Irving Stone The Passions of the Mind vol. 2 (continuare la Turnul Nebunilor) paria

DRUMUL PARCURS ÎMPREUNĂ

Pentru Sigmund Freud, noul an medical începu la 1 octombrie sub cele mai bune auspicii, căci marcă întâlnirea lui cu un strălucit avocat pe nume Lertzing, în vârstă de aproape treizeci de ani, care cumpărase din întâmplare un exemplar din Psihopatologia vieţii cotidiene. După şase ani de tulburări emoţionale profunde, Lertzing ajunse la concluzia că găsise, în sfârşit, un doctor care înţelegea cum funcţionează mintea omenească. Suferea de nevroze obsesive şi, deşi avea o înaltă calificare în domeniul legislaţiei comerciale, reuşise abia de curând să şi dea examenul de licenţă în drept penal, pentru că ani de zile aceste obsesii îl împiedicaseră să lucreze.

Lertzing se remarca printr o inteligenţă ieşită din comun şi o temeinică pregătire academică. Putea oare mintea lui disciplinată să depăşească fanteziile şi amăgirile? Ar fi reuşit oare, printr un uriaş efort de voinţă, să învingă obsesiile care îi sfredeliseră subconştientul, transformându i existenţa într un calvar?

Avocatul Lertzing era un bărbat înalt, zvelt, blond, cu ochii albaştri, limpezi şi gesturi bruşte. De la bun început îi spuse lui Sigmund că baza suferinţei lui o formau temerile recurente în legătură cu ceea ce ar putea să li se întâmple celor două fiinţe pe care le iubea cel mai mult pe lume, tatăl lui şi tânăra femeie de care era îndrăgostit de zece ani. Când se bărbierea, se lupta din răsputeri să şi reprime impulsul de a şi tăia beregata cu briciul ascuţit. După ce îi destăinui aceste două lucruri, începu să şi relateze viaţa sexuală: nu se masturbase aproape deloc, cu excepţia perioadei de viaţă cuprinsă între şaisprezece şi şaptesprezece ani. Nu avusese relaţii sexuale până la vârsta de douăzeci şi şase de ani. Era frustrat din cauza imposibilităţii de a întreţine relaţii sexuale, căci îi repugna să se culce cu prostituatele. Când Sigmund îl întrebă de ce pusese atât de mult accent pe viaţa sa sexuală în timpul acestei prime şedinţe, Lertzing răspunse:

— Domnule profesor Freud, cunosc punctul de vedere pe care l susţineţi. Dar nu am făcut nici o legătură între teoria sexuală şi boala mea înainte de a citi Psihopatologia vieţii cotidiene.

Lertzing susţinea că sexualitatea lui fusese deşteptată între cel de al patrulea şi al cincilea an de viaţă de o guvernantă tânără şi frumoasă, căreia el îi spunea pe numele de familie, Fräulein Peter şi nu pe numele mic, aşa cum se obişnuia. Sigmund observă cu interes că numele ei de familie era bărbătesc. În acea după amiază, Fräulein Peter era întinsă pe o canapea şi citea. Băiatul o întrebase dacă poate să se bage sub fusta ei. Guvernanta fusese de acord, cu condiţia să nu spună nimănui. Lertzing îi descrise cum îşi plimbase mâinile pe partea de jos a corpului ei şi pe organele genitale, a căror formă i se păruse ciudată. Se simţea mânat de dorinţa puternică de a vedea cum arată organul femeiesc. Îi plăcea să l privească. După aceea i s a permis o bună bucată de vreme să se culce în pat cu Fräulein Peter, s o dezbrace şi să şi plimbe mâinile pe trupul ei. Începu să aibă erecţii, iar prima dată când i se întâmplă lucrul acesta se duse plângând la mama sa să i spună ce tare îl doare.

