Irving Stone

Începea, de asemenea, să înţeleagă şi anumite sensuri ale sexualităţii anale, când şi cum începea şi în ce stadiu al creşterii continua. O parte din pacienţii lui homosexuali îl conduseseră înapoi în timp, la începuturile sexualităţii anale. Un număr impresionant de tineri îşi imaginau că expulzarea copiilor se produce prin anus.

La Viena, copiii şi, în special, bebeluşii erau consideraţi nişte heruvimi care nu ştiau nimic despre actul sexual până la vârsta maturităţii. Dr. Sigmund Freud nu defăima numai maternitatea şi paternitatea, dar întina şi viaţa acestor mici fiinţe inocente.

— E preferabil să fii bolnav, să-ţi distrugi viaţa decât să vorbeşti despre firea instinctuală a omului? o întrebă el pe Martha la Jause, de după-amiază, la care era de faţă şi sora ei, Minna. Minna avea acum treizeci şi unu de ani, dar în pieptul ei bătea aceeaşi inimă caldă ca la şaptesprezece ani. Faptul că nu-şi mai dorea să iubească şi nici să-şi întemeieze o familie nu micşorase cu nimic bucuria ei spontană de viaţă. Era o adevărată mană cerească pentru Martha, o rază de soare în casa familiei Freud în acea perioadă de restrişte. Când doamna Bernays veni o dată de la Wandsbek să le facă una din vizitele ei periodice, Sigmund şi Martha o întrebaseră dacă îi dă voie Minnei să rămână cu ei, la Viena. Minna fu de acord, dar numai după o perioadă de probă de vreo câteva luni. Copiii o iubeau pe Tante Minna. Martha era încântată s-o aibă alături pe sora ei, drept confidentă, mai ales de când o pierduse pe Mathilde Breuer. Tante Minna găsi că acuzaţiile aduse împotriva lui Sigmund erau ridicole.

— Nici nu puteau să găsească o persoană mai străină de acuzaţiile lor! strigă ea. O, Sigi, dacă ar şti cât de convenţional eşti! Până şi regina Victoria te-ar socoti un puritan. De ce nu reuşesc să înţeleagă că tu explici şi descrii, nu pledezi! La urma urmelor, nu tu ai proiectat firea omenească! Nu spune Darwin că am descins din milioane şi milioane de ani şi specii?

— Da, spuse Sigmund, şi mi-ar face mare plăcere dacă o specie anumită, Homo medicalis, s-ar întoarce imediat în smârcurile de unde a ieşit.

Martha ridică ochii de la ciorapul pe care îl tricota şi spuse împăciuitor:

— Hai, dragul meu, lasă-i pe adversarii tăi să-şi facă inimă rea.

Moartea tatălui său îi accentuă starea de deprimare şi senzaţia de izolare. Îi scrisese lui Wilhelm Fliess: „Mă simt de parcă aş fi fost smuls din rădăcini".

Îşi dădea seama de faptul că suferise un şoc emoţional atât de puternic încât pentru prima oară în viaţa lui nu mai era sigur de propria identitate. Simţea cum îi încolţeşte în minte un gând obsedant – dorinţa de a-l ţine pe Jakob în viaţă, de a nu permite să fie îngropat în cimitirul celor uitaţi şi, în acelaşi timp, din străfundurile subconştientului se luptau să iasă anxietăţile, temerile, spaimele fără forme ce fâlâiau din aripi ca nişte păsări de noapte. Lupta aceasta îl storcea de vlagă, provocându-i stări de confuzie, dureri de cap şi de stomac.

Îşi aminti cazul acelui bărbat de patruzeci şi doi de ani care, suferise un şoc atât de violent la moartea tatălui său, încât fusese convins că are cancer la limbă, o boală de inimă, agorafobie. Pacientul îi spusese: „Când a murit tatăl meu, brusc mi-am dat seama că urmam la rând. Nu m-am gândit niciodată la moarte înainte să se prăpădească tatăl meu, iar acum nu mai pot să scap de obsesia asta."

