Ion Budai Deleanu

Decizia nr. 90/1995, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 272 din 23 noiembrie 1995.) „%S-a decis astfel că judecătorul care a declarat din oficiu falimentul n-a fost angajat într-o procedură având ca obiect tranşarea unui litigiu, el luând doar măsuri de protecţie în interesul creditorilor existenţi sau potenţiali. De asemenea, s-a considerat că prevederile art. 6 nu sunt aplicabile în cazul ordonanţelor preşedinţiale, prin acestea nerezolvându-se în fond un litigiu. (Faţă de deciziile Comisiei europene s-au rorrnulat însă şi substanţiale rezerve, justificate credem).

Termenul „civil” are accepţiuni diferite în dreptul anglo-saxon faţă de dreptul fornano-germanic. Confruntată cu o noţiune atât de polimorfi, doctrina a oferit o mare lversitate de interpretări. (Pe Jarg, a se vedea: J. Velu, R. Ergec, op. Cit., nr. 419 şi ntl> p. 374 şi urm.). Curtea de la Strasbourg s-a ataşat unei interpretări largi a cuţiunii „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, indiferent de natura legii pe baza areia se rezolvă diferendul.

Considerate nu strico sensu, ci într-o accepţiune largă şi în consens cu toate prevederile Convenţiei.

2°. Temeinicia unei acuzaţii în materie penală” constituie de asemenea o locuţiune susceptibilă de diverse interpretări. Ne rezumăm doar la câteva precizări.

Art. 6, pct. 1 din Convenţie nu face distincţie între „temeinicia” de fapt şi cea de drept privitor la o acuzaţie298. Termenul „acuzaţie” are, în sensul Convenţiei, o semnificaţie proprie – una „materială”, nu „formală” – putând să însemne doar o modificare din partea autorităţii sau o măsură a acesteia implicând pentru persoană repercusiuni. Termenul „materie penală” este determinat de legislaţia internă a fiecărui stat, dar un criteriu edificator poate fi în cele din urmă natura normei pretins a fi încălcată şi sancţiunea ce ar urma să se aplice. Protecţia la care se referă art. 6, pct. 1 priveşte numai pe persoana care este „acuzată”, nu şi pe aceea care se pretinde victimă a faptului săvârşit de acuzat, beneficiară însă a altor garanţii.

174. Garanţiile care decurg din prevederile art. 6 al Convenţiei. Art. 6, pct. 1 implică sau precizează, în esenţă, următoarele garanţii:

1°. Astfel cum Curtea a explicat299, „nu se poate înţelege că art. 6, pct. 1 descrie în detaliu garanţiile de procedură acordate părţilor într-o acţiune civilă în curs, dar că el nu protejează mai întâi ceea ce permite să se beneficieze de ele în realitate: accesul la justiţie. Echitatea, publicitatea şi celeritatea unui proces nu prezintă nici un interes în absenţa procesului”. Aşadar, prima dintre garanţiile care decurg din prevederile art. 6, pct. 1 al Convenţiei este „dreptul de a avea acces la justiţie”. Dreptul de acces la justiţie nu implică şi dreptul nelimitat de a alege instanţa competentă, aceasta fiind stabilită prin legea fiecărui stat, inclusiv pentru exercitarea căilor de atac. Totuşi, nu poate fi vorba de un drept efectiv de a te adresa justiţiei decât dacă instanţa are competenţa să soluţioneze litigiul în fond, sub

298 Nu s-ar încadra însă în prevederile art. 6 din Convenţie şi având ca reper locuţiunea în discuţie: solicitarea persoanei condamnate definitiv să i se revizuiască procesul; cererea de liberare condiţionată; cererea de graţiere; exequaturul; cererea de extrădareyurisdicţiile de instrucţie şi magistraţii care participă la instrucţia premergătoare; procedurile în materie de detenţie preventivă etc. 299Decizia din 21 februarie 1975, seria A, nr. 18, p.14 – 18, pct. 31-36.

