Ion Budai Deleanu

Pe durata mandatului lor, Camerele lucrează în sesiuni: ordinare, două pe an, şi extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul membrilor respectivei Camere.

Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora.

Secţiunea a 2-a ORGANIZAREA PARLAMENTULUI

202. Organele directoare ale adunărilor. Camerele Parlamentului sunt legal constituite după validarea a cel puţin două treimi din mandatele celor ce le alcătuiesc. În vederea organizării activităţii de validare a mandatelor şi pentru desfăşurarea celorlalte activităţi specifice primei şedinţe a legislaturii, fiecare Cameră îşi alege un „birou de vârstă”, alcătuit din decanul de vârstă al membrilor adunării şi 4 secretari, desemnaţi din rândul celor mai tineri deputaţi, respectiv senatori;

Activitatea acestui birou vremelnic încetează, după constituirea legală a Camerelor, odată cu alegerea preşedintelui Camerei şi a biroului ei permanent.

Preşedintele şi ceilalţi membri din adunare, care alcătuiesc biroul permanent, constituie „organele de lucru” ale Camerei.

Preşedintele adunării este şi preşedintele biroului permanent, din care mai fac parte vicepreşedinţii, secretarii şi chestorii. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului.

Birourile permanente – precizează art. 61, alin. 5 din Constituţie – se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere. Această precizare are deplină semnificaţie mai ales în condiţiile existenţei unui grup parlamentar majoritar.

Preşedintele este ales, prin vot secret, dintre candidaţii propuşi de grupurile parlamentare. Este declarat ales candidatul care a întrunit, la primul tur, votul a cel puţin jumătate plus unu din totalul membrilor respectivei adunări. Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul de voturi necesar, se organizează un al doilea tur de scrutin, în cadrul căruia va fi declarat preşedinte candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi din totalul voturilor exprimate.

Preşedintele are următoarele atribuţii: a) Conduce lucrările adunării şi ale biroului permanent; b) Asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea regulamentului; c) Anunţă rezultatul votării şi hotărârile adoptate; d) Asigură legătura Camerei cu Preşedintele României, cu cealaltă Cameră şi cu Guvernul; e) Reprezintă Camera în relaţiile interne şi externe; f) Convoacă membrii Camerei în sesiuni ordinare sau extraordinare; g) Conduce lucrările Biroului permanent; h) Sesizează Curtea Constituţională, în condiţiile prevăzute de art. 144, literele „a” şi „b” din Constituţie; i) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de Constituţie, de leg1 organice şi ordinare, de regulamentul Camerei, de alte hotărâri ale acesteia, precum şi însărcinările date de Cameră.

Având ca reper temeiul legal al atribuţiilor preşedintelui, s-ar putea distinge între „atribuţii constituţionale”, adică cele prevăzute în Constituţie şi în legi organice şi „atribuţii parlamentare”, cele prevăzute în legi ordinare, în regulamentul Camerei sau în alte hotărâri ale acesteia. Astfel, potrivit Constituţiei, convocarea Camerelor în sesiuni ordinare şi extraordinare se face de preşedinţii acestora (art. 63, alin. 3); preşedintele Camerei este informat despre reţinerea sau percheziţia deputatului sau senatorului, în caz de infracţiune flagrantă, precum şi în celelalte cazuri care ar justifica reţinerea, arestarea, percheziţia sau trimiterea în judecată şi deschide procedura pentru încuviinţarea măsurii (art. 69); preşedinţii Camerelor iniţiază, prin intermediul unei comisii paritare, procedura de mediere (art. 76, alin. 1); preşedinţii Camerelor sunt consultaţi în vederea dizolvării Parlamentului (art. 89, alin. 1); preşedintele Senatului sau, după caz, preşedintele Camerei Deputaţilor asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României (art. 97, alin. 1); prin intermediul preşedintelui Camerei se solicită informaţiile şi documentele necesare Camerei sau comisiilor acesteia (art. 110, alin. 1); preşedintele Camerei sesizează Curtea Constituţională pentru controlul constituţionalităţii unei legi sau a regulamentului Camerei (art. 144, alin. 1, literele a şi b).