Sigmund încercase să-l consoleze parafrazându-l pe Goethe: „Fiecare om este dator naturii cu o moarte", dar acest aforism, atât de înţelept, nu reuşise să vindece nevroza omului. Şi eforturile lui Sigmund de a ajunge prin analiză la sursa tulburărilor pacientului dăduseră greş.

Acum, când el însuşi trecea printr-o situaţie similară, Sigmund ajunse la concluzia că nu moartea noastră ne înspăimântă, ci cea a părinţilor noştri. Care era explicaţia?

Şi tatăl lui, şi tatăl pacientului lui trăiseră mult, peste optzeci de ani. Şi el, şi pacientul lui fuseseră nişte fii buni. Atunci de ce se simţea atât de tensionat?

„L-am iubit pe Jakob, l-am respectat, l-am ajutat şi material în ultimii zece ani. L-am îngrijit cu dragoste când a fost bolnav. atunci de ce mă simt sfâşiat de acest sentiment de vinovăţie?"

Religia evreiască cere ca, timp de un an, să te duci la Templu în fiecare zi şi să spui o rugăciune pentru sufletul mortului. Sigmund nu respecta acest ritual, însă, concentrându-se asupra persoanei lui Jakob, făcea exact acelaşi lucru: îl plângea în fiecare zi.

Rezultatul imediat al frământărilor provocate de pierderea tatălui său fu acela că începu să se teamă şi mai mult la gândul că în viitor avea să rămână un proscris în profesia sa şi în oraşul său. Nu mai putea suporta sentimentul că era evitat de toată lumea. Avea nevoie de o organizaţie, de o instituţie din care să facă parte şi căreia să-i aparţină, ca o familie.

Nu-i rămânea decât să se ducă înapoi la Facultatea de Medicină a Universităţii din Viena, la care renunţase cu paisprezece ani în urmă, când profesorul Brücke îl sfătuise să se orienteze spre practica medicală, căci era sărac şi intenţiona să se căsătorească. Dorea să îmbrăţişeze cariera academică: să dispună de un laborator la Allgemeine Krankenhaus, să ţină cursuri în faţa studenţilor, să parcurgă toate treptele ierarhice până va ajunge profesor, să aibă secţia lui personală, un vot în Professorenkollegium pentru conducerea Şcolii de Medicină, un salariu modest, dar permanent. Şi i-ar mai rămâne şi suficient timp pentru pacienţii particulari şi pentru scris.

Trecuse de patruzeci de ani. Profunzimea şi varietatea muncii lui în domeniul neuropatologiei îl îndreptăţeau să devină Extraordinarius, profesor asistent. Nu se sinchisise de scurgerea timpului, dar în momentul de faţă o astfel de numire ar fi rezolvat multe din problemele cu care se confrunta. Ar deveni membru al uneia din cele mai mari şcoli medicale din lume, şi-ar câştiga în mod automat respectul celor din jur: statutul de profesor la Viena echivala cu o zeificare. Şi s-ar fi terminat şi cu perioadele de pauză din practica sa particulară. Din iunie, când îi apăruse cel de-al cincilea articol, nu câştigase suficient nici ca să hrănească un cârd de şase vrăbii, necum nişte copii în creştere, deşi acum, în decembrie, muncea zece ore pe zi.

Dar nu era deloc momentul potrivit ca să facă cerere! Martha îl întrebă:

— Sigi, cum crezi că ar fi posibilă o asemenea minune? Nici dacă ai fi fost închis în Turnul Nebunilor n-ai avea mai puţine şanse să obţii favorurile Facultăţii de Medicină.

— Ştiu, răspunse el, singurul care mă priveşte cu ochi buni e profesorul Nothnagel, şi asta fiindcă a fost impresionat de monografia pe care am scris-o pentru Enciclopedia lui.

— Crezi că te-ai putea bizui pe ajutorul lui?

— Asta e valabil pentru un tânăr care cere o bursă de studii sau se pregăteşte pentru Dozentur. Nu, pe mine trebuie să mă nominalizeze doi Ordinarii, apoi Comitetul celor Şase urmează să-mi evalueze lucrările ştiinţifice şi eventual după aceea Professorenkollegium o să voteze pentru mine ca persoană şi o să recomande Ministerului învăţământului numirea mea. Aceasta este singura cale pe care ar urma-o o persoană respectabilă.

