacă publicitatea comercială este acoperită de prevederile art. 10 este controversată, un răspuns afirmativ nu poate implica decât o protecţie condiţionată şi precară; deşi art. 10 nu vizează expres libertatea presei, este în afară de orice îndoială că ea constituie una dintre componentele esenţiale ale libertăţii de expresie; statul trebuie să se opună tendinţelor de a obstrucţiona pluralismul în presă sau celor de concentrare excesivă a industriei presei; art. 10 nu oferă

Art. 16 din Convenţie permite părţilor contractante să impună „restrângerea activităţii politice a străinilor”.

213 A se vedea, pentru referinţe bibliografice: J. Velu, R. Ergec, op. Cit, nr. 738, p-601.

214 Ibidem, nr. 739 şi urm., p. 601 şi urm.

Victimei unei informaţii eronate sau injurioase ori calomnioase dreptul la replică, dar el trebuie dedus din prevederile acestui articol, din moment ce se protejează de asemenea „reputaţia” şi „drepturile altora”215; libertatea de opinie, deşi este dificil de demarcat de libertatea gândirii, constituie un drept autonom, care implică, între altele, interdicţia de a obliga o persoană să-şi declare opiniile, obligaţia statului de a se abţine de la activităţi de îndoctrinare, precum şi interdicţia oricăror discriminări fondate pe convingeri; libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei implică şi dreptul de a le procura2'6; statul este dator să garanteze obiectivitatea informaţiilor oferite şi imparţialitatea în tratamentul diverselor mijloace de informare.

7°. Dreptul la învăţătură, reglementat de art. 32, este asigurat prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.

În condiţiile legii, persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul de a învăţa limba lor maternă şi de a putea fi instruite în această limbă.

În acest sens, Legea învăţământului217 consacră sau garantează, între altele: egalitatea de şanse, indiferent de naţionalitate, în ce priveşte accesul la toate nivelurile şi formele de învăţământ (art. 5); dreptul de a învăţa în limba maternă şi de a fi instruit în această limbă (art. 8 şi art. 118); crearea, din raţiuni de ordin religios sau lingvistic, a unităţilor şi instituţiilor de învăţământ la care predarea corespunde alegerii părinţilor sau tutorilor legali instituiţi ai elevilor (art. 12); admiterea la liceu a probei de „Limba şi literatura română” pentru clasele cu limbă de predare ale minorităţilor naţionale, precum şi pentru susţinerea bacalaureatului, în cazul absolvenţilor acestor clase (art. 25 şi art. 26); posibilitatea constituirii de grupe, clase, secţii sau şcoli cu predarea în limbile minorităţilor naţionale (art. 119); elaborarea, în învăţământul primar, a unor programe de învăţământ şi în acelsşi sens pot fi invocate şi prevederile art. 8, pct. 1 din Convenţie.

6Art. 19, pct. 2 din Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, consacrând „dreptul la libertatea de exprimare” arată că acesta cuprinde: „Libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi idei de orice fel”, indiferent de frontieră, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc la alegerea persoanei (s.n.). 2l7Legeanr. 84/1995, în„Monitorul Oficial” al României, nr. 167 din 31 iulie 1995.

Manuale şcolare în mod special pentru minoritatea respectivă şi predarea în limba maternă a „Istoriei românilor” şi „Geografiei României”, precum şi obligativitatea reflectării istoriei şi tradiţiilor minorităţilor în programele şi manualele de „Istorie universală” şi „Istoria românilor”, iar în învăţământul gimnazial introducerea, la cerere, a disciplinei Istoria şi tradiţiile minorităţilor naţionale din România (art. 120); asigurarea, la cerere, ca disciplină de studiu a „Limbii şi literaturii materne”, precum şi a „Istoriei şi tradiţiilor minorităţilor naţionale” (art. 121); în învăţământul de stat profesional, liceal, tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan, cât şi în învăţământul postliceal, asigurarea posibilităţii de însuşire a terminologiei de specialitate şi în limba maternă (art. 122); posibilitatea constituirii în învăţământul universitar de stat a unor grupe şi secţii cu predarea în limba maternă pentru pregătirea personalului necesar în activitatea didactică şi cultural-artistică (art, [123); asigurarea reprezentării proporţionale a cadrelor didactice din rândul minorităţilor în conducerea universităţilor şi instituţiilor de învăţământ în care există grupe, clase sau secţii cu predarea în limbile minorităţilor naţionale218.