Vicepreşedinţii sunt aleşi, prin vot secret, în aceleaşi condiţii ca şi preşedintele, la propunerea grupurilor parlamentare, în cadrul numărului de locuri stabilite pentru, fiecare grup parlamentar. Vicepreşedinţii îndeplinesc, în ordinea stabilită de biroul permanent, atribuţiile preşedintelui, în absenţa acestuia, precum şi alte sarcini încredinţate de biroul permanent.

Secretarii se aleg după o procedură identică cu cea stabilită Pentru alegerea vicepreşedinţilor. În principal, ei veghează la redactarea proceselor verbale ale şedinţelor şi le autentifică prin semnătura lor, întocmesc lista înscrierilor la cuvânt, prezintă Propunerile, amendamentale şi orice alte comunicări adresate dunării, efectuează apelul nominal, notează rezultatul votului, ţin evidenţa hotărârilor adoptate, asistă pe preşedinte în realizarea atribuţiilor ce-i revin.

BIBUOTBCA 251 & CENTRALA

JAJGJM* iui. Ntpcca

Chestorii1^1 sunt şi ei aleşi după procedura, deja descrisă, pentru desemnarea preşedintelui, a vicepreşedinţilor şi a secretarilor. Ei verifică modul de gestionare a patrimoniului Camerei, exercită controlul financiar asupra pheltuielilor efectuate, prezintă respectivei adunări proiectul de buget al acesteia şi încheierea exerciţiului bugetar anual, asigură menţinerea ordinii în localul adunării şi îndeplinesc alte atribuţii, în conformitate cu dispoziţiile preşedintelui Camerei şi ale biroului ei permanent.

Biroul permanent este „organul de lucru” al Camerei^El este indubitabil un organ de stat, un organ intern al Camerei, având de îndeplinit „atribuţii” prevăzute în Constituţie, în celelalte legi şi în regulamente.

Biroul permanent este un organ colectiv. El este ales de către fiecare Cameră şi este chemat că organizeze desfăşurarea munci j parlamentare, precum şi sa asigure condiţiile materiale necesare acestei activităţi S-ar putea deci spune că biroul permanent are, pe de o parte, „competenţe politice”, iar pe de alta „atribuţii administrative”. Ca principale „competenţe politice”, biroul permanent: 4) Propune adunării perioada în care se va desfăşura sesiunea, iar la terminarea acesteia, data la care Camera îşi va relua lucrările; (^ Solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare; @ Supune aprobării Camerei regulamentul acesteia, precum şi propunerile pentru modificarea lui; (3^ Pregăteşte şi asigură desfăşurarea, în bune condiţii, a lucrărilor Camerei; (e]) Supune votului deputaţilor, respectiv a senatorilor, componenţa nominală a comisiilor parlamentare; ^? ^ Primeşte şi distribuie proiectele şi propunerile de legi, precum. Şi rapoartele comisiilor; (§J întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor parlamentare; (c) Organizează relaţiile Camerei cu

75 De la latinescul quaestor, magistrat roman însărcinat mai ales cu funcţii financiare.

76 Aceasta n-ar putea justifica, după părerea noastră, ideea că biroul permanent este un „organ politic şi organ administrativ” (M, Prelot, J. Boulouis, op. Cit., nr. 565, p-773). Faptul că un organ de stat îndeplineşte şi alte atribuţii decât cele ce-i sunt specifice lui, nu atrage eo ipso schimbarea naturii juridice a acelui organ. De exemplu, atribuţiile „administrative” rezervate chestorilor nu transformă ipso facto chestorul într-un funcţionar administrativ. Organele judecătoreşti îndeplinesc, pe lângă activitatea de judecată, ca activitate specifică lor şi definitorie pentru ele, şi ° „activitate administrativă”, fără ca astfel ele însele să devină organe administrative. Sub aspectul activităţii lor „administrative” – şi numai sub acest aspect – ele sunt subordonate Ministerului Justiţiei.

