Irving Stone The Passions of the Mind vol. 2 (continuare la Turnul Nebunilor) paria

PARADISUL NU E PAVAT

Martha se afla la Hamburg pentru a i acorda îngrijiri mamei sale bolnave, când Ernest Jones şi A.A. Brill sosiră la masă într o joi de la sfârşitul lui aprilie. Bucătăreasa se întrecu pe sine, oferin­du le musafirilor un excelent Tafelspitz cu sos special de hrean, cartofi noi şi pătrunjel.

Sigmund le ură bun venit noilor săi prieteni. Jones arborase o ţinută sportivă, lejeră. Deşi chipul lui era la fel de palid ca de obicei, ochii ca două iazuri adânci, cafenii, îi oglindeau entuziasmul. Pleoapele grele ale lui Brill se ridicară imediat ce bărbaţii începură un maraton verbal în engleză, vorbind şi ascultând în acelaşi timp. După masă trecură în biroul lui Sigmund, care le arătă colecţia sa de antichităţi. Brill îşi drese vocea.

— Herr Professor, au trecut doisprezece ani de când aţi început să vă publicaţi lucrările despre psihanaliză şi nici una din ele nu a fost încă tradusă în engleză.

— Nu s a oferit nimeni să facă lucrul ăsta.

Brill îşi lărgi puţin gulerul de la cămaşă.

— Jones şi cu mine am discutat despre asta şi am hotărât că a venit timpul. Dacă mă consideraţi destul de capabil, m aş încumeta să fac eu traducerea. Aş începe cu Psihopatologia vieţii cotidiene, căci este cea mai simplă, apoi, după ce voi deprinde tehnica traducerii, voi trece la Interpretarea viselor şi la cele Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii. Înainte de a pune bazele unei mişcări de psihanaliză în America, trebuie să familiarizez publicul american cu lucrările dumneavoastră. Apoi, cu un zâmbet poznaş, Brill adăugă: L am întrebat pe Jones „Cum să încep o nouă religie fără o Biblie? La urma urmelor, evreii au Vechiul Testament, creştinii au Evanghelia după Matei, Luca, Marcu, Islamul are Coranul..."

Sigmund era încântat. Cu excepţia unui articol din tinereţe care apăruse în revista Brain (Creierul), nici o altă lucrare de a sa nu fusese tradusă în engleză.

Amândoi bărbaţii rămaseră la Viena până la întâlnirea de miercuri seara, întrucât Brill intenţiona să întemeieze la New York o societate de psihanaliză imediat ce va reuşi să formeze un nucleu în jurul său. Jones nu vedea posibilă înfiinţarea unei societăţi similare la Toronto, însă nu intenţiona să mai rămână acolo decât câţiva ani.

— Din câte îmi dau eu seama, judecând după temperatura colegilor mei din Anglia, zise el maliţios, psihanaliza va rămâne şi peste câţiva ani în stadiul în care am lăsat o eu. Ţineţi minte ce vă spun eu, ca profet desconsiderat în propria ţară: eu voi fi acela care voi întemeia la Londra Societatea de psihanaliză după ce mă voi întoarce în Anglia.

La prima întâlnire după Salzburg a grupului de miercuri, Sigmund îi salută pe cei treisprezece membri aflaţi în încăpere, îi prezentă din nou pe Ernest Jones şi pe A.A. Brill şi îi privi apoi cu atenţie în timp ce îşi ocupau locurile în jurul mesei ovale. Constată cu uşurare că prietenii săi nu mai nutreau nici un fel de resentimente împotriva lui. Confruntarea din tren le epuizase mânia. Îşi dădea însă seama că vienezii nu i vor accepta niciodată pe elveţieni cu entuziasmul pe care l manifesta el. Furtunosul Wilhelm Stekel, care se pregătea să prezinte ultima sa lucrare despre Geneza impotenţei psihice uitase incidentul. Numai Alfred Adler, remarcă Sigmund, se retrăsese cu încă un centimetru în cochilia convenţionalismului său faţă de profesorul Freud.