Toate aspectele lui de fapt şi de drept300. Dreptului de acces la justiţie J îi corespunde obligaţia statului de a-1 facilita. S-a recunoscut totuşi statelor o „marjă de apreciere”: aprecierea legală a stingerii dreptului în substanţa sa; legitimitatea scopului; raportul rezonabil dintre mijloace şi scop;

2°. Dreptul fiecărei persoane de a-i fi examinată cauza „în mod echitabil”. Noţiunea de „proces echitabil”301 nu este precizată în cuprinsul Convenţiei. A revenit jurisprudenţei şi doctrinei obligaţia „capitală şi delicată” de a identifica regulile minime ale unui proces echitabil: a) Recunoaşterea şi facilitarea dreptului la apărare; b) Unele dintre garanţiile prevăzute la pct. 3 al art. 6 din Convenţie pentru „acuzat” sunt aplicabile adecvat şi în procesul civil (cunoaşterea cauzei într-o limbă pe care persoana o înţelege, asistarea sa de către un apărător ales, posibilitatea de a propune dovezi, posibilitatea de a beneficia de un interpret etc); c) Dreptul la un proces echitabil nu implică nici un drept material în profitul persoanei, ci numai garanţii de ordin esenţialmente procedural; d) Din practica organelor europene de jurisdicţie rezultă două principii pentru aprecierea caracterului echitabil al unui proces: aprecierea în globo, în raport cu viciul procedural care ar putea pune în discuţie caracterul echitabil, cu alte cuvinte, procedura procesului trebuie apreciată în ansamblul ei pentru a stabili dacă viciul dintr-o anume fază a procedurii n-a fost remediat în următoarele faze; în concreto, în raport deci cu circumstanţele respectivei cauze; e) Posibilităţi procesuale în principiu egale pentru părţile din proces, indiferent de calitatea lor. Adică, aplicarea în forme specifice a principiului nondiscriminării şi a maximei audi alterom pars; f) Recunoaşterea şi efectivitatea posibilităţilor procesuale în principiu egale pentru părţi se află indisolubil în relaţie cu aplicarea principiului contradictorialităţii, dezbaterea deci contradictorie a tuturor elementelor procesului susceptibile să influenţeze soluţia

300 A

În contenciosul administrativ – astfel cum a precizat Comisia europeană – această exigenţă nu implică totuşi şi controlul de oportunitate al actului administrativ.

Acuzatul are dreptul să fie informat în cel mai scurt timp, „într-o limbă pe care o înţelege” şi de o manieră detaliată, asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa (art. °> Pct. 3, litera „a” din Convenţie); acuzatul are dreptul „să fie asistat în mod gratuit ţ” un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită în proces„ (art. 6, pct. 3. Litera „e” din Convenţie).

Acestuia, dezbatere angajată la iniţiativa părţii sau a instanţei; g) Motivarea hotărârii, pentru ca justiţiabilul, pe de o parte, să rămână convins că procesul său a fost echitabil şi, pe de altă parte, el să poată cere îndreptarea greşelilor săvârşite de instanţă, prin exercitarea căilor de atac. Motivarea hotărârii este un element de transparenţă, inerent oricărui act jurisdicţional; h) Dreptul la libertatea lingvistică Injustiţie nu este consacrat ca atare de Convenţie, decât „în materie penală”. Totuşi, nu s-ar putea spune că limba în care se desfăşoară procesul şi se încheie actele de procedură nu face parte din componentele unui proces echitabil. De aceea, urmează ca adecvat să se recurgă la garanţiile recunoscute în acest sens în procesul penal; i) Dreptul persoanei de a compare personal în proces, deşi nu este garantat ca atare prin Convenţie, nu poate fi ignorat pentru asigurarea unui proces echitabil. Dreptul la apărare, egalitatea procesuală a părţilor, contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor implică neîndoielnic dreptul persoanei de a participa la proces; j) Convenţia a lăsat la dispoziţia fiecărui stat să stabilească legal admisibilitatea probelor, forţa lor şi sarcina probaţiunii. Dar, în legătură cu asemenea aspecte ale probaţiunii, organele europene de jurisdicţie sunt competente să aprecieze dacă ele se află într-o relaţie de compatibilitate cu exigenţele unui proces echitabil, precum şi cu celelalte drepturi consacrate în Convenţie. De asemenea, poate fi pusă în discuţie ilegalitatea unei probe, imoralitatea acesteia sau maniera în care proba a fost obţinută; k) Din alte câteva împrejurări s-ar putea deduce exigenţe ignorate pentru un proces echitabil, precum: atitudinea neloială a instanţei în privinţa apărării; neglijenţa sau nepriceperea avocatului; refuzul instanţei ca partea să fie asistată de un avocat, ignorarea principiului non bis în idem etc;