— Iar tu eşti prin excelenţă un om respectabil, spuse Minna, tachinându-l.

Membrii grupului de taroc nu se arătară deloc surprinşi când îl văzură sâmbătă seara, după o absenţă de câteva luni. Iar Leopold Königstein, singurul din grup care ţinea cursuri la Şcoala de Medicină a universităţii, nu ridică mirat din sprâncene când Sigmund spuse în treacăt că vizează postul de profesor pe anul în curs. La rândul său, Königstein fusese omis de mai multe de pe lista candidaţilor la postul de profesor asistent.

În ianuarie, imediat după Anul Nou, Sigmund auzi un zvon potrivit căruia Lothar von Frankl-Hochwart, un coleg cu şase ani mai tânăr decât el, avea să primească recomandarea pentru postul de profesor asistent la neuropatologie. Sigmund îl respecta pe Hochwart, care scrisese o amplă monografie despre tetanos, dar socotea că, fiind mai în vârstă decât el şi având şi mai multe lucrări ştiinţifice, era mai îndreptăţit să ocupe acest post. Îi scrise lui Fliess: „Mă lasă rece hotărârea Consiliului Profesoral de a-l propune pe colegul meu mai tânăr din aceeaşi specialitate cu mine pentru titlul de profesor, trecând astfel peste mine – asta în cazul în care zvonurile pe care le-am auzit au o bază reală".

În primele săptămâni ale lui februarie primi corecturile la Paraliziile cerebrale infantile, monografia pe care o scrisese pentru Enciclopedia lui Nothnagel. Îi scrise o dedicaţie profesorului, apoi îi duse lucrarea la birou. Nothnagel era îmbrăcat ca de obicei în costumul lui negru, gros, cu vestă argintie, nasturi argintii şi cravată neagră de mătase. În calitate de redactor responsabil al Enciclopediei, Nothnagel ar fi primit oricum aceste pagini, dar Sigmund ştia că recomandările se fac pentru fiecare secţie în parte şi nu voia să rateze ocazia de a-l aborda direct.

Nothnagel luă cartea cu mâna stângă şi apoi, fără să se uite la dedicaţie, întinse dreapta înainte ca să i-o strângă viguros pe a lui Sigmund.

— Herr Kollege, ceea ce am să-ţi spun trebuie să mai rămână secret un timp, dar profesorul Krafft-Ebing şi cu mine te-am propus pentru profesorat, împreună cu Frankl-Hochwart.

Se duse spre biroul lui şi luă o foaie de hârtie scrisă.

— Am şi redactat textul recomandării. Iată aici semnătura lui Krafft-Ebing şi a mea. Documentul este gata să plece spre Consiliul Profesoral. Dacă acesta refuză să accepte recomandarea noastră, o vom trimite direct la Professorenkollegium.

Sigmund simţi că leşină. O avalanşă de gânduri se prăbuşi peste capul lui, ca o primă ninsoare autumnală surprinsă de un vârtej neaşteptat. Printr-o uimitoare coincidenţă, el, Sigmund Freud, profesorii Nothnagel şi Krafft-Ebing se gândiseră la Privatdozent Freud ca profesor aproape în acelaşi moment. Ciudat lucru, căci nici unul din cei trei nu făcuse vreun efort în această direcţie în ultimii ani. Nu-l surprindea iniţiativa lui Nothnagel, căci Sigmund îi îmbogăţise Enciclopedia cu o contribuţie foarte substanţială. Dar Krafft-Ebing! Omul care îl avertizase că îşi va cauza un rău ireparabil şi lui şi Facultăţii de Medicină dacă va publica acea comunicare!

— Suntem cu toţii oameni rezonabili, spuse Nothnagel cu o voce foarte sigură. Ştii care sunt dificultăţile. Poate că recomandarea noastră nu va fi luată în seamă. Dar, oricum, este un început bun şi poţi să fii sigur că vom urmări nominalizarea dumitale pas cu pas. Între timp însă, profesorul Krafft-Ebing ar dori să te vadă.