Parlamentele altor state şi cu organizaţiile parlamentare; ^ Supune spre aprobare Camerei componenţa delagaţiilor permanente la organizaţiile parlamentare mondiale sau regionale; ffi îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament sau însărcinări date de respectiva adunare. Atribuţiile „administrative” ale biroului permanent constau în conducerea şi controlul serviciilor adunării J ţn_ stabilirea statutului unora dintre funcţionarii adunării78, prezentarea proiectului de buget spre aprobare Camerei şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar.

203. Structuri ale şedinţelor comune. Adeseori, cum s-a putut reţine, cele două Camere ale Parlamentului lucrează în şedinţe comune. Asemenea situaţii, deşi destul de frecvente, reprezintă totuşi o abatere de la prevederile obişnuite şi tocmai de aceasta erau necesare reguli speciale pentru asigurarea organizării şi desfăşurării acestora.

Potrivit regulamentului şedinţelor comune, Birourile permanente ale Camerelor, împreună, elaborează proiectul ordinei de zi a şedinţei comune, stabilesc data şi locul desfăşurării acesteia.

Parlamentul îşi desfăşoară lucrările sub conducerea alternativă a preşedinţilor celor două Camere, asistaţi de doi secretari, câte unul din partea fiecărei Camere.

Pentru pregătirea lucrărilor şedinţelor comune, sunt sesizate mai întâi comisiile permanente competente ale fiecărei Camere, iar apoi ele sunt convocate în şedinţă comună.

În fine, pentru pregătirea lucrărilor în şedinţe comune, sunt constituite în unele domenii comisii permanente79 sau temporare comune.

204. Comisiile parlamentare. Fiecare fampră – spune art. 61, alin. 4 şi 5 din Constituţie – îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele

Structura serviciilor este propusă de secretarul general al aparatului fiecărei Camere, cu acordul biroului permanent, şi se supune aprobării Camerei.

Personalul din serviciile fiecărei Camere este condus de secretarul general al aparatului acestei Camere. El este numit de respectiva adunare, la propunerea preşedintelui.

Prin Hotărârea Parlamentului nr. 30/1993 („Monitorul Oficial” al României, nr. 133/1993) s-a constituit Comisia permanentă comună pentru exercitarea controlului Parlamentar asupra Serviciului Român de Informaţii.

Îşi pot constitui şi comisii comune. Comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice”a fiecărei Camere.

Aşadar, potrivit Constituţiei, există comisii permanente şi comisii speciale, comisii ale fiecărei Camere şi comisii comune.

A. Necesitatea comisiilor parlamentare şi natura lor juridică. Spre deosebire de grupuri, ca modalitate a parlamentarilor de a se constitui în secţiuni parlamentare, relativ omogene, prin afinităţile politice ale celor ce le alcătuiesc – secţiuni care, în principiu, nu sunt însă indispensabile pentru buna funcţionare a Camerelor, modificând chiar structura acestora, în detrimentul independenţei reprezentanţilor – gomisiile parlamentare răspund unor necesităţi impuse dejjgrigenţele muncii unui corp deliberativ, relativ numeros şi eterogen, atât sub aspectul opţiunilor politice, cât şi sub aspectul specialităţii. Necesitatea acestor comisii poate fi justificată sub cel puţin următoarele aspecte: a) Asigurarea continuităţii muncii parlamentare, între sesiunile şi chiar între şedinţele Camerelor; b) Pregătirea lucrărilor fiecărei Camere, iar uneori a Parlamentului, mai ales în perspectiva adoptării unor decizii, „instrucţiunea fiecărui dosar parlamentar neputându-se realiza convenabil în şedinţă plenară”80; c) îndeplinirea corespunzătoare a unora dintre funcţiile esenţiale şi specifice ce revin Parlamentului, prin chiar natura sa (mai ales funcţia de deliberare legislativă şi funcţia de control asupra activităţii executive); d) Diviziunea muncii parlamentare şi, în măsura posibilă, specializarea acesteia; e) Asigurarea operativităţii şi eficacităţii activităţii parlamentare.