Nu şi amintea ce îi răspunsese mama, însă din acel moment devenise obsedat de ideea că părinţii lui îi ghiceau gândurile. La aceasta se adăuga teama că şi le rostea cu voce tare şi numai el nu le putea auzi. Cea mai mare anxietate îi era provocată acum de eventualitatea ca tatăl lui să moară. Abia câteva săptămâni mai târziu află Sigmund că tatăl lui Lertzing murise de ani de zile.

Boala lui Lertzing atinsese apogeul în timpul manevrelor militare la care participase vara trecută în calitate de ofiţer. Într­una din zile, cu ocazia unui marş lung, îşi pierduse ochelarii. Deşi ştia că poate să i găsească uşor, renunţă la idee. Mai târziu, în timpul unei pauze, un coleg căpitan de care Lertzing se temea pentru că părea încântat să comită acte de cruzime, îi povesti despre o pedeapsă brutală aplicată deţinuţilor...

Pacientul sări în sus de pe canapea şi îl rugă pe Sigmund să nu i ceară să spună despre ce fel de pedeapsă era vorba. Începu apoi să se plimbe nervos încoace şi încolo prin încăpere, iar privirea ochilor lui albaştri, limpezi, rămase pironită în gol. Sigmund îl informă că depăşirea unor astfel de rezistenţe reprezenta o parte importantă a tratamentului şi că, întrucât Lertzing adusese singur vorba despre acea pedeapsă, fără a fi îndemnat sau influenţat de doctor, va trebui să şi continue relatarea. Lertzing, palid şi disperat, izbucni:

— ... deţinutul era legat... deasupra feselor i se punea o oală şi... şi în oală erau băgaţi câţiva şobolani... care... care îşi făceau drum în... În...

Se prăbuşi pe canapea, incapabil să mai continue. Sigmund întrebă:

— În anus?

— Da, şopti sfârşit Lertzing.

Sigmund remarcă amestecul de oroare şi plăcere pe care l exprima chipul lui Lertzing. După o clipă, acesta adăugă:

— În momentul acela mi a trecut prin minte gândul că asta s ar putea întâmpla unor persoane care îmi sunt foarte dragi.

Acestea erau tatăl său, pe care Lertzing îl credea tot în viaţă în divagaţiile lui, şi logodnica sa de mai mult timp. Singura modalitate prin care putea respinge aceste imagini omniprezente ale şobolanilor care rodeau anusurile tatălui şi al logodnicei era să scuture din cap violent şi să exclame:

— Ce părere aveţi?

Obsesia lui Lertzing se complică apoi tot mai mult. Căpitanul de care se temea, crezându l un om violent, deveni un substitut al tatălui său. Când îi sosiră noii ochelari la oficiul poştal de lângă baza militară, căpitanul îi aduse pachetul lui Lertzing şi îi spuse ca prietenul lor, locotenentul Nahl, plătise pentru el 3,80 krönen la poştă. Lertzing îşi spuse în sinea lui: „Trebuie să i înapoiez banii locotenentului Nahl".

Dar în mintea lui Lertzing, acest ordin deveni o poruncă dată de tatăl său. Era hotărât să plătească datoria, dar, în acelaşi timp, nu voia sub nici o formă să restituie banii de teamă ca nu cumva închipuirile lui în legătură cu şobolanii, cu tatăl şi cu logodnica lui să se transforme în realitate! Şobolanii din oală şi ochelarii cei noi se întreţeseau în mod inseparabil în structura gândirii lui.

Complexul de vinovăţie al lui Lertzing era alimentat şi de faptul că adormise pe la miezul nopţii în camera alăturată aceleia în care murise tatăl lui în jurul orei unu şi jumătate. Astfel, fiul nu putuse să şi ia un ultim rămas bun de la tată, în ciuda faptului că acesta îl strigase de mai multe ori. Obsedat de această vinovăţie, nu fusese în stare să şi continue studiile de drept. După o lună de tratament, Sigmund decise că şi poate asuma riscul de a i oferi lui Lertzing un prim fir conducător. Spre sfârşitul uneia din şedinţe, îi spuse:

