Irving Stone The Passions of the Mind vol. 2 (continuare la Turnul Nebunilor) paria



Yüklə 3,11 Mb.
səhifə9/26
tarix12.01.2019
ölçüsü3,11 Mb.
#94928
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   26

BĂRBAŢII

Răsuci cheia în broasca dublă a cabinetului de la parter, deschise uşa şi se dădu la o parte ca să l lase să treacă pe tânărul său prieten, Otto Rank. Otto avea douăzeci şi doi de ani, era mic de statură, brunet, cu o coamă de păr des, pieptănat cu îngrijire spre spate, şi nişte ochi melancolici măriţi şi mai mult de ochelarii cu lentile groase. De îndată ce intră în încăpere, pe faţa lui se aşternu un zâmbet fericit, melancolia dispăru aşa cum i se întâmplase şi cu un an în urmă, când venise aici pentru prima oară, aproape îngrozit, ca să l vadă pe profesorul Freud. Adusese cu el şi un manuscris, Artistul, scris din dragoste pentru literatură, teatru, pictură, sculptură.

— Când pătrund în această încăpere, domnule profesor Freud, toată confuzia din capul meu dispare şi îmi dau seama că lumea şi viaţa omenească nu au sens.

— Cel puţin au o continuitate. Priveşte această vază grecească cu gâtul lung pe care am luat o de la un anticar din josul străzii. Studiază cu grijă siluetele de pe ea, pieptănăturile şi veşmintele. S ar putea să fie chiar de pe vremea lui Cnossos. Ia o în mână. Uite, aşa ar trebui să ţinem istoria, prinsă în mâinile noastre.

Încăperea era încărcată de istorie. Ce bogăţie de amintiri şi emoţii îi evoca! Dintr un paria devenise un bărbat înconjurat de cercul lui de prieteni şi discipoli. Îşi aminti de prima întâlnire care avusese loc cu patru ani în urmă, ca răspuns la invitaţiile expediate de el prin poştă. Martha le servise cafea şi prăjituri. Bărbaţii se încurajau unii pe alţii, iar profesorul îi familiariza la început timid, cu studiile sale, deşi Rudolf Reitler şi Max Kahane participaseră deja la Cursul lui despre vise ţinut la universitate. La rândul lor, Alfred Adler şi Wilhelm Stekel îi citiseră cărţile. Cei cinci medici aveau o bază solidă de discuţie.

Avusese mare nevoie de aceşti noi prieteni, pentru că Fliess dispăruse din nou. După ce i o trimisese pe Frau Doblhoff, Sigmund îşi imaginase că vor putea să reînnoiască prietenia şi n ar fi fost exclus să se întâmple aşa dacă n ar fi survenit o întâmplare neplăcută. Sigmund îi descrisese conceptul de bisexualitate al lui Wilhelm unui bolnav de nevroză pe nume Swoboda. La rândul său, acesta îi dezvăluise materialul unui prieten inteligent, dar cu mintea puţin tulburată, pe nume Weininger, care elaboră la repezeală o cărţulie şi o publică. Fliess se simţi jignit. Urmă un schimb de scrisori în care Sigmund fu nevoit să mărturisească faptul că văzuse manuscrisul lui Weininger, dar îl considerase prea slab ca să facă vreun comentariu pe marginea lui. Atunci Fliess îşi publicase pro­pria carte, în care îi acuza pe Swoboda şi pe Weininger de plagiat şi îl condamna şi pe Sigmund pentru complicitate. Din ziua aceea, Sigmund nu mai primise nici o veste de la el.