3°. Publicitatea dezbaterilor este explicit consemnată de art. 6, pct. 1 din Convenţie ca o garanţie pentru cel a cărui cauză este examinată de o instanţă. Transparenţa serviciului public a justiţiei pune la adăpost pe justiţiabil de arbitrariul unei „justiţii” secrete şi permite publicului să vegheze la buna administrare a justiţiei. Publicitatea nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a garanta scopul urmărit prin prevederile art. 6 din Convenţie. Publicitatea „dezbaterilor” nu este o regulă absolută, dar este absolută regula publicităţii „pronunţării hotărârii”;

4°. Examinarea cauzei într-un „termen rezonabil” – cum precizează art. 6, pct. 1 din Convenţie – prezintă o deosebită importanţă pentru buna administrare a justiţiei, dar şi pentru înlăturarea incertitudinilor şi restabilirea ordinei de drept. În principiu, „termenul rezonabil” se apreciază de la momentul sesizării instanţei, dar, uneori, de exemplu în cazul existenţei unor proceduri prealabile, trebuie să se aibă în vedere data la care s-a acţionat pentru rezolvarea situaţiei litigioase302. În materie penală, „termenul rezonabil” nu poate face abstracţie de momentul la care persoana a fost acuzată, moment de la care situaţia unei persoane este substanţial afectată. Cât priveşte data ultimă a „termenului rezonabil”, aceasta este, de regulă, cea la care hotărârea instanţei este irevocabilă.

Elementele de apreciere a caracterului rezonabil al termenului sunt diferite, concrete şi adeseori discutabile303. În orice caz, caracterul rezonabil al unui termen este, cel mai adesea, o chestiune de fapt, nici un criteriu neputând fi decisiv. (Poate fi avută în vedere natura procesului, conduita persoanei, funcţia pedagogică a hotărârii, conduita autorităţilor;

5°. Soluţionarea procesului de către un „tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege” constituie garanţia fundamentală şi inerentă unui proces echitabil. Ea poate fi descompusă în câteva elemente: a) Instanţa să fie stabilită prin lege; b) Judecătorii să fie independenţi; c) Ei trebuie să judece cauza cu desăvârşită imparţialitate. Aceste ultime elemente sunt însă interdependente.

A) Precizarea ca „tribunalul să fie stabilit prin lege” este lipsită de echivocitate. Totuşi, ea comportă câteva accente: instanţa trebuie să fie stabilită prin lege, atât sub aspect formal, cât şi sub aspect material; nu este absolut necesar ca acea instanţă să facă parte dintr-o ordine ierarhică proprie; ea trebuie însă să îndeplinească o funcţie jurisdicţională, în limitele competenţei atribuite; textul nu implică

02 Durata soluţionării incidentului de neconstituţionalitate trebuie de asemenea să fie luată în calcul „termenului rezonabil”. (Decizia Curţii europene din 29 mai 1986, seria A, nr. 117, p. 103; p. 50.)

03 Noţiunea „rezonabil” este un concept cu un conţinut variabil, refractar la orice încercare de apropriere dogmatică. (M. N. Cormick, On Reasonableness, în Les notions î contenu variable en droit, Bruxelles, 1984, p. 131 – 156).

Constituţional II posibilitatea instituirii de instanţe extraordinare, dar permite organizarea unor instanţe speciale.

B) Independenţa instanţei trebuie să fie reală, atât în raport cu celelalte puteri, cât şi în raport cu părţile din proces, cu grupurile de presiune politice, economice şi sociale. Independenţa judecătorilor derivă din statutul lor constituţional sau legal. Garanţia independenţei o constituie inamovibilitatea judecătorului „pe durata mandatului său”.

C) Imparţialitatea urmează să fie apreciată atât în raport cu câteva repere„obiective”, cât şi în raport cu criterii „subiective”.