În primele zile după întoarcerea de la Salzburg, Sigmund retrăise adesea momentele de exaltare din timpul întâlnirii. Recunoştea în sinea sa că făcuse o greşeală neinvitându i pe Alfred Adler şi pe Wilhelm Stekel la şedinţa de lucru din camera lui Bleuler. Omisiunea nu fusese întâmplătoare – Sigmund dorise să elaboreze anuarul împreună cu grupul elveţian, pe care îl preţuia foarte mult şi cu proaspeţii săi discipoli, Jones, Brill, Ferenczi şi Abraham. Deşi nu fusese conştient de acest lucru, se temuse totuşi că vienezii n ar fi acceptat să lase controlul în mâinile elveţienilor în proporţie de două treimi. Prietenii săi remarcaseră cât de încântat era de noile sale achiziţii. Asta nu le căzuse bine. Dacă ar fi fost invitaţi să ia parte la discuţie, mai mult ca sigur că s ar fi opus sugestiilor elveţienilor.

Considera că făcuse prima greşeală de comportament pe parcursul celor şase ani de drum străbătut împreună. Până atunci fusese un adevărat Pater familias, îi încurajase în elaborarea lucrărilor lor originale, le rescrisese manuscrisele, îi ajutase să publice, trimisese pacienţi medicilor din grup, îi invitase la masă, le împrumutase şi bani când se aflaseră la ananghie. Ori de câte ori avusese răgazul necesar, scrisese introduceri pentru cărţile lor, aşa cum fusese cazul lucrării lui Wilhelm Stekel, Stările de anxietate nervoasă şi tratamentul lor. La întâlnirile de miercuri seara făcuse uneori comentarii incisive, dar păstrase întotdeauna un ton prietenesc. Între membrii grupului apăruseră micile conflicte, obişnuite în astfel de împrejurări – sentimente rănite, gelozie, lupta pentru câştigarea anumitor poziţii. Dar de fiecare dată el fusese acela care tămăduise rănile. Pentru prima oară intrase într o stare conflictuală cu ei. Va trebui să procedeze cu mare băgare de seamă în viitor, pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple.

În comunicarea pe care o citi în acea seară, Stekel punctă diversele ipostaze ale impotenţei într o succesiune rapidă: impotenţa apărută la o vârstă mai înaintată derivând din subconştient; dacă un om porneşte de la ideea că este impotent, aceasta îl va împiedica să aibă altă erecţie în afara celei matinale, imediat după trezire. În absenţa funcţiei sexuale se instalează anxietatea, care accentuează ideea prohibitivă. Majoritatea pacienţilor lui impotenţi aveau erecţii atunci când nu se aflau în prezenţa unei femei. De aici deriva tendinţa homosexuală la baza căreia se aflau ideile incestuoase din anii tinereţii. Impotenţa se mai instala şi atunci când prima experienţă sexuală „era perma­nent asociată cu neplăcerea".

În discuţiile care urmară, Stekel încasă loviturile obişnuite. Jones şi Brill fuseseră avertizaţi cu privire la criticile foarte se­vere care se formulau în cadrul discuţiilor. Reitler îl acuză pe Stekel că a pedalat prea tare pe teorie în raport cu faptele con­crete. Steiner se declară de acord cu teza, dar considera nerealistă clasificarea impotenţei. În plus, după toate probabilităţile, erecţiile matinale erau provocate de tulburări de prostată. Sadger pledă pentru extinderea conceptului de impotenţă psihică pentru a in­clude şi componenta „mamei prostituate" descoperită la pacienţii impotenţi care aveau contacte frecvenţe cu prostituatele. Alfred Adler, care era în termeni foarte buni cu Stekel, îi desfiinţa lucrarea.

— Dacă în timpul unui act sexual bărbatul simte nevoia să geamă de durere... toţi aceşti factori nu indică oare o acumulare de impulsuri diferite în instinctul agresivităţii? Aşadar, impotenţa nu era provocată de teamă şi de eliberarea agresivităţii asociate cu sexul?