Grupul lui era destul de modest, Sigmund îşi dădea scama de asta, dar până acum nu făcuse nici un fel de prozelitism. Fiecare membru venise de bună voie, după ce auzise sau citise cărţile lui Sigmund. Spre sfârşitul primului an se mai adăugară doi membri pe lângă cei patru de la început: Max Graf, doctor în filosofie care preda la Conservator, şi Hugo Heller, editor şi librar. Anul 1903 aduse încă doi membri, Paul Federn, care fusese îndrumat spre acest grup de profesorul Nothnagel, şi dr. Alfred Meisl, care practica medicina generală într un cartier din Viena. Doi ani mai târziu îşi făcură apariţia dr. Eduard Hitschmann, om de vastă erudiţie, căruia i se mai alăturaseră Otto Rank, dr, Adolf Deutsch, un fizioterapist ce folosea metode tradiţionale ale lui Max Kahane, adus aici de Paul Federn, şi Philipp Frey, profesor la o şcoală particulară, care publicase o carte intitulată Bătălia sexelor. La această primă întâlnire din toamna anului 1906 avea să vină un nou membru, dr. Isidor Sadger, un bărbat foarte talentat, cu o personalitate originală, care îi arătase lui Sigmund câteva manuscrise despre perversiune şi homosexualitate, deosebit de convingătoare şi temeinic fundamentată.

În total, Societatea psihologică de miercuri număra acum şaptesprezece membri. În componenţa ei nu intrau nici un fel de persoane oficiale, iar organizaţia nu avea statut juridic. Peste jumătate din membri participau cu regularitate la fiecare şedinţă de miercuri seara şi scriau cu rândul câte o lucrare pe teme de psihanaliză, care era citită şi apoi discutată în grup. Sigmund era foarte mândru de faptul că multe din aceste lucrări fuseseră deja publicate, iar altele îşi măriseră volumul, transformându se în cărţi independente. Îi făcea de asemenea o deosebită plăcere să constate că, în cei patru ani de funcţionare, nici unul din membri nu se retrăsese, deşi câteva din lucrările publicate stârniseră reacţii extrem de critice. Acesta era pentru el lucrul cel mai îmbucurător.

Se simţea foarte încurajat şi de felul în care propriile lui publicaţii se răspândeau în lumea medicală şi pedagogică. Înainte de alcătuirea acestui grup de miercuri seara, se considera fericit dacă primea două scrisori pe săptămână de la unii oameni care îi puneau întrebări în legătură cu lucrările sale. Acum, deşi numai câteva articole i se traduseseră în alte limbi, primea mai multe scrisori pe zi, din toate colţurile lumii, în care i se cereau o sumedenie de informaţii şi sfaturi. Sigmund îi considera pe toţi corespondenţii drept potenţiali studenţi şi îşi impunea să răspundă imediat la fiecare scrisoare. Creşterea numerică a grupului de miercuri şi corespondenţa abundentă îi demonstrau cât se poate de grăitor că ideile lui încep să şi facă loc în lume. Îşi recăpătă curajul şi încrederea în sine. Bărbaţii aceştia deveniseră prietenii lui credincioşi. Le era recunoscător tuturor şi fiecăruia în parte pentru că puseseră capăt celor opt ani de izolare. Se mai schimbaseră şi alte lucruri de când devenise profesorul Sigmund Freud. Astfel, datorită faptului că dobândise cel mai înalt titlu ştiinţific din Europa Centrală, clientela lui crescuse simţitor. Pentru public nu conta prea mult că titlul lui era numai onorific. Pacienţii lui adoptaseră aceeaşi atitudine ca şi turcii din Bosnia faţă de doctorii lor: „Domnule, dacă aş putea fi salvat, ştiu că m aţi ajuta".

Atacurile personale îndreptate împotriva lui la Colegiul Medi­cal încetaseră, singura excepţie constituind o un asistent al lui Wagner Jauregg de la Clinica de psihiatrie, un profesor obsedat pe nume Raimann, care aduna cu asiduitate toate eşecurile lui Sigmund cu feluriţi pacienţi pentru a le publica sub formă de carte, sperând ca în felul acesta să pună capăt psihanalizei. În schimb, atitudinea Facultăţii de Medicină, care îl invitase din nou la Societatea de Medicină ca să ţină prelegeri de neurologie după o absenţă de nouă ani, fu exprimată cât se poate de lapidar:

„Nu scuipăm în faţa rudelor noastre".