În materie penală, art. 6, pct. 2 şi 3 din Convenţie precizează câteva drepturi speciale, constituite de asemenea ca şi garanţii ale unui proces echitabil: dreptul acuzatului de a se prevala de prezumpţia de nevinovăţie; dreptul de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzării; dreptul de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării; dreptul de a propune dovezi şi să le valorifice în proces; dreptul acuzatuui de a se apăra el însuşi ori de a-şi desemna un apărător, iar dacă nu are mijloace de a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu, când interesele justiţiei o cer; dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba în care se desfăşoară procesul.

*

Am rezervat un spaţiu relativ larg temei drepturilor şi libertăţilor fundamentale pentru că – aşa cum am mai spus – aceasta este tema perenă şi indeniabilă a condiţiei fiinţei umane şi aceasta este măsura autentică şi grăitoare a oricărei democraţii. Celelalte dimensiuni ale regimului politic sunt, adeseori, simple elemente decorative sau poate numai ambianţa în care iarăşi şi iarăşi se discută condiţia juridică a omului – reperul axiologic cardinal al oricărei societăţi.

Am rezervat de asemenea un spaţiu relativ larg semnificaţiilor şi implicaţiilor reglementărilor internaţionale la care ne-am ataşat, pentru prea simplul motiv că întâi şi mai întâi – cum postulează art. 20 din Constituţie – trebuie să ne raportăm la ele. Trăim în lume şi e timpul să trăim ca lumea.

R

TitlulIII

SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL PUTERII

Capitolul I AUTORITĂŢILE PUBLICE

Secţiunea 1-a FORME INSTITUŢIONALIZATE

175. Categorii de a\torjţăti_ publice – ca forme instituţionalizate ale sistemului_piileriL Schema simplificată a autorităţilor publice din sistemul puterii, precum şi a interrelaţiilor dintre aceste autorităţi poate fi considerată cea din figura 1.

Diversele autorităţi publice sunt susceptibile de grupare potrivit câtorva criterii. Dar toate aceste autorităţi, direct sau indirect, sunt dependente – ca expresie primordială a democraţiei – de instanţa politică, juridică şi morală absolută: poporu}

Sub asgecţ_social. Moral şi politi^rpoporul efete constituit din toţi cei care îl alcătuiesc, el afirmându-se astfel ca titular unic al suveranităţâTnăţionale (art. 2, alin. L); sub aspect juridic, poporul eşţe_ reprezentâT de toţi_cef^are_au capacitatea'de a-1 reprezenta^- corpul^ electoral. Poporul – prin corpul său electoral – se înfăţişează deci într-o dublT~calitate: ca forţă propulsoare a„ puterii – o forţăjnmarĂ-”originară^, politică. Ju^i^cj^gT^triDgajt^^^c^re îi conferă puterii legitimare^ autoritare – şi ca fundament social al acestei puteri.

Potrivit cu sursa autorităţilor pââfâficerrdnstâtirte în cadrul democraţiet-eonstituţionale – aceste autorităţi urmează a fi calificate ca^ reprezentative) (sau direct reprezentative) şi derivate (sau indirect

O

Figura 1

I reprezentative) ^ Fac parte din _p_rima-categorie Parlamentul.

— Pfeşedânteâe Republicii, consilierii locali şi primarii, iar dân cea de-a doua categorie^loăTe~ceJelalte autorităţi publice. Astfel, Parlamentul este „organul1 reprezentativ suprem al poporului român” (art. 58, alin. 1), ales „prin voFuniversaJ^jşgaŢ, direct, secret şi liber exprimat” (art. 59, alin. L); Preşedintele României esteUIes „prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” (artT8Â7^Iih IJ; consiliile locale^. Judeţene, ^orăşegg^4j^^i minunate sunt alese – în condiţiile legii2 – de„ către corpul ^electoral din circumscripţiile respectivelor unităţi administrativ-teritoriale (art. 120, alin. I); în „fine, primarii sunt aleşi, în aceleaşi condiţii ca şi consilierii locali 'Jart. 120T îTml!)*„.” Dimpotrivă, cei care alcătuiesc alte autorităţi publice decât cele arătate jsunt învestiţi, desemnaţi4 său numiţi, ţie de către organele reprezentative sau direct reprezentative, fie de către autorităţile administrative ierarhic superioare. Camera Deputaţflor~şi~Senatut numesc, fiecare, câte trei membri ai Curţii Constituţionale (art. 140, alin. 2); în şedinţa comună, cele doua Camere„ ale Parlamentului i numesc, dintre magistraţi, membrii T^orrsiliului Superior al MagistraturiâXârtr H2); *SenaţuJ_numeşte Avocatul Poporului (artT55r alin. 1). Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-minisâru~şi numeşte Guvernul pe baza votuluâlle~încT5defe acordat deTărTăânent, iar în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă”a~posâuâuî, revocă sau numeşte, la propunerea primului-minisţrUjjpe ceilalţi membri ai Guvernului (art. 85); numeşte pe trei dintre membrii CurţiâXoTlsââtuţionale (art. 140, alin. 2); la propunerea