Sigmund îl dojeni cu blândeţe pe Stekel. Etiologia impotenţei psihice avea o bază îngustă. Bărbatul nu era impotent a doua oară pentru că ratase prima dată actul sexual. Exista o cauză comună pentru toate eşecurile. Bărbaţii se năşteau cu grade diferite de sexualitate. Trebuia luat în considerare, aşadar, elementul potenţei sexuale. Impotenţa era rezultatul unei tulburări psihice. Mai exista un factor reprezentat de aşa numita „alegere a nevrozei"; subconştientul putea să opteze pentru una din mai multe variante, ca o venerabilă Hausfrau la piaţa în aer liber de pe Donau Kanal. Sigmund fu totuşi de acord cu Stekel în privinţa primei experienţe sexuale. Doi dintre pacienţii lui fuseseră seduşi de femei urâte şi mai în vârstă. Acelaşi lucru era valabil şi pentru unele dintre pacientele lui care nu manifestau nici un fel de apetit sexual.

Jones şi Brill vorbiră puţin, aşa cum se cuvenea unor oaspeţi care participau pentru prima oară la o asemenea reuniune, dar erau fascinaţi de schimbul rapid de replici şi surprinşi de faptul că Sigmund îşi sfătuia discipolii să nu se grăbească cu publicarea lucrărilor.

— Să ne comportăm ca nişte adevăraţi oameni de ştiinţă, spuse el. Să aşteptăm până când căpătăm certitudinea că nu este vorba de o afecţiune organică.

După întâlnire, Sigmund făcu o plimbare împreună cu Jones şi cu Brill până la Hotelul Regina. Plecau la Budapesta în dimineaţa următoare, unde urmau să petreacă mai multe zile împreună cu Sandor Ferenczi. Brill se întorcea după aceea la New York, iar Jones avea să petreacă încă şase luni în Europa, la München şi la Paris, înainte de a reveni în Canada pentru a deschide Clinica de psihiatrie.

Martha se întoarse de la Hamburg cu vestea că medicii o suspectau de cancer pe doamna Bernays, acum în vârstă de şaptezeci şi opt de ani. Tante Minna plecă imediat la Hamburg ca să aibă grijă de mama sa.

De la Zürich sosiră doi oaspeţi: Max Eitingon şi Ludwig Binswanger, care îl mai vizitaseră de câteva ori în iarna precedentă. Prin întreaga sa atitudine, Eitingon dădea de înţeles că nu are de gând să dovedească ceva, şi lucrul acesta reprezenta o adevărată uşurare pentru Sigmund, înconjurat în grupul său numai de euri. În plus, Max Eitingon era un psihanalist freudian convins, şi nimic nu avea să l facă vreodată să se schimbe.

Nici nu se putea imagina o asociere mai insolită decât aceea dintre Eitingon şi dr. Ludwig Binswanger, un tânăr chipeş, cu o frunte înaltă, cu păr negru des, ca arborii din Pădurea Neagră. Chipul lui părea să exprime ceva de genul: „Spune mi. Mă interesează, dar să nu mi înşiri banalităţi. De astea sunt sătul. Sunt în căutarea regatului Adevărului, deşi nu mă grăbesc prea tare să ajung acolo. De fiecare dată când pun un picior în faţa celuilalt vreau să învăţ câte ceva. Dar nu are sens să încerci să mă păcăleşti, să faci afir­maţii nefondate, bazate pe documentare sumară. Sunt dispus să ascult oricât de mult ca să fiu convins, dar nu accept să fiu păcălit".

Sigmund consideră că n ar fi fost oportun să dea o petrecere în cinstea elveţienilor, căci atmosfera continua să fie destul de încordată în cadrul grupului vienez. Pe de altă parte, Martha nu agrea petrecerile oficiale. Recunoştea că apartamentul lor era pentru Sigi Universitatea din Viena, Allgemeine Krankenhaus şi Societatea de Medicină.

— Masa asta din sufragerie este la fel de importantă pentru munca ta ca şi cea ovală de dincolo.