Încă nu era opt şi jumătate. Mai rămăseseră câteva minute până la întrunirea membrilor Societăţii psihologice de miercuri la prima lor întâlnire din luna octombrie, ce inaugura noul sezon medical. Otto Rank luase masa sus cu familia, aşa cum făcea adesea. Martha îl adoptase cu un an în urmă, ca pe un fel de frate mai mic al lui Sigmund. Acest gest se dovedi salutar pentru Otto: fiu al unui tată alcoolic şi al unei mame care nu se sinchisea de el, fusese trimis la o şcoală tehnică şi lucrase ca ucenic într o fabrică de maşini, îndeletnicire pentru care nu avea nici forţa, nici aptitudinile necesare. În nefericirea lui, se îndreptase spre lumea cărţilor, apoi spre teatru şi reuşise să se autoeduce atât de temeinic încât la vârsta de douăzeci şi unu de ani, când îi adusese lui Sigmund manuscrisul, acesta fu profund tulburat de originalitatea lui. Deveniseră prieteni, se plimbau împreună pe străzile Vienei şi discutau până seara târziu cum să refacă manuscrisul în aşa fel încât să poată fi acceptat spre publicare. Între timp, Sigmund îi plătise lui Otto Rank taxele pentru un an de Gymnasium, ca să obţină diplomele necesare înainte de a se înscrie la Universitatea din Viena. Pentru ca Otto să nu se simtă îndatorat faţă de el, îl făcu secretar al Societăţii de psihologie de miercuri şi îi plătea salariul din propriul buzunar.

Otto Rank puse vaza greacă pe biroul lui Sigmund, alături de celelalte figurine egiptene, asiriene şi orientale. În mijlocul antichităţilor se afla un medalion care îi fusese dăruit lui Sigmund în primăvara precedentă de către membrii societăţii cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani. Medalia fusese creată de sculptorul Schwerdtner – pe o parte era portretul lui Sigmund în basorelief, iar pe cealaltă fusese reprodusă o scenă care l reprezenta pe Oedip răspunzând Sfinxului. Dedesubt era gravat un vers din Sofocle: „Cel care a dezlegat enigma şi a fost un om prea puternic".

Rank îşi scoase nişte hârtii dintr o servietă ponosită.

— N ai vrea să preiau eu astăzi sarcina de secretar în locul tău? întrebă Sigmund.

— De ce, domnule profesor?

— Pentru că vei citi o oră încheiată lucrarea ta şi s ar putea să fii prea preocupat de lucrul ăsta ca să transcrii fidel discuţiile.

— A, nu, este o meserie pentru care m am pregătit.

— Nu uita că ceilalţi membri nu vor fi deloc îngăduitori cu tine.

Sigmund îşi lăsă privirile să rătăcească prin încăpere. Între ferestrele care dădeau spre grădină avea un dulap cu patru etajere şi uşi de sticlă în care se aflau antichităţi superbe, unele dintre ele datând de trei mii de ani î.de Hr. Piesele acestea arheologice făceau parte integrantă din viaţa lui, reconfortându l în orele când îşi trata pacienţii şi când scrisese cele două volume pe care le publicase anul trecut: Anecdotele şi legătura lor cu subconştientul şi Trei eseuri despre sexualitate. Se înconjurase de aceste antichităţi şi pentru că îi creau iluzia că trăieşte în câteva civilizaţii diferite, însă descoperise că şi asupra pacienţilor lui aveau un efect salutar, ajutându i să înţeleagă mai uşor conceptul lui despre subconştient şi sugerându le că nici ei, nici necazurile lor nu apăruseră de ieri, de azi, ci mai curând, aşa cum afirmase Darwin, proveneau din mileniile acumulate în urma noastră până în timpuri imemoriale.