În aceleaşi condiţii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională.

Proliferarea instituţiilor particulare de învăţământ a impus precizarea constituţională că atât acestea, cât şi cele de stat, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea numai în condiţiile legii219.

Gratuitatea învăţământului de toate gradele şi de toate formele se realizează în condiţiile prevăzute de lege.

În sfârşit, Constituţia a consacrat autonomia universitară220.

Art. 2 al primului Protocol adiţional la Convenţia europeană proclamă că „nimănui nu i se poate refuza dreptul la instrucţiune”. Art. 26 al Declaraţiei Universale consacră „dreptul la învăţătură”. În

218 A se vedea şi decizia Plenului Curţii Constituţionale, nr. 72 din 18 iulie 1995, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 167 din 31 iulie 1995.

219 Legea nr. 84/1995 reglementează, în capitolul IX, învăţământul particular.

220 Autonomia universitară constă, în sensul art. 89, alin. 1 din Legea nr. 84/1995, în dreptul comunităţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita libertăţile academice fără nici un fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţă cu opţiunile şi orientările strategice naţionale ale dezvoltării învăţământului superior stabilite prin lege.

Cuprinsul aceluiaşi articol se arată că: învăţământul trebuie să fie gratuit, „cel puţin în ce priveşte învăţământul elementar şi general”; învăţămâtul elementar trebuie să fie obligatoriu, iar cel tehnic şi profesional să fie accesibil tuturor; accesul la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor pe baza deplinei egalităţi, în funcţie de merit; părinţii au, cu prioritate, dreptul să aleagă felul educaţiei care urmează să fie dată copiilor lor; învăţământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi întărirea respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile fundamentale, el trebuie să stimuleze înţelegerea, toleranţa şi prietenia. In esenţă, art. 13 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale reglementează în acelaşi mod „dreptul la educaţie”221.

Art. 2 al Protocolului adiţional proclamă dreptul la învăţătură într-o manieră negativă: „nimănui nu i se poate refuza dreptul la instrucţiune”. Aducem în atenţie – şi de această dată – unele teze ale doctrinei internaţionale şi ale practicii organismelor europene de jurisdicţie: maniera de reglementare a unui „drept-rezistenţă” nu este fericită, căci un asemenea drept implică pentru stat doar obligaţia unei abstenţiuni, când, în realitate, statul are şi multiple obligaţii pozitive; dreptul de acces la învăţământ poate fi reglementat de către stat în diverse forme (plata unei taxe, înscrierea unor norme minimale de admitere etc, exceptând însă învăţământul primar); reglementarea de către stat a condiţiilor de acces la învăţământ nu trebuie să contravină interdicţiei de discriminare prevăzute de art. 14 din Convenţie, sub această rezervă fiind valabil sistemul numerus clausus, care limitează accesul la unele instituţii universitare; reglementarea naţională nu poate face abstracţie de conţinutul celorlalte drepturi consacrate de Convenţie şi Protocoalele la Convenţie; statul poate să subordoneze recunoaşterea oficială a studiilor de îndeplinirea unor condiţii; dreptul la învăţătură nu implică libertarea de a primi educaţia în orice limbă; persoanele morale pot invoca beneficiul dreptului la învăţătură, în măsura în care acest drept implică şi pe acela de a face instrucţiunea; dreptului părinţilor de a alege sistemul de educaţie şi învăţătură pentru copiii lor îi corespunde obligaţia statului de a nu