— Când se constată incompatibilitatea dintre un afect şi conţinutul său ideaţional (în cazul de faţă, între intensitatea autoreproşului şi condiţiile care l au generat), un neiniţiat va spune că efectul este prea mare în raport cu motivul respectiv, că este exagerat şi, în consecinţă, implicaţia care decurge din autoreproş este falsă... Medicul va afirma contrariul: Nu. Afectul este justificat. Sentimentul de vinovăţie, ca atare, nu izvorăşte din alte critici. Însă aparţine altui conţinut, care nu e cunoscut (subconştientul) şi pe care trebuie să l căutăm. Conţinutul ideaţional cunoscut a ajuns în poziţia sa actuală numai din cauza unei conexiuni false. Nu suntem obişnuiţi să simţim afecte puternice fără ca acestea să aibă un conţinut ideaţional, aşadar, în absenţa lui, apucăm la repezeală un substitut care ni se pare potrivit într un fel sau altul.

Venise timpul ca tânărul nefericit să înceapă să sondeze săpături în conţinutul subconştient al minţii sale. Sigmund adăugă:

— Între conştient şi subconştient există diferenţe psihologice; toate elementele din planul conştiinţei sunt supuse unui proces de erodare, de schimbare şi de uitare, în timp ce materialul aflat în subconştient este relativ nemodificabil. Acum trebuie să încercăm să ajungem tocmai la acest conţinut subconştient.

Sigmund îi mai explică şi faptul că, în teoria psihanalitică, „fiecare teamă corespunde unei dorinţe anterioare care este acum refulată". Îi mai spuse că unii pacienţi se complac în suferinţa lor şi îşi întârzie cu bună ştiinţă vindecarea. Suferinţa îi satisface, pentru că eliberează vinovăţia din subconştient. Avocatul Lerzing îi povesti despre dorinţa sa de a l vedea mort pe tatăl său, mai ales în ultimii ani, pentru că în felul acesta ar fi moştenit suficienţi bani ca să se poată căsători cu logodnica sa fără zestre. Îşi aminti că în copilărie tatăl său îl bătuse cândva sălbatic pentru că muşcase pe cineva. După ce îi împărtăşise această informaţie, Lertzing spuse:

— L am muşcat. Asta este ceea ce fac şi şobolanii, nu i aşa? Asta este imaginea care m a obsedat, şobolanii care muşcau pentru a şi face drum să intre în anus.

Abia câteva luni mai târziu, o observaţie întâmplătoare făcută de Lertzing îi dădu lui Sigmund posibilitatea de a descoperi care fusese cauza ce declanşase boala cu şase ani în urmă. Mama lui îl anunţase că unul dintre verii lor bogaţi era de acord ca Lertzing să se căsătorească cu una din fiicele lui şi îi oferea şi un post la firmă, care i ar fi asigurat un succes imediat în cariera sa de jurist. Lertzing nu voia să se căsătorească cu fata pe care abia dacă o cunoştea şi nu o iubea. Însă tentaţia banilor şi a succesului era foarte puternică. Îmbolnăvindu se şi suferind apoi de toate aceste obsesii, evitase luarea oricărei decizii.

Lertzing efectuă o transferanţă totală: dr. Sigmund Freud deveni vărul cel bogat care voia să l însoare cu fiica sa, o fată pe care o întâlnise pe treptele de la intrarea în casă deveni copilul profesorului Freud. Acesta îl cicălea, insistând să se căsătorească cu fiica sa. Îl insultă grosolan pe dr. Freud pentru că îl îndemna să şi abandoneze dragostea cea adevărată şi să se căsătorească pentru bani şi poziţie socială, ceea ce în mintea lui era inacceptabil. Apoi doctorul deveni tatăl lui, care îl bătea la fund. Apoi deveni substitutul tatălui, căpitanul cel sadic. În toate aceste transferanţe, inclusiv cea în care dr. Freud deveni Fräulein Peter, Lertzing rosti reproşuri, insulte, înjurături, făcu crize de furie, plânse, avu izbucniri de violenţă. Efectul final fu salvator. Lertzing auzi toate aceste revărsări ale subconştientului său şi fu capabil să înţeleagă natura bolii sale.