Sigmund auzi voci afară şi se ridică să iasă în întâmpinarea colegilor săi. Primii veniră doctorii Max Kahane şi Rudolf Reitler, care nu lipsiseră decât rareori în ultimele patru ierni: Reitler, zvelt, blond, neatins de trecerea anilor, şi Kahane, a cărui faţă puternic ridată ajunsese la mijlocul vieţii cu mult înainte de a l atinge, cronologic vorbind.

Sigmund îşi salută cu căldură prietenii – nu se mai văzuseră din iunie. Reitler practica acum psihanaliza pe pacienţii ce puteau fi ajutaţi în felul acesta, deşi se văzuse nevoit să şi continue şi practica de medic generalist. Începuse timid şi cu multă discreţie şi aducea materialele cazurilor mai dificile la Sigmund, ca să le analizeze împreună. Într un colţ îndepărtat al minţii sale, Sigmund se bucura că Reitler, primul om din Viena care păşea pe urmele lui, era catolic şi avea o clientelă catolică.

Max Kahane refuza, în continuare, să testeze psihanaliza pe pacienţii din sanatoriul lui prosper şi în continuă dezvoltare.

— Dar îi înţeleg incomparabil mai bine, Herr Professor, mărturisi el; există mai multe căi subtile de reconstruire a apartamentelor arse sau inutile din subconştientul oamenilor. Metodele acestea care derivă direct din terapia dumneavoastră dau rezultate bune.

Sigmund auzi voci în camera lui de consultaţii, în jurul mesei ovale la care se întâlneau membrii. O recunoscu pe cea a lui Philipp Frey, profesor la o şcoală particulară, care scrisese cu un an în urmă o recenzie favorabilă despre cartea lui Sigmund Anecdotele şi legătura lor cu subconştientul, pentru Austrian Review. Lucra acum la un proiect de manuscris pentru un articol, În legătură cu problema sexuală în şcoli, subiect pe care nimeni nu mai îndrăznise să l abordeze. Vorbea cu celălalt membru al grupului, Hugo Heller, care nu era numai editor şi librar, ci conducea şi o agenţie pentru rezervarea biletelor la concerte şi la teatru. În magazinul lui din Bauernmarkt se întâlneau la câte o cafea tinerii artişti şi scriitori necunoscuţi din Viena.

În cadrul uşii apăru cea mai strălucită personalitate a grupului, dr. Alfred Adler, unul din protejaţii profesorului Nothnagel. Se spunea despre el că practică medicina cu aceeaşi uşurinţă cu care prepara omletă. Pacienţii lui afirmau că reuşeşte să îmbine o judecată rapidă şi sigură cu o precauţie extremă. Chiar înainte de a primi invitaţia lui Sigmund, devenise deja medic psiholog, căci le punea pacienţilor întrebări pe care aceştia le descriau ca fiind „foarte îndepărtate de subiect". Era un membru fidel al Societăţii de miercuri.

„Dar, îşi spuse Sigmund în sinea lui, în timp ce îi strângea mâna lui Adler şi murmura Grüss Gott  exista o diferenţă... Toţi ceilalţi membri ai grupului, indiferent dacă erau sau nu medici, se considerau discipolii profesorului Sigmund Freud. Nu acelaşi lucru se putea spune despre Alfred Adler, care lăsase să se înţeleagă de la bun început că era coleg, colaborator în domeniul psihologiei şi al nevrozelor, egal cu Sigmund, deşi avea cu paisprezece ani mai puţin. Făcuse parte dintr un grup de studenţi ai universităţii vieneze care se întâlneau să citească şi să discute Capitalul. Nu devenise niciodată marxist, căci firea lui antidoctrinară nu i permitea să asimileze sisteme întregi, dar acei ani de studiu îl conduseseră spre ideile de justiţie socială şi reformă politică. Deşi provenea dintr o familie prosperă de negustori de cereale, renunţase în mod deliberat la statutul său şi devenise „om de rând", deschizându şi un birou în Praterstrasse, alături de oamenii săraci şi salariaţii din Prater. La începutul relaţiei lor, Adler încercase să i împrumute cărţi de Marx, Engels, Sorel, însă Sigmund replicase scurt:

— Dr. Adler, nu mă pot implica în războiul dintre clasele sociale. Nu mi ajunge o viaţă ca să câştig războiul sexului.