1 Termenul astfel formulat, la singular şi articulat, nu trebuie să conducă la concluzia -evident greşită – că Parlamentul este „unicul” organ reprezentativ. Numai pentru a respecta rigorile gramaticale – în sensul corelării adecvate cu adjectivul care urmează -s-a recurs la această formulare.

2 A se vedea şi art. 5, 7 şi 13 din Legea nr. 69/1991 şi art. 1 din Legea nr. 70/1991.

De asemenea, a se vedea şi art. 5 din Legea nr. 69/1991 şi art. 1 din Legea nr. 70/1991.

Potrivit art. 7, alin. 1 şi art. 63 din Legea nr. 69/1991, legea administraţiei locale, consiliul judeţean „alege”, din rândul membrilor săi, delegaţia permanentă. „Alegerea” „re. În acest caz, semnificaţia desemnării unora dintre cei „aleşi prin sufragiu„ pentru „conducerea operativă a treburilor administraţiei publice judeţene„, exercitând unele dintre atribuţiile consiliului. Termenul „desemnare„ are însă o semnificaţie identică cu 068 comună în situaţia reglementată de art. 85, alin. 1 din Constituţie: „desemnarea” candidatului pentru funcţia de prim-ministru.

Consiliului Superior_al Magistraturii, numeşte în funcţie magistraţii -judecători şi procurori: j_cu excepţia celoi_stagiaxL (art. 124, alin. L şi art: 133, alin. 1); Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti (art. 122, alin. Y).

'ToTnvit cu„funcâââT fundamentală ce revine fiecărei autorităţi publice, distingem între: autoritatea deliberativă, îndeplinind în principal funcţia legislativa; autorifăfeă preşedinţială^ jndeplinind funcţia de nâediefeTntre „puterile statului”*, precum şi între stat şi societate, de reprezentare a statului român şi de garant al independenţei naţionale şi al integrităţii teritoriale a ţării; autoritatea guvernamentală, având ca principală funcţie asigurarea înfăptuirii politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice; autoritatea de jurisdicţie constituţională, asigurând conformitatea legilor cu Constituţia; autoritatea judecătorească, chemată să înfăptuiască justiţia; autoritatea constituită în instituţia Avocatul Poporului, având ca funcţie unică garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. \par Potrivit cu nivelul la care ele funcţionează, unele autorităţi sunt centrale – sau naţionale, altele sunt locale (de exemplu, Parlamentul, Preşedintele Republicii şi Guvernul, ca autorităţi centrale; consiliile locale, primarii şi prefecţii, ca autorităţi locale).

Din perspectiva proprietăţilor generale ale sistemului şi prin examinarea modului de articulare a sistemului puterii de stat, putem identifica principalele lui trăsături: a) El este un ansamblu complex, alcătuit din patru subsisteme: organul reprezentativ suprem şi unica autoritate legiuitoare a ţării; autoritatea executivă; autoritatea de jurisdicţie constituţională; autoritatea judecătorească. Două precizări sunt necesare: prin natura funcţiilor şi a atribuţiilor lui, Preşedintele Republicii nu este pur şi simplu un organ administrativ sau numai un asemenea organ; Avocatul Poporului poate fi integrat – fără a-i anula astfel trăsăturile specifice – în categoria autorităţilor administrative; b) Sistemul puterii este un sistem deschis, dinamic, implicând nu numai multiplicarea elementelor sale constitutive sau reorganizarea acestora, dar şi a funcţiilor ce le revin şi a mijloacelor de intercomunicare; c)

5 Sintagma trebuie interpretată în sensul de „organe ale statului”, statul neputând avea mai multe „puteri”. El are mai multe categorii de organe.