— Ai dreptate, Martha. Am văzut de multe oricum găluştile tale cu ficat de joi vindecau ulcerele deschise în timpul discuţiilor din serile precedente.

Martha râse veselă.

— Îi ador pe colegii tăi, pe fiecare în parte şi pe toţi la un loc. Şi mai ştiu că cei de la Zürich îi consideră pe vienezi puţin cam boemi.

Sigmund îl invită pe Otto Rank la masă împreună cu Eitingon şi Binswanger. Otto le plăcu celor doi bărbaţi: seriozitatea lui era promiţătoare pentru un viitor om de ştiinţă. După cină, cei patru bărbaţi se retraseră în biroul lui Sigmund, unde lucrară şi stătură de vorbă până la ora unu noaptea. Sigmund îl considera pe Binswanger un om corect şi onest, care spunea întotdeauna adevărul.

— Aţi remarcat o oarecare ezitare din partea mea. O să vă explic despre ce este vorba. Vă consider un mare precursor. Însă loialitatea mea se îndreaptă în primul rând către Carl Jung, cel care m a for­mat. Există un conflict de bază între adeziunea mea faţă de psihiatrie aşa cum este practicată de Jung la Burghölzli şi psihanaliza freudiană.

— Cele două ramuri nu sunt divergente, declară Sigmund. Psihanaliza nu l poate ajuta pe pacientul cu dementia praecox care a fugit din realitate şi este victimă a autismului, trăind între lume fantastică creată de propria imaginaţie. În schimb, obţinem rezultate mult mai bune decât psihiatrii în cazul pacienţilor nevrotici care se mai pot întoarce înapoi, la viaţa reală.

— E adevărat. Când am început să lucrez cu Carl Jung, am fost convins că aproape fiecare pacient trebuie analizat. Dar am suferit unele dezamăgiri. Abia acum reuşesc să fac deosebirea între o psihanaliză completă şi „o psihoterapie desfăşurată după un punctaj psihanalitic".

— Atunci urmează mă atât cât crezi de cuviinţă, răspunse blând Sigmund. N aş vrea ca asemenea divergenţe să pună în pericol prietenia dintre noi.

2
Închiriară o casă de vacanţă numită Dietfeldhof, într un loc retras, mai sus de Berchtesgaden. Mathilde preferase să rămână în continuare la Meran pe perioada vacanţei. Martin, care avea acum optsprezece ani şi jumătate, îşi luase examenele finale la Gimnaziul umanist cu nota maximă, spre uimirea tuturor, căci ani de zile fusese tot în coada clasei. Sigmund îi atribuia Marthei toate meritele pentru acest miracol. Ea fusese singurul părinte care se dusese să l viziteze pe profesorul de educaţie fizică. Martin era cei mai slab elev al său, pirpiriu, mic de statură, neîndemânatic, bătut mereu de colegii mai mari. Flatat de vizita Marthei, profesorul făcu antrenamente speciale cu Martin şi îi dădu o broşură pentru dezvoltarea fizică. Pe măsură ce îi creşteau puterile, Martin îi lua pe băieţii care îşi bătuseră mai înainte joc de el şi îi trântea la pământ, unul după altul. Abordă şi materiile de învăţătură în acelaşi mod. Încrederea în sine îi creştea o dată cu notele. Fu admis la Universitatea din Viena pentru semestrul din octombrie şi, drept răsplată, Sigmund îl trimise într o excursie prin Europa împreună cu un prieten de şcoală.

— Ar trebui să practici şi tu psihanaliza, îi spuse Sigmund Marthei. A fost de ajuns să te duci o singură dată la profesorul de educaţie fizică şi ai transformat un Dummkopf (prostănac) în faşă într un viitor om de ştiinţă!

— A fost o floare întârziată, spuse Martha zâmbind blând. Parcă am auzit o o dată pe mama ta spunând că în familia Freud producem numai genii!

Sigmund îşi ţinu promisiunea faţă de Sandor Ferenczi şi îl invită să petreacă două săptămâni cu ei, rezervându i o cameră la hotelul cel mai apropiat, Bellevue.