Abia când Adler îl trimisese pe Stekel la Freud pentru tratament, Sigmund aflase că Alder era un entuziast care îi testase metodele pe un mare număr de pacienţi proprii...

— ... uneori cu rezultate încurajatoare, îi mărturisise el lui Sigmund după aceea.

— La fel ca şi mine, îi spuse Sigmund, dar nu ne propunem să demonstrăm pe cale statistică infailibilitatea psihanalizei. Este mai important să preluăm cazuri din ce în ce mai dificile ca să ne lărgim aria cunoaşterii. Aşa am făcut anul acesta când am încercat să tratez schizofrenia şi alte tulburări ale unor pacienţi cu care, după toate probabilităţile, nu se poate comunica. Nu sunt în stare să i vindec; chiar şi profesorul Bleuler de la Zürich şi a declinat competenţa.

Dr. Alfred Adler se retrase în spatele ochilor săi adumbriţi şi al lentilelor pince nez ului. Deşi recunoscuse că descoperirile lui Sigmund deschiseseră căi noi, trecuse psihanaliza şi domeniul de acţiune al subconştientului prin filtrul propriei gândiri şi refuzase să accepte în întregime acest crez. De aceea, îşi spunea Sigmund, Adler nu se împrietenise cu el, aşa cum făcuseră ceilalţi, care treceau adesea la câte o cafea, se plimbau serile împreună, discutând tehnicile şi procedurile. La reuniunile de miercuri seara, Adler lăsase să se înţeleagă cât se poate de clar că, deşi dr. Freud era pionier în acest domeniu, el, dr. Alfred Adler, avea de gând să meargă pe propriul său drum. Pe de altă parte, Sigmund îl asigurase că se vor respecta părerile fiecăruia dintre membri. Capitolul pe care îl citise Adler din manuscrisul său despre Studiu asupra organelor interne, programat să vadă lumina tiparului în anul următor, deplasa accentul de la creier la organele interne, care şi puneau într o mai mare măsură amprenta asupra caracterului uman. Sigmund apreciase lucrarea, deşi aceasta se baza mai mult pe fiziologie decât pe psihic şi părea o reconsiderare a propriilor teorii. Adler se dovedise însă plin de solicitudine faţă de membrii mai tineri din grup, care doreau cu toţii să devină psihanalişti.


2
Oamenii se aşezară pe scaunele lor din jurul mesei ovale, cu Sigmund în frunte, Otto Rank la stânga lui, ceilalţi ocupând scaunele la întâmplare... cu excepţia lui Alfred Adler care şedea întotdeauna pe acelaşi scaun din centru, nu pentru că ar fi vrut să şi impună autoritatea, căci nu era un egocentric, dar luciditatea şi curajul opiniei ce răzbăteau din lucrările publicate, la care se adăuga experienţa lui în domeniul nevrozelor făceau din el în mod firesc moderatorul discuţiilor înfierbântate uneori. Lui Sigmund îi convenea aranjamentul acesta. El nu citea mai multe lucrări decât ceilalţi şi susţinea discuţiile de pe picior de egalitate cu fiecare membru al societăţii.