Rămânea acum de rezolvat problema obsesiei şobolanilor şi a erotismului anal al pacientului. Lertzing suferise aproape tot timpul iritaţii ale anusului, pentru că în copilărie avusese viermi intestinali. În primii ani de viaţă, înainte să se vâre sub fusta domnişoarei Pe­ter, cei ai casei îi spuseseră că penisul lui mititel se numeşte viermişor. Apoi asociase şobolanii cu banii, care reprezentau una din preocupările majore ale personalităţii anale. Când dr. Freud îi spusese care este onorariul lui pentru o oră de tratament, Lertzing îşi spusese în gând: „Aşa de mulţi florini, aşa de mulţi şobolani!".

Pe vremea când tatăl lui îşi satisfăcuse stagiul militar, i se spusese „Şobolanul" pentru că juca tot timpul cărţi, pierdea şi făcea datorii pe care nu le plătea niciodată. Povestirea sadică a căpitanului, combinată cu ordinul de a înapoia banii pentru ochelari, strânsese şi mai mult legătura dintre şobolani şi bani în mintea lui.

Dar şi mai importantă era aici aluzia la actul sexual prin anus. Repulsia lui faţă de acel căpitan ascundea, de fapt, o atracţie de tip homosexual. Boala lui reprezenta, în bună parte, o pedeapsă pentru această vină.

Lertzing avu nevoie de unsprezece luni de tratament, câte o şedinţă în fiecare zi, pentru a elimina din subconştient toate resturile de sentimente refulate din copilărie care se înţepeniseră acolo şi pentru a înlătura definitiv obsesia şobolanilor. Pacientul, care la început se îngrozise în faţa produselor patologice ale minţii sale subconştiente, deschisese ochii larg şi începu să privească cu mai multă atenţie la fanteziile inventate de el, la sentimentele reprimate şi la fobiile care îl stăpâniseră. Acum, când amintirile şi conflictele uitate pătrunseseră în conştient, înţelese că tatăl său era în mod irevocabil mort, că nu comisese nici o crimă împotriva lui, că obsesiile lui provocate de experienţele din copilărie se petrecuseră într o perioadă în care el nu deţinea controlul asupra propriilor emoţii şi trebuiau date definitiv uitării.

Când avocatul Lertzing scăpă de fobia şobolanilor, Sigmund îl declară vindecat. Avocatul îşi reluă munca, preluând de astă dată şi cazuri penale. Înainte ca Sigmund să şi ia rămas bun de la el, îl întrebă dacă e de acord să publice cazul, bineînţeles fără a i dezvălui identitatea. Lertzing n a avut nici o obiecţie.

2
Karl Abraham veni de la Berlin la mijlocul lui decembrie 1907 ca să petreacă o duminică întreagă cu Sigmund Freud, aşa cum făcuse şi Carl Jung cu vreo nouă luni în urmă. Sigmund îl întâmpină cu căldură pe Abraham; primise mai multe scrisori entuziaste de la acest medic în vârstă de treizeci de ani care îl considera pe Sigmund mentorul său. În ciuda veneraţiei ce i strălucea în ochii candizi, Karl Abraham era, în esenţă, un om rezervat, care prefera să i asculte pe alţii. Carl Jung vorbise neîntrerupt în primele trei ore ale vizitei sale. Karl Abraham dorea în mod clar să asculte timp de trei ore ce va spune Sigmund, sau poate chiar timp de trei zile, atât cât avea să rămână în Viena.

— Aşadar, aţi luat o decizie definitivă? Vreţi să părăsiţi lumea instituţiilor? întrebă Sigmund, după ce Martha venise să facă cunoştinţă cu el şi servitoarea le adusese cafeaua.