— Este un exuberant, îi zise el Marthei, efervescent ca şi vinurile de Tokay după care se dă în vânt. Mintea lui face salturi atât de îndrăzneţe, încât uneori sunt de a dreptul uluit.

Ferenczi era invitat în fiecare zi la masa de prânz şi străbătea cei câţiva kilometri cu braţele pline de cadouri: flori, bomboane, o sticlă de vin, cărţi pentru cei mici. După masă urcau cu toţii pe munte sau făceau baie în heleşteul Aschauer, aflat în apropiere. Ferenczi, care detesta orice fel de exerciţiu fizic, îi luă pe Oliver şi pe Ernst la o plimbare până la Hochkönig, în timp ce Sigmund rămase acasă să facă primele corecturi la cel dintâi număr al Anuarului, pe care Jung îl redactase impecabil.

La spitalul Sf. Rochus din Budapesta, Ferenczi răspundea de saloanele de femei care făcuseră tentativa de a şi lua viaţa. Îi explică lui Sigmund:

— Femeile acestea care au încercat să se sinucidă n au pe nimeni cu care să stea de vorbă despre anxietăţile şi temerile lor. La ce foloseşte viaţa dacă nu putem comunica cu alţii? Vorbirea este o adevărată artă. Şi, fără îndoială, în acest domeniu este cel mai greu să fii cu adevărat creator. În ajunul plecării mele de la Budapesta, m am dus la o florărie ca să comand nişte flori pentru prietena mea Gisela. Patroana magazinului era foarte necăjită. Am îndemnat o să mi povestească ce i se întâmplase. S ar putea spune că am fost foarte priceput, pentru că am determinat o să şi descarce sufletul, ceea ce nu mai reuşise nimeni înaintea mea. Am stat de vorbă cu ea o oră încheiată, însă rezultatul s a dovedit extraordinar! În momentul în care ieşeam din magazin, vedea deja clar rezolvarea dilemei sale. A refuzat chiar să primească bani pentru flori, ceea ce a reprezentat cel mai mare onorariu pe care l am primit vreodată pentru şedinţele de psihanaliză.

Ferenczi îl amuza în cel mai înalt grad pe Sigmund. La cei treizeci şi cinci de ani ai lui, rămăsese în mare măsură copil, dornic să fie apreciat de cei doisprezece fraţi şi surori cu care crescuse. Poate tocmai datorită inocenţei sale înnăscute, reuşea să pătrundă în miezul lucrurilor şi să vadă imediat soluţia. În momentul acela era preocupat de soarta unei paciente care suferea de frigiditate.

— Doreşte să fie bărbatul care introduce penisul şi nu femeia care îl primeşte. Bineînţeles că nu poate ajunge la orgasm, pentru că este recalcitrantă, încordată, agresivă în relaţia cu soţul ei. Căsătoria era pe cale să se destrame când părinţii au convins o să vină la mine. Folosind tehnicile dumneavoastră, Herr Professor, am reuşit o regresie în timp, în anii copilăriei, când se identifica cu mama ei, pe care o considera în permanenţă „plină" de tatăl ei. Dragostea pentru tatăl ei (a dormit cu părinţii în aceeaşi cameră până la pubertate), fanteziile ei legate de persoana acestuia, care exprimau dorinţele normale ale tinerelor fete ce se consideră nedreptăţite pentru că nu au acest apendice sexual, se transformaseră în invidie pentru penisul tatălui ei pe care dorea să l simtă în ea.

— Este capabilă să accepte aceste descoperiri? întrebă Sigmund.

— În parte, da. Acum cel puţin a identificat învinuirile pe care şi le aducea. Pe măsură ce se va împăca cu propria feminitate, va începe să manifeste o oarecare receptivitate faţă de actul sexual. Dar este un drum lung...

După prima săptămână, Sigmund îi spuse Marthei:

— Aş fi vrut să fi venit şi Mathilde cu noi în vacanţă. Crezi că Sandor i ar fi plăcut la fel de mult ca nouă?