Sigmund privi de jur împrejurul mesei. În seara aceasta erau prezenţi nouă oameni, inclusiv el. Se lăsă pe spătarul scaunului. Trecu în revistă cei patru ani care se scurseseră din seara aceea de octombrie 1902, când Adler, Stekel, Reitler, Kahane şi cu el avuseseră prima discuţie în jurul acestei mese. Crease foarte rapid o atmosferă prietenească, în care scânteile păreau să sară de la o minte la alta. Evitase să se erijeze în lider, însă le împărtăşise tot ceea ce ştia despre subconştient şi despre structura psihicului uman, acesta reprezentând punctul de plecare pentru continuarea cercetărilor şi a explorărilor. În calitatea lui de gazdă, uneori era capabil, printr un gest sau printr o vorbă blândă, să oprească disputa ce ameninţa să se transforme în ceartă cu atac la persoană, în loc să fie strict obiectivă şi ştiinţifică. Întrucât nu acceptase rolul de profesor şi lider, grupul se închegase foarte repede şi se transformase într un cerc de prieteni, în care Sigmund îşi folosea experienţa, abilitatea şi prerogativele vârstei ca să menţină armonia. Toţi se respectau între ei şi se considerau pionieri ai acestui domeniu.

Primii doi ani de la fondarea grupului fuseseră pentru el prilej de reflecţie. Deşi continua să ţină sub cheie manuscrisul despre Dora, scrisese un capitol despre Procedurile psihanalitice pentru manualul lui Löwenfeld, Nevrozele obsesive, apărut în 1903. În 1905 terminase de scris cursul Despre psihoterapie pentru Doktorenkollegium, pe care îl publicase ulterior, precum şi un capi­tol despre Tratamentul psihic (sau mental) pentru un volum de ştiinţă medicală popularizată, care apăruse în Germania.

Cei doi ani de acumulare au dus apoi la o nouă explozie de creativitate. Începu să scrie cu ardoare două lucrări pe care le ţinea pe mese separate în biroul lui, lucrând la ele alternativ, după cum îi veneau ideile: Anecdotele şi legătura lor cu subconştientul şi Trei eseuri despre teoria sexualităţii. Terminase cele două manuscrise aproape în acelaşi timp şi le trimisese la tipar simultan. După aceea, pregătit pentru furtuna care urma să se abată asupra capului său din cauza celor trei eseuri despre sexualitate, luă manuscrisul cazului Dora din sertarul unde îl încuiase şi îl citi cu atenţie. Decise că acest caz detaliat îl putea ajuta la argumentarea teoriilor sale. Venise timpul unei noi înfruntări cu oamenii de ştiinţă din lume.

„Ciudat, reflectă el, cât de mult seamănă profesia medicală cu pacienţii mei. Nu serveşte la nimic să i iei cu binişorul. O asemenea metodă nu schimbă nimic din mintea şi din comportamentul lor. Mai întâi trebuie să ajung până la fundul refulărilor lor, să le dau posibilitatea să şi exteriorizeze furia emoţională, apoi să accept transferanţa asupra mea a tuturor afecţiunilor şi umilirilor pe care le au suferit în copilărie. Numai după acest fel de catharsis vor fi în stare să judece eficienţa muncii mele pe baza unor probe."

Sigmund îl privea pe Otto Rank, care îşi aranja hârtiile şi îşi făcea de lucru cu ochelarii de pe vârful nasului înainte să înceapă să citească lucrarea Drama incestului şi complicaţiile ei. Rank era timid şi oarecum stângaci printre toţi bărbaţii aceia mai în vârstă. Începu să vorbească pe tonul acela simplu şi direct pe care îl preluase de la Sigmund din iarna anului 1905, când îi audiase cursurile de la universitate pe tema Introducere în psihoterapie. Urma să şi prezinte lucrarea timp de trei săptămâni la rând, o întreprindere anevoioasă pentru un tânăr aflat la prima sa încercare de acest gen. Însă Sigmund nu şi făcea griji în privinţa protejatului său. Îi dedicase nenumărate ore ca să fie sigur că Otto desăvârşise fiecare aspect al temei. Încăperea aceasta era căldarea cea mai potrivită pentru a fi fiert în ulei. Otto citise foarte mult şi îşi documentase amplu teza referitoare la tema incestului de a lungul anilor.