Din perspectiva principiului autonomiei Parlamentului, regimul juridic al comisiilor parlamentare este lăsat la discreţia fiecărei Camere, cu condiţia însă ca modul de reglementare a statutului comisiilor să nu contravină Constituţiei, legilor organice şi ordinare, hotărârilor sau altor rezoluţii ale Parlamentului. Categoriile de comisii, organizarea şi funcţionarea lor, prerogativele pe care Ie au, actele pe care ele le emit sunt fixate, dând expresie şi principiului autonomiei regulamentare, prin regulamentul fiecărei Camere.

Cât priveşte natura juridică a comisiilor parlamentare, se pare că aceasta este descifrată prin chiar dispoziţiile celor două regulamente, unde, în terminis, se spune că respectivele comisii sunt a M. Prelot, J. Boulouis, op. Cit., nr. 575, p. 329.

„organe de lucru… Înfiinţate cu scopul de a îndeplini însărcinările ce le sunt încredinţate în vederea pregătirii lucrărilor” Camerei Deputaţilor şi Senatului81. Deşi expresia „organ de lucru” este indefinită şi improprie, ea sugerează totuşi natura juridică a comisiilor: ele sunt organe de stat, organe interne ale fiecărei adunări sau, după caz, ale Parlamentului. La această concluzie se poate ajunge şi pe calea sintezei calitative a atribuţiilor92 ce le revin, atribuţiile desemnând tocmai sfera de autoritate sau de competenţă a unui organ de stat. In orice caz, prerogative cum sunt cele recunoscute comisiilor de anchetă semnifică indubitabil factura statală a acestora, iar celelalte comisii nu pot fi diferite de comisiile de anchetă, sub aspectul naturii lor juridice. Este adevărat că, de regulă, comisiile nu recurg ele însele la manifestări unilaterale de voinţă producătoare de efecte juridice. Nu este însă de esenţa unui organ de stat ca el însuşi să exteriorizeze asemenea manifestări. Activităţile comisiilor şi actele pe care ele le emit se integrează însă, incontestabil, în procedura de elaborare a unor acte de putere, specifice organelor de stat.

B. Categorii de comisiiparlamentare. Prm texte identice, cele două regulamente precizează că adunările „organizează comisii permanente şi îşi pot constitui comisii speciale, de anchetă sau de mediere”.

Simplificând lucrurile, grupăm comisiile parlamentare în două categorii: a) permanente; b) temporare (comisiile speciale, de ancheta, de mediere şi cele ad-hoc sau excepţionale).

Comisiile permanente sunt congtitiiitft pp Hnr^ţ^ legislaturii. _Numărul, denumirea şi competenţa fiecărei comisii sunt stabilite de jâecare Cameră, fie direct, prin regiilarneptnl arpstpia, fip prjr|tr-n hotărâre ulterioară regulamentului. Un număr restrâns de comisii permanente are drept consecinţă cuprinderea unui număr mare de membri, ele devenind nişte „miniparlamente”, lipsite de operativitate şi eficacitate. Un număr mare de comisii poate conduce la dublarea

Art. 35 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi a art. 29 din Regulamentul Senatului.

„Este adevărat că regulamentele nu vorbesc despre „atribuţii„, ci despre „însărcinări”, dar aceasta nu schimbă datele problemei: natura prerogativelor comisiilor trebuie calificată potrivit cu conţinutul şi finalităţile acestor prerogative, iar nu cu modul de denumire.

Ramurilor sau domeniilor executivului, „fiecare preşedinte de comisie jucând rolul unui contra-ministru”.

Alegerea membrilor comişiijor este supusă principiului reprezentării proporţionale a grupurilor parlamentare, numărul de locuri care revine~tiecărui grup parlamentar fiind stabilit de fiecare Cameră, la propunerea biroului permanent al acesteia, ţinând seama de configuraţia poTâtică a Camerei.

Comisiile îşi aleg birourile, configuraţia politică a Camerei din care ele provin. Biroul fiecărei comisii aprobă ordinea de zi a şedinţelor; propune proiectuT regulamentului de tuncţionare a comisiei; el constituie, daca p^ţ” cazul, subcomisii, _desemnându-le componenţa, sarcinile şi conducerea; stabileşte sarcinile ce revin membrilor comisiei; hotărăşte în toate problemele ce interesează bunul mers al activităţii comisiei.