Martha lăsă capul într o parte.

— Sigi, am impresia că faci pe agentul matrimonial. Ei bine, cel puţin ai onestitatea să roşeşti! Nu e cu mult mai în vârstă decât Mathilde?

— Cu cincisprezece ani. Dar are o minte strălucitoare...

— ... şi ai dori să incorporezi această minte strălucitoare în familie?

— A fost doar un gând răzleţ, provocat de o mică discuţie pe care am avut o cu Mathilde primăvara trecută, înainte să plece la Meran.

Ferenczi îşi continuă pregătirea analitică cu Sigmund, încercând să şi învingă propriile nevroze.

— Cum se face, Sandor, că nu poţi să i vii de hac ipohondriei dumitale?

— Când mă simt bine, o stăpânesc. Altfel, mă depăşeşte... sau poate că mă face să mă simt rău şi mă trimite la dulapul cu medicamente ca să înghit purgative şi să elimin bolile organice.

Săptămânal, Sigmund închiria într una din după amieze o trăsură ca să se ducă la plimbare cu Martha. Aerul era proaspăt, străduţele din Berchtesgaden înguste şi înclinate, femeile încântătoare în costumele lor tradiţionale, Dirndl – rochii de bumbac cu mâneci scurte, bufante şi şorţuleţe mici. Sigmund şi Martha îşi încheiau ziua la Kursaal, unde şedeau la o masă afară, beau un pahar de bere şi citeau ziarul local, dar le plăcea mai cu seamă să i privească pe oamenii care îşi făceau plimbarea de după amiază. Păreau sănătoşi şi fericiţi, adânciţi în conversaţii animate. Martha remarcă:

— Mi e teamă că un psihanalist nu prea ar avea de lucru în zona asta. Nu numai vitele arată mulţumite şi fericite – şi oamenii par să ducă o viaţă la fel de tihnită. Sigi, crezi că pot exista nevroze într un peisaj atât de frumos?

— Nu i exclus. Pe vremea când lucram ca Sekundararzt la Clinica de psihiatrie a lui Meynert, cel puţin jumătate din pacienţii pe care îi îngrijeam erau de la ţară.

3
O dată cu sosirea toamnei, Sigmund avu de suportat câteva şocuri. Grupul celor douăzeci de medici de la Zürich şi din împrejurimile oraşului, care se întâlniseră în septembrie anul trecut în cadrul „Asociaţiei Freudiene", nu şi mai reluase discuţiile. Nu i se dădu nici o explicaţie. Sigmund nu reuşi să obţină nici un fel de informaţii prin poştă. Se hotărî să se ducă personal la Zürich, ca să afle ce se întâmplase.

Carl Jung îl întâmpină la gară cu un zâmbet binevoitor pe chipul lui atrăgător. Venise cu o trăsură care îi aştepta ca să i ducă în cartierul rezidenţial, la Burghölzli, situat la periferia oraşului, la fel cum fusese amplasat şi azilul recent deschis la Viena, Steinhof. Soţii Jung îl invitaseră pe Sigmund să stea la ei acasă.

Doamna Emma Jung îl întâmpină în pragul casei unde locuiau de cinci ani de când se căsătoriseră şi unde se născuseră cele două fiice ale lor. La Viena fusese primită cu multă căldură de Martha şi de Sigmund şi era încântată că i se oferea prilejul să se revanşeze.

După ce i lăsă lui Sigmund răgazul necesar ca să şi despacheteze bagajele, Jung îl luă la o plimbare prin Burghölzli, unde preda şi lucra de opt ani, adică din 1900. Deşi era legat de Universitatea din Zürich, unde contribuia la pregătirea studenţilor la medicină, azilul cantonal nu semăna câtuşi de puţin cu Clinica de psihiatrie a profesorului Meynert de la Allgemeine Krankenhaus. Pacienţii pe care îi tratase Sigmund rămâneau internaţi atâta timp cât era necesar pentru a fi studiaţi şi pentru a se consemna felul maladiei; după aceea fie că se întorceau în sânul familiei, fie că erau internaţi într un azil. Burghölzli avea regimul unui spital pensiune. Mulţi pacienţi suferinzi de paranoia sau dementia praecox se aflau aici de ani de zile. Îi păru rău că nu l putea vedea pe Eugen Bleuler, care era plecat pentru moment din ţară. Ochiul exersat al lui Sigmund remarcă imediat că Burghölzli este admirabil condus.