— Da, domnule profesor Freud. Am petrecut patru ani la Spitalul municipal de boli psihice din Dalldorf, deşi iniţial m am dus acolo fără să fiu interesat în mod special de psihiatrie . Evoluţia mea seamănă foarte mult cu a dumneavoastră: mi am petrecut primii ani la histologie şi am studiat patologia şi anatomia creierului. Dar după ce am lucrat un timp în aşezămintele de boli psihice, au început să mă intereseze pacienţii ca atare. Nu înţelegeam absolut nimic din ceea ce se petrece în interiorul capetelor lor sau al sistemului lor nervos. Şi nici nu simţeam dorinţa să aflu ceva. Eram un fel de custode. De aceea i am scris profesorului Eugen Bleuler de la Burghölzli. Am citit o parte din materialele publicate de discipolii lui şi am ajuns la concluzia că încercau să descopere cauzele. Mi s a părut că este spitalul cu cea mai mare deschidere din Europa. Am fost angajat acolo şi, doi ani mai târziu, când Carl Jung i a sugerat lui Bleuler să mă facă asistentul lui, m am întors la Berlin, m am căsătorit şi m am mutat apoi împreună cu soţia într un apartament aflat la zece minute de Burghölzli.

Sigmund zâmbi amintindu şi de primul apartament al Marthei din Sühnhaus şi de mobila grea, de mahon, pe care o cumpărase Rosa.

— Am ales locul cel mai potrivit, continuă Karl Abraham cu vocea lui serioasă şi bine modulată, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre motivaţie. Am învăţat foarte mult despre dementia praecox de la Bleuler şi de la Jung şi din cei trei ani de observare a pacienţilor. Însă norocul meu de la Burghölzli s a dovedit a fi, de fapt, întâlnirea cu profesorul Sigmund Freud şi cu studiile sale asupra subconştientului. Atât Bleuler, cât şi Jung m au conjurat să citesc cărţile dumneavoastră. Timp de aproape doi ani, ne am petrecut ora de după amiază rezervată odihnei şi ceaiului discutând teoriile dumneavoastră şi raportându le la pacienţii noştri.

— Şi v aţi deschis un cabinet la Berlin? Intenţionaţi să deveniţi primul psihanalist din Germania?

— Da. Ştiu că la început va fi greu, căci nu dispunem de alţi bani în afara celor câştigaţi de mine. Aceasta este, de obicei, soarta doctorilor tineri, nu i aşa? Sunt hotărât să mă fac cunoscut drept psihanalist freudian, deşi probabil că va trebui să practic psihiatria încă vreo câţiva ani. Dr. Hermann Oppenheim, care are un sanatoriu particular, este văr cu mine prin alianţă. O să mă lase să lucrez o zi pe săptămână la clinica lui. O, nu ca psihanalist, mi a pus clar în vedere lucrul acesta! Dar am şi alţi prieteni în lumea medicală care îmi vor trimite cazuri.

Ridică privirile spre Sigmund şi zâmbi timid.

— Dar abia după ce orice altă formă de tratament se va dovedi ineficientă! Cu îngăduinţa dumneavoastră, am să întemeiez o Societate de psihanaliză şi am să ţin şedinţe la mine acasă, la Berlin, aşa cum aţi făcut şi dumneavoastră aici în ultimii cinci ani.

Sigmund încuviinţă din toată inima, apoi spuse:

— Dacă am să vă numesc discipolul şi colaboratorul meu, am să mi permit uneori să iau şi anumite măsuri în numele dumnea­voastră. De pildă, se întâmplă adesea să mi scrie pacienţi din Germania care au nevoie de ajutor. Până acum nu am avut către cine să i îndrum. Acum vă am pe dumneavoastră.

Karl Abraham era un bărbat liniştit şi de cele mai multe ori bine dispus. În măsura în care îşi putea da seama Sigmund, nu avea nici un fel de ascunzişuri. Era convins că dacă omul manifestă răbdare, e în stare să încline balanţa destinului în favoarea sa. Lucrul acesta ieşi clar la iveală când Sigmund încercă să l avertizeze asupra opoziţiei căreia va trebui să i facă faţă. Abraham ascultă calm şi atent tot ce i povesti Sigmund despre anii furtunoşi prin care trecuse şi răspunse apoi pe un ton sigur de el:

— În ciuda tuturor adversităţilor şi a duşmanilor  am citit foarte multe din insultele care v au fost aduse la congresele de psihiatrie şi în presă – continuu să cred că, dacă aş sta de vorbă liniştit cu

fiecare din aceşti atacatori ai dumneavoastră atât de violenţi la Berlin, aş putea ajunge la o înţelegere.