Un_P_arlamentar face parte obligatoriu dintr-o singură comisie enţă; ^^ '

Participarea membrilor comisiei la şedinţele acesteia este obligatorie. ~ ~ „ „

~ Şedinţele comisiilor^de regulă, nu sunt publice. JLa-şedinţele acestora pot participa, fără drept de vot, deputaţii sau senatorii care au făcut propuneri ce stau la baza lucrărilor acestora (autori de propuneri legislative, de amendamente, de anchetă parlamentară etc), precum şi, la cererea preşedintelui comisiei, specialişti din domeniul tehnico-legislativ sau din alte domenii. Miniştrii au acces la lucrările comisiilor.

Hotărârile comisiilor jieadoptă cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor prezenţi. ~

Fiecare comisie desemneaza7Tă~propunerea preşedintelui ei, unul sau mai mulţi raportori, care redactează raportul sau avizul comisiei şi îl supune aprobării acesteia. Rapoartele sau, după caz, avizele cuprind, în mod obligatoriu, pe lângă opinia majorităţii membrilor comisiei şi părerea contrară, motivată, a celorlalţi membri. Aceste câteva reguli de organizare şi funcţionare sunt comune tuturor comisiilor, indiferent de specificul activităţii lor.

83Didier Maus, Institutions politiques franţaises, Masson, Paris-Milan-Barcelon-Mexico, 1990, p. 199.

Comisiile permanente au ca atribuţii prjpcipaie: a^ întocmirea _rgportului sau avizului84 asupra proiectului sau f î d] i l h b) Efectuarea, în cadru] ^competenţei lor, a anchetelor parlamentareJ cu încuviinţarea Camerei; c) Avizarea, îel ifiris. _sau-oral? 5, a amendamentelor la proiectele de legi sau la propunerile legislative: dl pezBaterea şi adoptarea hotărârilor asupra altor probleme trimise lor p

Comisia este sesizată în fond atunci când proiectul de lege, propunerea legislativă sau amendamentele la acestea aparţin competenţei comisiei, prin specificul materiei ce face obiectul viitoarei reglementări. Comisia sesizată în fond elaborează raportul. Orice altă comisie, la cererea biroului permanent sau la iniţiativa proprie, elaborează un aviz. În raportul comisiei sesizate în fond se va face referire la toate avizele celorlalte comisii care au examinat proiectul sau propunerea respectivă.

Raportul comisiei cuprinde propuneri motivate privind: a) Admiterea fără modificări a actului examinat; b) Respingerea actului examinat; c) Admiterea actuli cu modificări.

Comisiile temporare sunt comisii speciale, comisiile _de anchetă, comisiile de mediere şi comisiile ad-hoc sau excepţionale,. Ele îşi desfăşoară activitatea până când Camera sau, după caz, Parlamentul decide definitiv asupra lucrărilor încredinţate

TU UJO

84 Se întocmeşte un raport sau aviz, după cum comisia a fost sau nu sesizată în fond. „Rapoartele” şi „avizele” presupun existenţa prealabilă a unor lucrări, întocmite din iniţiativa altor factori decât comisia respectivă, urmând ca aceasta să emită o opinie asupra respectivei lucrări. „Propunerile” sunt expresia unei iniţiative luate de către comisie. Distincţia între „avize” şi „rapoarte” este mai dificilă. Se acceptă însă, se pare, distincţia la care ne-am oprit: când o comisie a fost sesizată de biroul permanent al Camerei pentru a examina un proiect de lege, o propunere legislativă sau o altă lucrare, ea urmează să alcătuiască un raport; în cazul în care comisia este chemată să se pronunţe asupra unui amendament, ca şi asupra unei iniţiative sau propuneri legislative, cu privire la care o altă comisie a fost deja sesizată în vederea prezentării unui raport, se va proceda pe cale de avize. (T. Drăganu, op. Cit., II, p. 211.)

Avizarea amendamentelor scrise, depuse cu cel puţin 6 zile înainte de data dezbaterii în plen, se face tot în scris, de către comisia sesizată în fond; numai dacă aceasta consideră necesar, se va cere şi avizul altei comisii. Pentru amendamentele orale, prezentate în plen, cu privire la probleme de redactare sau alte aspecte mai puţin însemnate, avizarea se va putea face oral, de către raportorul comisiei sesizate în fond, la solicitarea preşedintelui Camerei.