— Se vede că Bleuler este un administrator excelent, zise Sigmund. Întotdeauna am apreciat acest talent cu care, din păcate, n am fost înzestrat.

— Da, aşa e, spuse Jung pe un ton cam repezit. Nu ne simpatizăm reciproc, dar ce i al lui e al lui. De fapt, acest tur prin saloane pe care îl fac împreună cu dumneavoastră e un fel de vizită de adio pentru mine. Imediat ce se va naşte copilul şi Emma se va înzdrăveni îndeajuns, ne vom muta la Küsnacht, în casa pe care ne o construim pe malul lacului. Va trebui să plec de la Burghölzli şi să renunţ la postul de asistent al lui Bleuler. Evident, asta înseamnă şi sfârşitul carierei mele universitare la Zürich. Am să mai fac unele lucrări de laborator acolo, dar mai mult pentru salvarea aparenţelor. Ori aderi la doctrină şi mergi pe drumul bătătorit, ori eşti eretic. Iar erezia, indiferent de forma sub care se manifestă, nu e tolerată în Elveţia. Am să fiu destul de izolat un timp, cam aşa cum aţi fost şi dumneavoastră la Viena. Dar o să mi croiesc propriul drum, pe care am să l urmez neabătut. Duminică o să mergem până la Küsnacht, vreau să vă arăt casa.

Din vocea lui Carl Jung răzbătea o undă de amărăciune. Sigmund îşi dăduse seama din tonul scrisorilor lui Jung că acesta nu se mai înţelegea cu şeful său. Poate şi din cauza faptului că Bleuler era figura autoritară omniprezentă, care bloca promovarea lui Jung în postul de director. Cu toate acestea, Sigmund bănuia că trebuie să existe şi alte motive ale rupturii dintre Bleuler şi Jung. Dar ar fi fost o indiscreţie din partea lui să pună întrebări suplimentare. Elveţienii se certau între ei, aşa cum făceau şi vienezii, dar aveau grijă ca divergenţele dintre ei să nu răzbată în afară.

În seara aceea veniră la cină şi Ludwig Binswanger, împreună cu Franz Riklin, ruda lui Jung. Cei patru bărbaţi discutară despre utilitatea psihanalizei în anumite cazuri de tulburări mentale serioase. Pe parcursul serii, Sigmund tatonă terenul pentru a afla de ce se dizolvase Asociaţia Freudiană de la Zürich, dar nimeni nu vru să i explice.

În ciuda faptului că Jung era foarte ocupat la spital, reuşi să i rezerve lui Sigmund opt ore de discuţii aprofundate în fiecare zi. Examinau cele mai recente cazuri, ca şi posibilitatea extinderii psihanalizei în domeniul religiei, al antropologiei, al economiei politice, al literaturii, pentru a evidenţia, mai ales, implicaţiile naturii instinctuale a omului, precum şi aspectele care trebuie eliminate, modificate sau reprimate, astfel încât individul să poată duce o existenţă liniştită în cadrul societăţii. Abordară şi problema atacurilor lansate din amvoanele bisericilor elveţiene împotriva psihanalizei freudiene şi analizară cauzele care determinaseră autodizolvarea Asociaţiei Elveţiene a Freudiştilor. Fusese oare o greşeală că se numiseră freudişti? Oferiseră adversarilor o ţintă de atac mult prea clară. Membrii grupului dispăruseră unul după altul. Jung era încredinţat că grupul va fi refăcut în viitorul nu prea îndepărtat sub denumirea de Societatea de psihanaliză din Zürich.