Când Sigmund intră în biroul acestuia, Krafft-Ebing se ridică şi îşi cuprinse trunchiul vânjos cu ambele mâini, ca şi când ar fi vrut să se îmbrăţişeze pentru că făcuse o faptă bună. Sigmund îşi exprimă stânjenit recunoştinţa, dar Krafft-Ebing flutură impacientat din mână şi spuse:

— Nu, te rog, n-ai de ce să-ţi exprimi recunoştinţa. Este un lucru ce trebuia făcut. Acum nu-ţi rămâne decât să faci un memoriu cu titlurile tuturor lucrărilor pe care le-ai publicat şi ale proiectelor de cercetare.

„Ce oameni de treabă sunt, îşi spuse Sigmund. Amândoi încearcă să mă reintegreze în societatea medicală vieneză. Ştiu cât de greu le va veni să obţină aprobarea ministerului, dar acum mă simt mai bine când mă gândesc la ei."

— Stai jos, spuse Krafft-Ebing, hai să stăm niţel de vorbă. Ştiu ce gândeşti: că abia a trecut un an de când am definit lucrarea dumitale Etiologia isteriei drept o poveste ştiinţifică şi te-am sfătuit să nu publici materialul respectiv. Dar iată că astăzi tot eu te recomand pentru postul de profesor asistent. De unde şi până unde această schimbare de atitudine? Ei bine, unul din motive – aşa cum bine ai sesizat – este acela că şi eu am avut destul de mult de suferit din cauza materialelor pe care le-am publicat. Am hotărât că e momentul să punem capăt acestei tradiţii. Iar dacă nu sunt de acord cu teoriile dumitale în legătură cu originea bolilor mentale – şi mă menţin pe poziţie – asta, nu înseamnă că nu te consider un om serios. Şi nici nu cred că spui poveşti numai pentru a încerca să atragi atenţia asupra dumitale. Este o expresie pe care n-ar fi trebuit s-o utilizez niciodată. Îmi cer scuze pentru ea.

— Nu aveţi pentru ce să vă cereţi scuze, Herr Professor. Am fost şi rămân unul dintre cei mai mari admiratori ai dumneavoastră.

— Nu încerca să mă păcăleşti, Freud, continuă Krafft-Ebing cu o voce profundă, din piept, mergi pe o stradă înfundată. Sau cel puţin mie mi se pare înfundată, pentru că toată viaţa am fost obişnuit să văd zidul care o blochează: ereditatea. Te admir pentru curajul şi pentru caracterul dumitale. Nu voi menţiona în faţa Ministerului Învăţământului noile dumitale teorii, te voi lăuda numai pentru munca dumitale valoroasă. Făcu o pauză, apoi continuă: Şi între noi fie vorba, Herr Kollege, dacă acea stradă înfundată este aşa numai în capul meu, nu şi al dumitale, nu o voi menţiona în dosarul oficial.

Krafft-Ebing scrise un raport elogios despre lucrările doctorului Freud.

Sigmund elaboră o listă de lucrări pentru Comitetul celor Şase de la Facultatea de Medicină care fusese numit pentru a-i aprecia rezultatele muncii.

Venise luna mai. Rareori se întâmpla să aibă mai puţin de zece pacienţi cu nevroze într-o zi. Capacitatea lui de a înţelege bolile pacienţilor şi de a le înlătura simptomele se accentuase considerabil de când dezvoltase o tehnică specială de interpretare a viselor. O pacientă visa mereu că e gata să cadă, mai ales când făcea cumpărături la Graben, un loc preferat de plimbare. Nu cumva îşi dorea să fie o femeie decăzută? Era apoi un bărbat care nu învăţase să folosească toaleta în fragedă copilărie, iar acum înlocuise acest neajuns cu avariţia. Visa banii sub formă de excremente şi îşi reproşa faptul că doreşte murdăria. Când era obligat să pună mâna pe bani, se spăla imediat „ca să alunge duhoarea". Una din paciente visa adesea că merge la piaţă însoţită de bucătarul ei care ducea coşul. Toţi măcelarii de la care voia să cumpere carne o refuzau cu cuvintele: „Nu mai avem marfă". După mai multe şedinţe, Sigmund găsi similitudini cu cazul ţăranului care spunea mereu Die Fleischbank war schon geschlossen – magazinul de carne s-a închis. Află de la pacienta lui că soţul ei o neglija de multă vreme şi îşi închisese de mult Fleischbank-ul.