Jvlediul ambiant – cu care interacţionează sistemul puterii – îl constituie, pe plan intern, sistemul social-politic, iar pe plan extern, sistemul comunităţii internaţionale a statelor; d) Sistemul puterii de stat şi fiecare dintre subsistemele acestuia au una sau mai multe funcţii caracteristice; e) Ordinea lăuntrică a sistemului se caracterizează prin raporturi de subordonare şi de coordonare; f) Sistemul puterii de stat reprezintă o structură definită, însumând legăturile specifice stabilite între întreg şi parte, precum şi între părţile întregului; g) Sistemul puterii de stat are la bază fluxul informaţional dintre el şi societate, dintre el şi părţile ce-1 alcătuiesc, precum şi dintre aceste părţi; h) Sistemul puterii de stat şi fiecare dintre subsistemele acestuia au capacitate de autoreglare, precum şi capacitatea de a contribui la reglarea altor sisteme sau subsisteme; i) „Cartea tehnică” a sistemului este Constituţia, care îi instituie şi constituie elementele, îi stabileşte atributele, funcţiile şi structura.

Fiecare dintre aceste trăsături ar trebui „desfoliate”, argumentate şi exemplificate, ceea ce – sperăm că se va înţelege – nu este posibil, acum şi aici. Poate, totuşi, descrierea, chiar sumară, a structurii sistemului va fi de natură să complinească simpla enunţare a trăsăturilor acestuia.

176. Structura sistemului. „Cartea de identitate” a sistemului puterii de stat o reprezintă structura acestuia, adică ansamblul interrelaţiilor, prevăzute de Constituţie, între diferitele categorii de organe ale statului. Dintre acestea, în ordinea numerotării din schiţă, le consemnăm pe cele mai semnificative:

1°. Corpul electoral alege cele două Camere ale Parlamentului, prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat;

2°. Acelaşi corp electoral şi prin sufragiu având aceleaşi atribute, alege pe Preşedintele Republicii. De asemenea, prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la suspendarea din funcţie a Preşedintelui Republicii, corpul electoral hotărăşte asupra demiterii din funcţie a Preşedintelui;

3°. Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, acordă votul de încredere Guvernului, votul de învestitură a acestuia, ^e asemenea, printr-o moţiune de cenzură, Parlamentul – tot în Şedinţa comună a celor două Camere – retrage încrederea acordată

Guvernului (atât votul de încredere, cât şi moţiunea de cenzură, pot fi „provocate” de Guvern, prin angajarea răspunderii lui, în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege6.) ¦

Pentru exercitarea funcţiei sale de control asupra Guvernului, acesta trebuie să pună la dispoziţia Parlamentului sau a uneia dintre structurile lui, în condiţiile prevăzute de lege, informaţiile şj documentele cerute; membrii săi trebuie să participe la lucrările Parlamentului, dacă li se solicită prezenţa; Guvernul sau membrii lui trebuie să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori.

Camera Deputaţilor şi Senatul pot cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor;

4°. Preşedintele Republicii desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. De asemenea, la propunerea primului-ministru, revocă sau numeşte pe ceilalţi membri ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului.

Preşedintele poate să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. În toate cazurile de această natură, el este acela care poate dispune suspendarea din funcţie a respectivei persoane;

5°. Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, poate suspenda din funcţie pe Preşedintele României, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. Parlamentul poate, de asemenea, să ceară trimiterea în judecată a Preşedintelui pentru înaltă trădare7;

6 într-o asemenea situaţie, votul de încredere – care nu este identic cu votul de învestitură – rezultă, implicit, prin nedepunerea unei moţiuni de cenzură. Moţiunea de cenzură trebuie însă să fie totdeauna explicită, ea neputând rezultape cale de interpretare – din simple împrejurări de fapt.