Otto Rank termină de citit la ora zece fix. Servitoarea coborî de la etaj cu o tavă cu cafele şi prăjituri cu nucă. Puse tava în centrul mesei ovale. Bărbaţii se ridicară în picioare, îşi puseră în cafea lapte fierbinte sau frişca, se plimbară puţin prin cameră schimbând câteva cuvinte între ei, apoi extraseră câte un cartonaş dintr un bol aflat pe masă şi se întoarseră la locurile lor. Otto Rank se transformase dintr un om de ştiinţă începător într un secretar capabil să reproducă o întreagă discuţie la fel de fidel ca şi când ar ii fost înregistrată pe o placă de gramofon, aparatul recent inventat de americanul Thomas A. Edison.

Philipp Frey, profesorul, trăsese cartonaşul cu numărul unu. Toţi ochii se întoarseră spre el. Lucra în momentul acela la o monografie intitulată Sinucidere şi obişnuinţă, despre care Sigmund credea că va fi un punct de plecare în argumentarea dorinţei omului de a şi lua viaţa.

— Rank, n am reuşit să sesizez baza structurală a temei tale. Prezinţi în mod regulamentar şi desprinse din context anumite detalii, toate interpretate prin metoda freudiană şi, în consecinţă, teoretizezi prea mult, în loc să expui, pur şi simplu, faptele.

Otto Rank înghiţi în sec, dar nu ridică privirile de pe hârtia pe care scria de zor.

Rudolf Reitler întoarse cartonaşul cu numărul doi şi începu să vorbească pe un ton liniştit, fără grabă.

— Mai întâi, dragă Otto, aş vrea să ţi atrag atenţia asupra aluziilor incestuoase din cântecele studenţeşti. Am sentimentul că ar trebui să aprofundezi rolul jucat de penitenţă în istoria sfinţilor. Cel mai edificator exemplu de ură paternă este oferit de Dumnezeu Tatăl care şi a ucis Fiul, pe Iisus Hristos – evident, indirect.

Sigmund îşi spuse amuzat în sinea sa: „Numai un catolic ar fi îndrăznit să vină cu o asemenea teorie eretică!"

În continuare luă cuvântul dr. Eduard Hitschmann. Era un in­ternist în vârstă de treizeci şi cinci de ani care se bucura de mult succes. De cele mai multe ori, el rostea câte o propoziţie care îi revenea imediat în minte lui Sigmund a doua zi dimineaţa:

„Copulatul este masa săracului". „De regulă, doreşti să ai coit atunci când eşti nefericit". Când fusese prezentat grupului, spusese:

— Domnule profesor Freud, interesul meu pentru lucrările şi munca dumneavoastră se orientează mai cu seamă spre trecut şi mai puţin spre viitor. Cred că metoda dumneavoastră de psihanaliză poate fi folosită nu numai pentru vii, dar şi pentru morţi. Mă refer la marile personalităţi care au lăsat amintiri extraordinare sub forma jurnalelor intime, a corespondenţei, a cuvântărilor. Toate acestea ar putea dezvălui unui psihanalist priceput tot atât de multe lucruri despre subconştientul lor ca şi asociaţia liberă de idei în cazul pacienţilor întinşi pe canapea. Mi ar face plăcere să scriu astfel de biografii psihanalitice după ce voi fi suficient de familiarizat cu această tehnică.

I se adresă apoi lui Otto Rank:

— Greşeşti atunci când presupui că dragostea între rude are întotdeauna o bază incestuoasă. Poate fi o simplă dragoste părintească. Nu crezi oare că poeţii scriu atât de mult despre incest pentru că se simt atraşi de temele patologice? Ar fi păcat să ţi limitezi gândirea la complexul lui Oedip, aşa cum l a expus domnul profesor Freud.

Sigmund se simţi puţin iritat când îşi dădu scama că Hitschmann tot nu era convins de locul central al complexului oedipian în psihanaliză. Îşi spuse în sinea lui: „Cum o să poţi menţine etajul de sus al unei clădiri dacă dărâmi parterul? Dar, pazienza, fructele se coc o dată cu venirea verii."


Yüklə 3,11 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   5   6   7   8   9   10   11   12   ...   26




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin