Irving Stone

— Domnule profesor Freud, am auzit că îi ajutaţi pe tinerii noştri doctori care se pregătesc să practice psihanaliza. Este un gest foarte frumos din partea dumneavoastră. Dar cred că povara nu trebuie să apese numai pe umerii dumneavoastră. După cum ştiţi, am un venit substanţial. În plicul acesta se află câteva coroane. Îmi daţi voie să-l pun în sertarul biroului dumneavoastră şi să contribui lunar cu aceeaşi sumă? Veţi putea dispune de bani cum veţi crede de cuviinţă, ori de câte ori vreunul din membrii grupului se va afla la ananghie. Cred, că şi alţii ar fi dispuşi să contribuie într-un fel sau altul.

Sigmund îi strânse cu căldură mâna lui Steiner, profund mişcat de generozitatea gestului său.

*

Când Sandor Ferenczi intră în apartamentul lui Sigmund, acesta exclamă în sinea lui: „Iată un om perfect rotund!" Nu depăşea cu mult un metru cincizeci în înălţime, avea capul rotund, faţa rotundă, pântecele rotund şi spatele rotund. În ciuda înfăţişării sale greoaie, era foarte agil, în permanentă mişcare. În cazul lui, până şi actul vorbirii presupunea un profund angajament fizic, nervos, emoţional şi mental. În plus, reuşea performanţa de a fi urât şi atrăgător în acelaşi timp.

Sandor Ferenczi avea treizeci şi patru de ani şi era cel de-al cincilea fiu al unei familii cu unsprezece băieţi şi fete. Tatăl său poseda o librărie prosperă şi o bibliotecă de împrumut în oraşul Miskolc, aflat la peste o sută de kilometri de Budapesta. Tatăl lui editase şi un ziar de opoziţie, motiv pentru care fusese încarcerat în închisorile austriece, căci era un patriot înflăcărat. În imediata vecinătate a librăriei se afla un salon al artiştilor, muzicienilor şi pictorilor, care frecventau asiduu familia Ferenczi. Conştient de faptul că era „răţuşca urâtă" a familiei, Sandor învăţă foarte de timpuriu că trebuia să lupte ca să capteze atenţia celor din jur. În loc să recurgă la agresivitate pentru a-şi atinge scopul, încercă să câştige dragostea celor mai în vârstă decât el, jucând, în acelaşi timp, rolul de protector al celor mai mici. Copiii crescuseră deopotrivă în casă şi în librărie. Sandor citea cele mai recente cărţi de îndată ce apăreau în librărie. Ca şi Otto Rank, Alfred Adler şi toţi ceilalţi tineri care intraseră în cercul lui Sigmund, era un cititor pasionat. După ce trecu examenul de Matura la gimnaziul din Miskolc, alese Viena pentru a-şi face studiile medicale, îşi luă diploma în 1896 cu calificativul Genügend – suficient, căci îşi petrecuse o mare parte din timp scriind poezii şi participând la concertele zilnice de pe străzile Vienei. Satisfăcuse serviciul militar şi pe la sfârşitul secolului se întorsese la Budapesta, pregătit să înceapă practicarea neurologiei.

La Budapesta, lucrase la Spitalul Municipal, unde fusese repartizat la saloanele de urgenţă pentru femei, care, în mare parte, aveau la activ tentative de sinucidere. De asemenea, îi mai revenea obligaţia de a le examina pe prostituatele din Budapesta ca să depisteze cazurile de gonoree şi sifilis. Închirie o cameră la hotelul Royal, unde locui mai mulţi ani, petrecându-şi timpul liber şi serile la cafeneaua de alături, la o masă rotundă rezervată în permanenţă artiştilor, scriitorilor şi muzicienilor. Ferenczi se împrieteni cu redactorii unei reviste de medicină, scrise recenzii pentru ei, apoi elaboră articole în care prezentă cazuri inspirate de aşa-numitele situaţii de limită între medicină şi psihiatrie.

— Încă de la bun început aş vrea să vă mărturisesc ce greşeală grosolană am făcut, Herr Professor. Redactorul mi-a dat lucrarea dumneavoastră, Interpretarea viselor, ca s-o recenzez. Am citit vreo treizeci-patruzeci de pagini, am hotărât că e plicticoasă şi i-am dat cartea înapoi, spunându-i că nu merită osteneala să-i fac o recenzie. Abia şapte ani mai târziu, când mi-a căzut în mână articolul laudativ al lui Carl Jung despre cartea dumneavoastră, am cumpărat şi eu un exemplar. Şi acea zi s-a dovedit a fi momentul de cotitură al vieţii mele.

Aruncă braţele în lături.

— Dar, Herr Professor, capitolul introductiv! Acolo unde citaţi, pe o sută de pagini, opiniile altor psihologi despre vise, numai pentru ca să demonstraţi că au greşit din cauza necunoaşterii subconştientului! Dacă nu m-aş teme de poliţie, aş face ocolul tuturor librăriilor şi aş rupe cu mâinile mele acel capitol din carte!

Sigmund râse şi îşi propuse să-i spună neapărat Marthei că avusese mare dreptate.

— Acesta e destinul meu, dragă Ferenczi, am dorit întotdeauna să fiu un om de ştiinţă riguros. Dar am reuşit, în sfârşit, să vindem în totalitate prima ediţie. Am primit sute de scrisori de la medici şi de la oameni de alte profesiuni în care mi se relatează vise ce vin în sprijinul afirmaţiilor din cartea mea. Am de gând să includ unele dintre ele într-o nouă ediţie.

Ferenczi se bucura din plin de viaţa lui de burlac. Cutreiera micile restaurante din Budapesta împreună cu prietenii, mânca bine şi bea vin de Tokay, asculta muzică ţigănească. Deveni neurolog şef la Casa de săraci Elizabeta şi în 1905 se distinsese suficient pentru a fi numit expert psihiatru al Curţii regale de justiţie.

Dornic să-şi câştige simpatia semenilor săi, Ferenczi manifesta interes pentru problemele tuturor oamenilor cu care intra în contact – femei şi bărbaţi întâlniţi în magazinele unde tânguia, funcţionari guvernamentali cu care avea de-a face în tribunale şi în spitale. Când ajunsese la Sigmund, era deja cunoscut sub numele de „Doctorul din Budapesta". Tuturor medicilor li se spunea Herr Doktor, nu însă şi lui Ferenczi. Lumea i se adresa simplu – Doktor, ceea ce reprezenta un titlu imposibil. Avea două talente remarcabile: abilitatea de a-i face pe oameni să vorbească liber despre ei înşişi şi intuiţia care-i permitea să pătrundă în miezul problemelor lor. Era un companion şarmant, râdea tot timpul cu un râs aproape infantil rămas probabil din vremurile cele mai îndepărtate ale copilăriei lui, când simţise nevoia să fie iubit şi recunoscut ca membru cu drepturi depline în lumea fraţilor şi a surorilor sale.

În 1906, Ferenczi auzi de testele de asociere a cuvintelor efectuate de Carl Jung la Zürich şi de lucrarea acestuia în care susţinea că reacţia emoţională poate fi măsurată cu ajutorul unui cronometru.

— În timpul experienţelor mele cu cronometru, râse el, nimeni nu era în siguranţă la Budapesta, nici măcar garderobiera.

Ferenczi scrisese cu câteva săptămâni mai înainte, întrebându-l pe Sigmund dacă l-ar putea primi la Viena: „Nu este vorba numai de faptul că aştept cu nerăbdare să vă cunosc personal, Herr Professor, întrucât în ultimul an n-am făcut nimic altceva decât să citesc lucrările dumneavoastră, însă în viitorul apropiat urmează să prezint întregul complex al descoperirilor dumneavoastră în faţa unui public medical parţial ignorant şi parţial greşit informat în legătură cu acest subiect, motiv pentru care voi avea mare nevoie de ajutorul dumneavoastră".

După o oră de discuţii, Sigmund constată că Ferenczi îşi însuşise temeinic teoriile expuse în cărţile sale, iar mintea lui ageră ajunsese atât de departe în direcţia implicaţiilor lor, încât urmase pistele sugerate şi testase pe pacienţi teorii care fundamentau şi mai puternic tezele lui Sigmund, fiind, într-un anumit fel, o continuare a ideilor originale.

Se simpatizară de la prima vedere. Ferenczi era cu şaptesprezece ani mai tânăr decât Sigmund, vârstă potrivită pentru ca dr. Freud să-l poată privi ca pe un fiu iubitor care doreşte să îmbrăţişeze profesiunea tatălui, preluând încet şi treptat povara meseriei de pe umerii acestuia, o relaţie asemănătoare cu cea existentă odinioară între el şi Josef Breuer. Cei doi bărbaţi discutară structura viitoarei prelegeri a lui Ferenczi, care urma să prezinte psihanaliza în lumea medicală ungară. Sigmund constată că Ferenczi avea deja toată prelegerea clar conturată în minte, începând cu premisele din cele Trei eseuri despre teoria sexualităţii. Ferenczi îl rugă pe Sigmund să-i prezinte tehnicile terapeutice aplicate în cazul ultimilor doisprezece pacienţi, pentru a scoate la iveală resursele ample şi ingenioase ale refulărilor, semnificaţia respingerii de către pacient a materialelor din subconştient, cum ar fi bunăoară situaţiile oedipale, valoarea transferanţei, momentul în care medicul devine o persoană pe care pacientul o iubise sau cu care avusese divergenţe cu mulţi ani în urmă, fiind astfel capabil să întreprindă anevoioasa călătorie înapoi, prin mările întunecoase ale timpului.

Sigmund constată că este un om cu o remarcabilă capacitate de asimilare a cunoştinţelor. Sandor Ferenczi îi ceru ajutorul la perfectarea propriilor proceduri. Trata acum trei cazuri de impotenţă. Printre acestea se număra un bărbat de treizeci şi doi de ani, care îi spusese:

— Niciodată n-am fost în stare, în toată viaţa, să stabilesc o relaţie sexuală normală. Erecţia inadecvată şi ejacularea prematură au făcut imposibilă o legătură de durată. Acum am cunoscut o tânără cu care aş vrea să mă căsătoresc.

Examenul fizic nu dezvăluise nimic anormal din punct de vedere organic şi nici asocierile libere de idei nu scoseseră nimic la iveală, cu excepţia incapacităţii de a urina în prezenţa altor bărbaţi. Ferenczi făcuse atunci apel la visele pacientului şi, folosind metodele lui Freud, îşi croise drum înapoi, spre cauza care generase această disfuncţie. La vârsta de trei sau patru ani, pacientul fusese îngrijit de o soră cu zece ani mai mare decât el, foarte grasă (această imagine apăruse dintr-un vis al lui – o siluetă de o sută de kilograme, fără chip, care îl enerva şi îl făcea să se trezească plin de anxietate şi de teamă), care îl lăsa pe frăţior să călărească pe piciorul ei gol. Când sora crescuse mai mare, îl respinsese şi-l certase pentru apucăturile sale. Sentimentul lui de vinovăţie generat de acea pornire incestuoasă îi provocase impotenţa.

Al doilea caz era reprezentat de un cardiac în vârstă de patruzeci de ani care suferea de o impotenţă nervoasă. Cu ajutorul asocierilor libere de idei, omul aduse în planul conştiinţei povestea atracţiei sexuale pe care o simţise pentru mama sa vitregă – acum decedată –, declanşată de permisiunea acesteia de a dormi în pat cu ea până la vârsta de zece ani, perioadă pe parcursul căreia îi stimulase erotismul prin diferite jocuri.

Al treilea caz era relativ mai simplu, fiind ilustrat de un bărbat de douăzeci şi opt de ani care suferea de impotenţă din cauza complexului lui Oedip şi avea fel de fel de fantezii, atât în stare de veghe, cât şi în vis, toate îndreptate împotriva tatălui său. Ferenczi reuşise să-i ajute pe toţi trei pacienţii, dar în măsuri diferite.

— Herr Professor, i se adresă el lui Sigmund, am ajuns la o anumită concluzie pe baza acestor cazuri. Am aşternut totul pe hârtie. Pot să vă citesc lucrarea?

Sigmund se rezemă de spătarul scaunului, îşi aprinse un trabuc şi pufăi încântat la gândul că îşi formase un discipol care practica deja psihanaliza la Budapesta. Ferenczi avea un uşor defect de vorbire, dar ochii lui albaştri din spatele pince-nez-ului erau plini de strălucire, aproape ca un vulcan în erupţie, zburând de la o ipoteză la alta, de la o idee la alta.

— Impotenţa masculină psihosexuală este întotdeauna manifestarea unei psihonevroze şi confirmă conceptul lui Freud despre geneza simptomelor psihonevrotice. Invariabil, ele reprezintă simbolul unei amintiri refulate, al unei experienţe sexuale infantile, al unor dorinţe ale subconştientului care aşteaptă să fie împlinite şi al conflictelor mentale provocate în acest fel. Aceste reminiscenţe ale amintirilor şi impulsurile erotice sunt întotdeauna incompatibile cu gândirea conştientă a unei fiinţe adulte civilizate. Inhibiţia sexuală este, aşadar, o interdicţie din partea subconştientului care se extinde asupra vieţii sexuale în general.

În timpul mesei, Ferenczi câştigă inimile copiilor lui Freud. Ştia cum să le capteze interesul, povestindu-le fel de fel de istorioare, anecdote şi poveşti. Copiilor le păru rău când Sigmund îl luă pe Ferenczi la o plimbare lungă. Deşi era cu un cap mai scund decât Sigmund şi nu făcea nici un fel de mişcare în afara drumului de la o cafenea la alta după o zi de muncă la spital şi la tribunal, Ferenczi reuşea să se ţină după Sigmund, făcând câte doi paşi iuţi la fiecare pas lung al lui Sigmund. Bărbatul mai tânăr îşi dăduse seama că fusese acceptat.

— Aş dori să mă pot stabili aici, la Viena, ca să fiu aproape de dumneavoastră. Am nevoie de pregătire, de ajutor, de sfaturi.

— Nu, nu, trebuie să rămâi la Budapesta. Vei pune bazele unei mişcări psihanalitice în Ungaria.

— Dar aş putea să mă consider membru al Societăţii psihologice de miercuri? Sincer vorbind, simt nevoia să fac parte dintr-un grup anumit. Asta e firea mea, trebuie să ştiu că aparţin şi eu cuiva.

Sigmund îi aruncă o privire piezişă şi spuse:

— Da, dar va trebui să profiţi de lucrul ăsta. În curând o să-ţi formezi propriul dumitale grup. Urmăreşte-i cu atenţie pe oamenii cu care lucrezi şi în faţa cărora ţii prelegeri. Într-un an sau doi ai să pui bazele unei societăţi de psihanaliză la Budapesta.

— Vreau să renunţ la neurologie şi la postul meu de psihiatru al tribunalelor. Dar voi avea nevoie de vreo şase sau şapte pacienţi asupra cărora să mă concentrez, nu credeţi că aşa e bine?

— Nu ştiu ce să spun, pentru că mi-ai vorbit foarte puţin despre viaţa dumitale particulară. După cât se pare, preferi celibatul.

Ferenczi roşi, încetini pasul apoi rosti cu o voce şi mai peltică decât în mod normal.

— Am o legătură permanentă cu Gisela Palos, din oraşul meu natal. E cu câţiva ani mai mare decât mine, are două fiice şi s-a despărţit de soţul ei care refuză însă să-i acorde divorţul. Este destul de înstărită, aşa că nu există probleme materiale. Nu am discutat perspectiva căsătoriei, întrucât ea nu mai poate avea copii, iar eu nu mă împac cu gândul că o să îmbătrânesc fără să am copii. Deocamdată, înţelegerea ne convine amândurora, cu atât mai mult cu cât dispun de suficient timp liber pentru studiu şi pentru selectarea cazurilor potrivite care mă vor consacra ca psihanalist. Dar mai este vorba şi de altceva. Ferenczi alergă câţiva paşi înainte, astfel încât să se poate întoarce spre a-l privi pe Sigmund direct în faţă. Eu însumi am nevoie să fiu psihanalizat. Sunt îngrozitor de ipohondru. Dacă mi-aş face timp să vin la dumneavoastră la două-trei luni şi să stau o săptămână sau două, aţi putea să mă psihanalizaţi, iar eu aş deveni în felul acesta obiectiv, nu m-aş mai lăsa prins în cursă de pacienţii care încearcă să mă implice în complicaţiile lor sufleteşti.

— Da, poţi veni oricât de des doreşti. Îţi voi consacra tot timpul meu liber. O să ne plimbăm pe străzile Vienei şi o să vedem de ce nu poţi să-ţi analizezi singur ipohondria. Nu ai alţi pacienţi ipohondri la dumneata acolo?

— Ba da, mai mulţi, şi uneori reuşesc să ajung la baza tulburărilor lor. Nu însă şi în cazul meu. Dumneavoastră a trebuit să recurgeţi la autopsihanaliză şi datorită faptului că nu aveţi precursori. Însă pentru mine există Sigmund Freud.

Sigmund se simţi învăluit de o căldură plăcută.

— Am o idee. Noi închiriem întotdeauna o casă undeva pe timpul verii. Ce-ar fi să vii şi să stai cu noi câteva săptămâni? Înainte să plecăm de acasă, doamna Freud mi-a spus: „Tânărul doctor Ferenczi este un suflet foarte iubitor, nu-i aşa?". Cred că are perfectă dreptate. Vino cu noi în vacanţă şi vom putea să hoinărim prin păduri, să înotăm în lac şi să ne căţărăm prin munţi.

Martha era foarte încântată că Rosa locuia în apartamentul de vizavi. Fiecare din cele două familii îşi aveau asigurată intimitatea, dar în acelaşi timp se consolida şi prietenia dintre ele. Martha avea foarte puţin timp pentru prieteni, căci Sigmund îşi invita colegii la prânz sau la cină aproape în fiecare zi. Unii dintre ei, ca Otto Rank, fuseseră cooptaţi ca membri ai familiei. Martha îşi făcea singură toate cumpărăturile la o piaţă din Nussdorfer Strasse, fără să ia nici măcar o servitoare cu ea, după cum era tradiţia la Viena. Achiziţiona alimentele la preţurile cele mai avantajoase, căci, deşi Tante Minna vorbea în glumă despre grupul lui Freud numindu-l „Comisariatul psihanalitic", venitul lui Sigmund era neregulat şi modest. Martha trebuia să dea dovadă de multă dibăcie ca să gospodărească banii de Haushalt până duminică, când era adesea nevoită să se strecoare prin uşa din spate a vreunei băcănii – legea cerea ca acestea să fie închise duminica – ca să cumpere de mâncare pentru oaspeţii neanunţaţi pe care Sigmund îi invita la masă. Rareori se întâmpla să treacă o zi fără să aibă de la unu până la cinci colegi ai lui Sigmund la masa familiei. Datorită atitudinii ei prietenoase, toţi musafirii se simţeau în largul lor.

— Nu cunosc o altă femeie care să-şi fi câştigat pe merit titlul de Frau Professor, îi spunea Rosa. După cum ştii, clientela lui Heinrich al meu creşte în salturi. Biroul lui este ticsit de clienţi în tot cursul zilei, dar nu aduce nici unul acasă. Susţine că cele câteva ore pe care le petrecem împreună sunt mult prea preţioase ca să le împartă cu alţii.

— E altceva, Rosa dragă. Colegii lui Sigi sunt discipolii lui, oamenii pe care îi pregăteşte ca să-i continue opera.

Minna, care era fascinată de personalităţile marcante aduse de Sigmund la masa familiei, chicotea:

— Le menţine nu numai moralul ridicat, ci şi pofta de viaţă.

Heinrich Graf nu avea alte rude la Viena decât un văr şi o nepoată căsătorită, aşa că se integră cu plăcere în cercul lui Freud. Într-o duminică invita toată familia la masa de prânz, în cealaltă se duceau cu tot clanul la Amalie, iar în cea de-a treia traversau palierul şi mergeau la familia Freud. Într-o duminică dimineaţă se dusese la biroul lui de pe Werdertorgasse ca să cerceteze un dosar şi murise brusc de apoplexie. Avea numai cincizeci şi şase de ani, era un om de o vitalitate deosebită, plin de energie şi părea cu zece ani mai tânăr.

În timpul înmormântării, Sigmund se întrebă dacă n-ar fi cazul să cumpere şi el acolo două locuri de veci, pentru el şi pentru Martha, căci moartea neaşteptată a lui Heinrich îi întări certitudinea dureroasă că toate drumurile duc la Cimitirul Central.

Rosa nu se putea împăca defel cu gândul morţii soţului ei. Nu mai gândea aproape deloc raţional. Era cuprinsă de accese cumplite de plâns, urmate de momente de disperare şi întrebări nesfârşite:

— De ce? De ce Heinrich al meu? Eram cu toţii aşa de fericiţi împreună. De ce a trebuit să i se întâmple asta tocmai lui? Nu a făcut niciodată vreun rău, era un om bun, un bărbat iubitor. De ce a trebuit să moară în floarea vârstei? Să mă lase văduvă şi pe copiii aceştia fără tată. Nu are nici un rost! E o cruzime! Acum am să rămân singură tot restul vieţii.

— Asta nu este adevărat, Rosa, ai un fiu şi o fiică pe care îi iubeşti. De dragul lor trebuie să înfrunţi cu curaj această cumplită lovitură. Sunt speriaţi şi nefericiţi.

Martha îi luă pe cei doi copii, Hermann, în vârstă de zece ani, şi Caecilie, de nouă, să doarmă împreună cu copiii ei mai mari. Tante Minna se mută în apartamentul Rosei ca să stea cu ea noaptea fiindcă, deşi Sigmund îi administrase sedative, nu reuşea să doarmă. Plângea neîntrerupt ore în şir. Minna îi ştergea faţa tumefiată cu un prosop ud, încerca să-i abată gândurile în altă parte, dar fără rezultat. Rosa era din zi în zi tot mai abătută. Sigmund era îngrijorat pentru sănătatea ei fizică şi mentală, ba chiar şi pentru viaţa ei. Într-unul din momentele sale de luciditate, Rosa îl apucă de mână şi, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji, spuse:

— Sigi, să ai grijă de copiii mei. Mă refer la formalităţile de înfiere. Promite-mi că o să ai grijă de ei.

— O să am ca de proprii mei copii.

— Şi încă ceva, Sigi, trebuie să mă ajuţi să mă mut din apartamentul ăsta. Este prea scump pentru mine. Trebuie să economisesc banii lui Heinrich pentru copii.

Sigmund îi înconjură umerii cu braţul.

— Rosa, draga mea, nu e cazul să-ţi faci asemenea griji. Alex a văzut testamentul. Heinrich a fost un om bogat potrivit standardelor noastre. Chiar şi atunci când l-a întocmit, în 1904, avea o avere imobiliară în valoare de o sută de mii de coroane.

—. nu. nu. trebuie să mă mut. Nu suport să stau aici, unde văd chipul lui Heinrich în fiecare colţişor. Trebuie să plec în alta parte. Poţi să aranjezi cu proprietarul să anuleze contractul de închiriere? Minna mi-a promis că o să-mi caute un apartament mai mic.

— Rosa, abia ţi-ai pierdut soţul. De ce trebuie să-ţi provoci o nouă suferinţă renunţând la cămin? Te rog să stai de vorbă cu Martha.

Dar eforturile Marthei se dovediră inutile. Rosa insista să se mute. La o săptămână după moartea lui Heinrich, Sigmund îi spuse soţiei sale:

— Dacă Rosa este hotărâtă să se mute, trebuie s-o ajutăm. În ce priveşte contractul de închiriere, o să-l preluăm noi în schimbul apartamentului de la parter. M-am cam săturat de plimbarea asta în sus şi în jos pe scară de câteva ori pe zi. Vom alipi la apartamentul familiei cele două camere din faţă, plus dormitorul dinspre stradă. Iar cele trei camere din spate o să-mi servească drept birou şi cameră de consultaţii. O să fie mult mai bine pentru toată lumea să locuim la acelaşi etaj.

*

Fiica lui cea mai mare, Mathilde, intră la el în birou într-o seară după cină, închise uşa şi o încuie cu cheia. Sigmund era uimit. Nu-şi amintea ca vreunul din copiii lui să se mai fi comportat aşa până atunci. Chipul fetei exprima îngrijorare. Mathilde fusese un fel de mamă pentru cei mici nu numai fiindcă îi purtase în braţe, dar şi pentru că ştiuse să le păstreze secretele. Când împlinise doisprezece ani, Sigmund spusese despre ea că este „o mică femeie desăvârşită". În copilărie suferise de trei boli importante. Oskar Rie reuşise s-o scoată cu bine din toate, dar rămăsese cu oarecare lipsă de vigoare şi de încredere în sine. Mai suportase şi o operaţie de apendicită prost făcută, care o ţinuse la pat câteva luni de zile. Acum suferea de ceea ce Sigmund diagnosticase drept rinichi flotant. Nu era alarmat, dar aranjase cu un prieten de la Meran ca fata să-şi petreacă vacanţa acolo.

Mathilde era blondă şi trăsăturile ei aminteau mai curând de Tante Minna decât de mama sa. Poate că şi din cauza bolilor, părul ei îşi pierduse luciul natural. Era însă o fiinţă încântătoare, animată de cele mai curate sentimente. Învăţase bine la şcoală şi în cei patru ani de când terminase liceul continuase să citească.

— Papa, cred că am nevoie de ajutor.

— Este o schimbare îmbucurătoare, Mathilde, pentru că ani în şir eu am fost acela care ţi-am cerut ajutorul şi de fiecare dată te-ai dovedit plină de solicitudine.

— Mă îngrijorează această nouă boală a mea. O să-mi facă. ăă. o să-mi creeze dificultăţi în căsnicie?

— Nu, nu cred că e ceva grav. Va dispărea într-o lună sau două. Dar bănuiesc că altceva te tulbură, nu-i aşa?

— Da, tati.

— Mi-am dat seama că în ultimii ani ţi-ai făcut probleme fiindcă nu eşti destul de frumoasă ca să atragi un bărbat. N-am luat treaba asta în serios, pentru că mie îmi pari foarte drăguţă.

Mathilde zâmbi visătoare şi spuse cu vocea ei gravă, plăcută:

— Dar tu nu poţi să te însori cu mine, Papa, eşti deja căsătorit!

— Draga mea Mathilde, dă-mi voie să-ţi spun ceva: în familiile de condiţia noastră, fetele nu se mărită devreme, pentru că riscă să îmbătrânească prematur. Ştii că mama ta avea douăzeci şi cinci de ani când ne-am căsătorit. Nu am fost niciodată prea explicit în această privinţă, însă întotdeauna am sperat să te pot ţine acasă până pe la douăzeci şi patru de ani, când îţi vei recâştiga întreaga forţă şi vei fi pregătită să duci o sarcină şi să-ţi îndeplineşti îndatoririle de femeie căsătorită.

— Mi se pare atât de mult timp, Papa, patru ani! Şi nu am nimic de făcut, nici un fel de treabă utilă prin casă.

— Nu cred că durata este ceea ce te îngrijorează. Dacă ai fi încredinţată că vei găsi dragostea şi un soţ, nu ţi-ai face atâtea probleme.

— Da, aşa e. Acesta este lucrul care mă frământă.

Sigmund se ridică în picioare, se apropie de fiica lui cea mai mare şi o cuprinse în braţe.