Mai avea un pacient cu o formă gravă de anxietate, un tânăr de douăzeci şi nouă de ani ajuns într-o asemenea stare că nu mai putea nici să muncească, nici să întreţină relaţii cu semenii săi. Visa că este urmărit de un bărbat cu o secure sau că încerca să fugă, dar încremenea pe loc. Când pacientul începu să scormonească prin amintirile din copilărie, mărturisi că îl maltratase pe fratele lui mai mic pe care îl bătea în cap până îi dădea sângele. Într-o zi, mama îi spusese tatălui: „Mi-e teamă că într-o bună zi o să-l omoare". În noaptea aceea, părinţii lui veniseră acasă mai târziu şi băiatul care dormea în aceeaşi cameră cu ei se prefăcu adormit. Curând auzi gâfâituri şi îl văzu pe tatăl lui deasupra mamei sale în pat. Îşi spusese că este vorba de o luptă între cei doi. În dimineaţa următoare găsise urme de sânge în patul părinţilor lui. Acum ştia că, într-o zi, „tatăl lui o s-o omoare pe mama". Anxietatea care pusese stăpânire pe el în momentul acela prinsese rădăcini atât de adânci peste timp, încât Sigmund avu nevoie de aproape un an ca să-i atenueze simptomul.

Apoi mai era acel soţ care insista ca nevasta lui să primească o sută de guldeni de la el înainte de fiecare act sexual „ca să fie sigur că i se va oferi lucrul pentru care plătise". Întrucât se confrunta cu serioase dificultăţi financiare, refuza de mai bine de cinci luni să întreţină relaţii sexuale cu soţia sa pe motiv că nu-şi mai putea permite. Sigmund mai tratase mulţi bărbaţi care eşuau în încercarea de a stabili relaţii sexuale cu femei respectabile, fiind satisfăcuţi numai de cele care îşi vindeau trupul pe bani.

Veni la el şi o tânără fată care refuza să culeagă o floare sau o ciupercă din pădure de teamă să nu încalce voinţa lui Dumnezeu.

„Dumnezeu interzice distrugerea germenilor vieţii."

Principala manifestare a nevrozei o constituia faptul că nu putea să primească nimic din mâna altcuiva decât dacă era înfăşurat în hârtie sau într-un material oarecare. Sigmund presupuse că teama ei de a nu distruge germenii vieţii îşi avea probabil originea în discuţiile religioase purtate cu mama ei, care era împotriva măsurilor contraceptive din timpul actului sexual. Identifică manifestarea simptomatică drept „complexul prezervativului", pe care îl mai constatase şi în alte cazuri. Boala fetei era o revoltă inconştientă împotriva învăţăturilor mamei sale, o evadare simbolică din imperiul autorităţii spre independenţă.

Un internist îl chemă să consulte p fetiţă de şapte ani. Internistul rămase în cameră împreună cu mama copilului. Sigmund descoperi că fata e inteligentă, dar că umblă îmbrăcată ciudat. Vienezele acordă o mare importanţă vestimentaţiei lor, dar această fetiţă, care provenea dintr-o familie prosperă, era foarte neglijentă: un ciorap îi atârna în jos pe picior, doi nasturi de la bluza albă stăteau neîncheiaţi. Când Sigmund o întrebă cum se simte, fetiţa spuse:

— Mă doare piciorul. Îşi rulă apoi ciorapul în jos ca să-i arate gamba.

Sigmund nu-i examină piciorul, aşa cum era clar că doreşte fetiţa, ci o întrebă ce anume o supăra, în principal.

— Am impresia că în corpul meu se află ceva care se mişcă înainte şi înapoi şi mă zguduie cumplit. Uneori simt că-mi înţepeneşte tot corpul.