E

Comisiile speciale sunt constituite, de la caz la caz, de către fiecare Cameră pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru~ elaborarea unor propuneri legislativegp~sau pentru alte obiectâveT-jndicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei. O comisie specială~se* substituie deci competenţei obişnuite a unei comisii permanente87.

Comisiile de anchetă pot fi constituite, de fiecare Cameră, la cererea a cel puţin unei treimi din membrii acesteia. Reglementările în~ materie sunt lacunare. Şi aceasta nu îâî ceea ce priveşte instituţionalizarea însăşi a comisiilor de anchetă, care, la urma urmelor, nu sunt decât un corolar logic şi indispensabil al prerogativelor parlamentare88, un instrument pentru exercitarea funcţiei de control parlamentar89, ci cât priveşte condiţiile de înfiinţare a acestor comisii, prerogativele lor şi natura lor juridică.

Textele corespunzătoare din cele două regulamente nu fac nici o referire la circumstanţele şi limitele constituirii unei comisii de anchetă. Considerăm că acestea ar putea fi cel puţin următoarele: a) Existenţa unui fapt determinat, susceptibil de anchetă; b) Inexistenţa unei proceduri judiciare deschise cu privire la acel fapt sau a unei hotărâri judecătoreşti definitive; c) Adoptarea unei legi, dacă prin ancheta parlamentară se derogă de la dispoziţiile legale în vigoare, întrucât prin hotărârea unei singure Camere nu pot fi create proceduri sau jurisdicţii contrare celor prevăzute prin lege. Numai astfel se respectă independenţa autorităţilor publice, competenţa

86 Propunerile legislative astfel elaborate nu se mai supun examinării altor comisii.

87 Cele două regulamente nu precizează la propunerea cui se hotărăşte constituirea unei comisii speciale. În logica lucrurilor, o astfel de propunere ar putea fi făcută de biroul permanent, de o comisie permanentă, de un grup determinat de deputaţi sau de senatori ori de un grup parlamentar. După modelul altor sisteme parlamentare, propunerea ar putea aparţine şi Guvernului. În acest caz, propunerea Guvernului ar putea constitui „un mijloc de presiune guvernamentallă asupra unei comisii permanente recalcitrante”. (Ph. Parini, op. Cit., p. 194.).

88 Apariţia comisiilor de anchetă coincide, în fapt, cu apariţia parlamentelor.

89 Potrivit cu obiectul lor, anchetele parlamentare pot fi: a) anchete judiciare, în materie de imunităţi parlamentare sau în alte situaţii prevăzute de lege ori de regulamentele Camerelor; b) anchete electorale, dacă prin lege acestea nu sunt conferite unor organe special create pentru rezolvarea problemelor de contencios electoral; c) anchetele legislative, cu privire la oportunitatea unui proiect sau a unei propuneri de lege ori cu privire la rezultatele aplicării experimentale a unei legi; d) anchete politice, având ca obiect acţiunea politică şi administrativă a executivului. Anchetele politice sunt cele care fac obiectul considerentelor ce urmează.

Exclusivă a organelor administrative şi judecătoreşti şi principiul legalităţii90.

Pentru a-şi putea îndeplini mandatul, comisia de anchetă trebuie să fie înzestrată cu mijloace de acţiune adecvate. În acest sens, art. 71 din Regulamentul Camerei Deputaţilor91 face câteva precizări: comisia citează orice persoană care poate avea cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului; la cererea comisiei, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze; instituţiile şi organizaţiile sunt obligate, în condiţiile legii, să-şi dea concursul la solicitările comisiei de anchetă; când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unor experţi, comisia de anchetă dispune efectuarea de expertize.

Dar precizarea semnificativă ni se pare a fi aceea în sensul căreia „dispoziţiile legii referitoare la citarea, prezentarea şi ascultarea martorilor, precum şi cele privitoare la prezentarea şi predarea obiectelor ori înscrisurilor sau efectuarea expertizelor se aplică în mod corespunzător”92

Ftijfi