Îşi petrecură următoarele ore până când Martha îi invită la masă împreună cu toată familia, examinând câteva din cazurile lui Sigmund şi metodele utilizate. Sigmund era de părere că Abraham, care nu practicase până atunci psihanaliza într un cabinet particu­lar, ar fi avut nevoie de câteva luni de pregătire, însă subiectul acesta nu fu luat în discuţie. Abraham nu putea să mai rămână decât până la reuniunea de miercuri seară, după care trebuia să se întoarcă la Berlin.

Baza atitudinii atât de calme a lui Abraham faţă de viaţă – aşa cum descoperi Sigmund când se plimbară prin seara rece de decembrie de a lungul Canalului Dunării – o constituia faptul că se număra printre puţinii tineri care se bucurase de o copilărie fericită. Tatăl lui fusese profesor de ebraică în vechiul oraş hanseatic Bremen. După doisprezece ani de profesorat se îndrăgostise de o verişoară ai cărei părinţi nu priveau cu ochi buni căsătoria, ştiind ce salarii modeste au profesorii. Atunci tatăl lui Abraham se făcuse angrosist, aşa cum procedase şi Jakob Freud. Fratele mai mare al lui Karl nu avea o constituţie prea robustă şi nu putuse practica sportul, însă Karl învăţase să înoate şi făcea excursii în munţi cu un unchi. În anii de gimnaziu fusese fascinat de limbile străine şi de filologie, iar la vârsta de cincisprezece ani scrisese deja o cărticică de lingvistică comparată, cu un capitol special despre cuvântul „tată" în trei sute douăzeci de limbi. Era foarte mândru de faptul că se perfecţionase în latină şi greacă. Când ajunsese la universitate, vorbea deja engleza, spaniola şi italiana. La fel ca şi Carl Jung, care dorise să devină arheolog, dar fusese nevoit să renunţe pentru că la Zürich nu exista nici o catedră de arheologie, Karl Abraham trebuise să renunţe la ambiţia de a deveni profesor de istoria limbilor, pentru că Bremenul nu era un centru universitar, iar la celelalte universităţi din Germania nu exista o asemenea catedră. Familia ar fi vrut să l vadă dentist. După ce absolvise un semestru la Universitatea din Würzburg, din sudul Germaniei, se întorsese acasă şi îşi informase părinţii că doreşte să se facă medic. Se transferase la Universitatea din Freiburg, unde studiase histologia şi embriologia, apoi se mutase la Berlin, din dorinţa de a aprofunda studiile de anatomie a creierului. Şi aceasta fusese calea pe care ajunsese, în cele din urmă, în Berggasse 19.

Sigmund îl invită din nou pe Abraham la cină, luni seara şi apoi miercuri, înainte de întâlnirea grupului. Descoperi că este un om deosebit de agreabil. Sigmund îi spuse Marthei, în timp ce îl aşteptau cu masa:

— Cred că Abraham este un om integru. Nu mă refer numai la relaţiile lui personale, ci şi la lucrările sale ştiinţifice. Are o gândire profundă. Deşi nu a practicat până acum psihanaliza, cunoaşte foarte bine mecanismele de funcţionare a subconştientului. Cred că va fi atât de scrupulos în tratarea pacienţilor şi în prezentarea materialelor, încât va câştiga respectul colegilor săi de la Berlin. Mă îndoiesc că am fi putut găsi un om mai potrivit pentru a începe mişcarea psihanalitică din Germania.