Sigmund şi internistul schimbară o privire. Era o descriere mult prea clară ca să poată fi vreo greşeală. Însă când Sigmund se uită la mama fetiţei, constată că rămăsese nepăsătoare la auzul amănuntelor din relatarea fiicei sale. Hotărî că internistul, care era de mai mult timp medicul familiei, trebuia să-i explice fetiţei anumite lucruri despre viaţă.

O femeie în vârstă de patruzeci de ani veni la cabinetul lui cu simptomele clasice: îi era frică să meargă singură pe stradă, nu ieşea decât împreună cu unul din membrii familiei; de asemenea, se temea să şadă aproape de fereastră. Sigmund diagnostică simptomul ca „dorinţa de prostituare", marcată de conştientizarea faptului că a merge singură pe stradă însemna a fi în căutarea unui bărbat. Pe de altă parte, prostituatele din Europa obişnuiau să se aşeze la fereastră în aşa fel încât bărbaţii care treceau prin apropiere să ştie că sunt disponibile.

Veni la el un bărbat foarte respectabil care i se plânse de fanteziile sale erotice având ca subiect toate femeile pe care le vedea, chiar şi cele pe care le întâlnea întâmplător pe stradă. Ceea ce îl neliniştea serios – şi de aceea venise la dr. Freud – era violenţa fanteziilor sale. Manifesta preferinţe pentru relaţii sexuale aberante, mai ales pentru poziţia pe la spate, aşa cum îi văzuse pe câini făcând în stradă.

O tânără declară că se detestă, că este rea, urată, lipsită de calităţi şi că ar trebui să moară ca să nu mai încurce lumea. Nu după mult timp, Sigmund îşi dădu seama că este o formă intenţionată de autoînjosire. Fata îl surprinsese pe tatăl ei, pe care îl adora, având relaţii cu o servitoare în timp ce mama ei era la spital, bolnavă. Nu putea să-i reproşeze acest lucru tatălui, aşa că efectuase o substituire şi se autoculpabiliza. Dr. Freud reuşi să-i explice cum stau lucrurile.

O femeie suferea de vomismente isterice. Fusese examinată şi de alţi doctori şi toţi erau convinşi că nu are nimic din punct de vedere somatic. După mai multe încercări, Sigmund descoperi că vomismentele ei constituiau reflectarea unei fantezii inconştiente datând din perioada pubertăţii – dorinţa de a fi mereu însărcinată şi de a avea cât mai mulţi copii. O altă dorinţă fusese adăugată ulterior – aceşti copii ar putea fi fructul relaţiilor ei cu cât mai mulţi bărbaţi. După perioada pubertăţii începu să acţioneze un impuls defensiv, menit să stăvilească această dorinţă neruşinată. Vomismentele derivau din dorinţa de a se autopedepsi, de a fi respingătoare în ochii bărbaţilor.

În ciuda materialului bogat oferit de cazurile care se perindau prin cabinetul lui, venind uneori tocmai de la Wroclaw, sentimentele lui rămăseseră la fel de răvăşite. Îi scrise lui Fliess şi îi spuse că în sufletul lui fermenta furia, combinată cu un presentiment obscur că în curând avea să se întâmple ceva important care se va repercuta favorabil asupra tehnicii sale terapeutice.

Săptămânile şi lunile care trecuseră de la moartea lui Jakob nu reuşiseră să-l împace cu situaţia. Se trezea că îi revin în minte fragmente de imagini şi de amintiri legate de tatăl lui, chiar şi atunci când avea pacienţi în cabinet şi trebuia să-şi concentreze întreaga atenţie asupra lor. În puţinul timp liber care îi rămânea, pe parcursul plimbărilor pe care şi le impunea de-a lungul lui Donau Kanal, cu ochii aţintiţi asupra pădurilor şi munţilor din depărtare, nu putea să-şi controleze reveriile, privirile aruncate înapoi peste timp. La suprafaţă se aflau amintirile plăcute: Jakob îl ducea duminica la plimbare în Prater, la concertele de amiază de la Curte şi la schimbarea gărzii, îi citea, îi spunea poveşti cu Păcală, prezida masa de Passover şi recita pe dinafară tot serviciul religios în ebraică, îi aducea câte o carte în ziua când lua salariul.