Miercuri seară, întrucât urma să l prezinte membrilor cercului pe Karl Abraham, Sigmund propuse ca discuţiile să se poarte pe marginea prelegerii lui Abraham, Despre semnificaţia traumei sexuale din copilărie în simptomatologia demenţei precoce pe care o ţinuse în faţa Societăţii germane de psihiatrie de la Frank­furt, în aprilie, anul precedent. Lucrarea fusese publicată recent de o revistă medicală. Când ajunseră la subiectul educaţiei sexuale, se iscă o discuţie aprinsă în legătură cu vârsta la care se considera că ar fi cel mai bine să fie începută. Karl Abraham ascultă cu atenţie. Se simţea intimidat în faţa unui grup atât de mare de străini, aşa că se limită doar la scurte comentarii.

Abraham mărturisi că era interesat, la fel ca şi Carl Jung, de arheologie şi egiptologie. Înainte de plecarea lui, Sigmund luă două mici statuete egiptene pe care le cumpărase la Roma în vara precedentă şi le puse în servieta ponosită a lui Abraham, fără ca acesta să ştie. Se despărţiră ca buni prieteni. Existase un singur moment ceva mai delicat, atunci când Sigmund vorbise cu multă admiraţie de Carl Jung. Şi Abraham aprecia talentele de psihiatru ale lui Carl Jung şi felul în care folosea psihanaliza la Burghölzli, dar în final făcu remarca:

— Ştiţi, de bună seamă, că Jung nu acceptă în totalitate concepţia dumneavoastră despre etiologia sexuală a nevrozelor.

— Da, mi a vorbit de multe alte cauze posibile ale nevrozelor. Dar sunt convins că până la urmă va ajunge la aceeaşi concluzie. În momentul de faţă însă, este unul dintre cei mai fervenţi sprijinitori ai mişcării noastre.

Abraham întoarse faţa într o parte şi, pentru o fracţiune de secundă, evită privirea directă a lui Sigmund. Acesta se miră – nu mai făcuse niciodată un asemenea gest. Văzând expresia întipărită pe chipul lui Sigmund, Abraham spuse:

— Carl Jung şi cu mine am fost prieteni foarte apropiaţi în cei doi ani cât am locuit la Burghölzli. Mâncam împreună aproape în fiecare seară şi purtam discuţii interesante. După aceea, când m am întors împreună cu soţia mea, soţii Jung ne au invitat în repetate rânduri să luăm masa împreună. Eu plecam de acasă în fiecare dimineaţă imediat după ora şase şi rareori îmi încheiam ziua de muncă înainte de ora şapte opt seara. Doamna Jung venea deseori în vizită la soţia mea, ştiind că este singură la Zürich şi nu are nici rude, nici prieteni acolo. Era o relaţie foarte plăcută...

Karl Abraham dădu din cap nedumerit.

— Apoi s a întâmplat ceva. N am aflat niciodată ce anume. A încetat s o mai viziteze pe soţia mea. Şi nici n am fost invitaţi seara la ei acasă. Frau Jung a venit la noi când s a născut Hilda şi ne a fost de mare ajutor, dar cu asta a luat sfârşit relaţia noastră. Nu am sesizat nici o diferenţă în atitudinea lui Jung în timp ce lucram împreună la spital, însă prietenia apropiată care existase între noi mai bine de doi ani dispăruse. Poate că şi lucrul acesta m a determinat să plec din Zürich. Soţia mea se simţea singură şi nici eu nu aveam pe nimeni la care să mă pot duce în Burghölzli. Profesorul Bleuler va rămâne fără îndoială în fruntea spitalului încă mulţi ani de aici înainte, aşa că am decis să ne întoarcem la Berlin, unde locuieşte familia soţiei mele şi să mi deschid un cabinet par­ticular.

— Ce ciudat! Carl Jung este un om de mare nobleţe sufletească şi intelectuală. Fără îndoială e persoana cea mai indicată ca să conducă mişcarea noastră în Elveţia. După cum ştiţi, întrucât aţi fost prezent la primele discuţii ale Societăţii de psihanaliză de la Zürich, au participat vreo douăzeci de medici...