Nu aceste amintiri care veneau de la un nivel accesibil al conştientului îi provocau anxietate. Singura amintire directă care îl tulbura era o scenă pe care Jakob i-o descrisese într-o zi, în Prater.

„Pe când eram tânăr, spusese Jakob, m-am dus într-o duminică la plimbare pe străzile din oraşul unde te-ai născut tu. Eram îmbrăcat elegant şi aveam o căciulă nouă de blană. Un creştin a venit spre mine şi dintr-o singură lovitură mi-a aruncat căciula în noroi, apoi a strigat: «Jidanule! Jos de pe trotuar!».

— Şi ce ai făcut? întrebase Sigmund.

— Am coborât de pe trotuar ca să-mi iau căciula din noroi."

Sigmund, care avea pe atunci zece ani, fusese foarte întristat; îşi pierduse respectul pentru tatăl lui. Comparase în gând această situaţie cu alta, din istorie, care îi stârnise admiraţia: scena în care Hamilcar îl pune pe fiul său Hannibal să jure în faţa tuturor zeilor căminului că se va răzbuna împotriva romanilor.

Aceste amintiri bune şi rele nu făceau nimic ca să-i liniştească agitaţia interioară. Sperase că o dată cu trecerea timpului amintirile se vor estompa, lăsându-l pe Jakob să se odihnească în pace, tulburările se intensificau, de parcă ar fi fost victima unui streptococ care se înmulţea nebuneşte.

„Oare de ce nu pot să-i dau pace bătrânului? se întreba el. S-a prăpădit de mai bine de jumătate de an şi în momentul în care a murit îşi trăise viaţa din plin. De ce a înflorit această nevroză, lăsându-mă la fel de anxios şi de deprimat ca pe unul dintre pacienţii mei?"

Nu mai putea nega evidenţa, era bolnav. Comparaţia cu proprii săi pacienţi îl făcu să se oprească brusc în loc. Făcea cumpărături în Hoher Markt cea plină de culori vii, cu ruinele ei romane timpurii, după ce ţinuse cursul la universitate, la care participaseră numai trei dintre cei înregistraţi. Bolile pacienţilor lui nu izvorau din mintea conştientă, ci din subconştient: din amintirile anterioare, reprimate, care datau din primii lor ani de viaţă. Istericii suferă mai ales din cauza refulărilor! Atunci de ce nu aplicase niciodată această formulă asupra lui însuşi?

Se opri brusc, cu picioarele blocate parcă între dalele pavajului. Străzile bătute de vânt erau reci, însă el se simţi scăldat în sudori care îi dădeau frisoane. O voce rostea în spatele lui cuvinte care păreau dăltuite în granit: „Vindecarea mea e posibilă numai prin acţiunea exercitată asupra subconştientului. Nu sunt suficiente doar eforturile conştiente!"

Se duse la cea mai apropiată cafenea, comandă o Grosser Brauner, îşi încălzi degetele cuprinzând ceaşca în palme, apoi sorbi din lichidul fierbinte, încercând să-şi domolească tremurul. În urechi îi sunau cuvintele: „Doctore, îngrijeşte-te singur!". Dar cum putea un doctor să înlăture succesiv straturile fertile ale propriului subconştient? Schliemann dedusese cu precizie locul unde s-a aflat aşa-zisa Troie mitică citind asiduu opera lui Homer. Unde era Homer a lui? Se simţea singur în univers. Nici un alt om nu practica meseria lui. Fliess ţinea suficient de mult la el ca să încerce, dar nu stăpânea tehnica pe care el, inventatorul şi, până acum, singurul practician, se hotărâse s-o numească psihanaliză: o metodă de trasare a structurii psihicului uman. Dacă moartea lui Jakob ar fi survenit cu câţiva ani în urmă, poate că Josef Breuer ar fi încercat să-l ajute prin hipnoză. Acum însă, bineînţeles că nu se punea problema.