Irving Stone

Sezonul medical vienez se deschise în octombrie, dar de astă dată fără nici un pacient nou pentru dr. Sigmund Freud. Rămase perplex. Acceptă două cazuri gratuite şi îi spuse Marthei:

— Dacă mă număr şi pe mine, înseamnă că am trei pacienţi care beneficiază de gratuitate.

Ştia că sărise puţin peste cal în timpul verii. Îşi spuse în sinea lui: „Nu trebuie să-i provoc pe zei şi pe oameni călătorind prea mult. Şi apoi, psihanalistul din mine ar trebui să-şi dea seama de faptul că dorinţa mea de a călători se datorează în mare parte nevrozei de care sufăr. De îndată ce voi rezolva unele din problemele care mă frământă, am să mă pun pe treabă şi n-o să-mi doresc să mă plimb mai departe de Prater."

În vacanţa de vară îşi îmbogăţise echipamentul intelectual cu o piesă care nu făcuse parte din bagajele lui la plecare. În timp ce picioarele lui străbăteau potecile împădurite de la Untersberg sau dalele de marmură ale pardoselilor bisericilor veneţiene, iar ochii i se odihneau pe sutele de nuanţe de verde din pădurea deasă ori pe culorile strălucitoare ale tablourilor italiene, o parte ascunsă a creierului său întorcea pe toate feţele vinovăţia atribuită taţilor de pacientele lui, pentru diverse acte perverse, elemente care îl uimiseră întotdeauna şi pe care le acceptase cu foarte mare greutate şi neplăcere. Se întreba de ce nu reuşise să conducă analiza până la o concluzie corectă. De ce fugiseră unele dintre pacientele lui cele mai receptive într-un anumit moment al tratamentului, deşi unele simptome dispăruseră între timp? Descoperirile lui dovedeau în mod indubitabil că subconştientul nu are „indicaţii cu privire la realitate" şi este incapabil să facă distincţia între adevăr şi „ficţiunea cu încărcătură emoţională". În comunicarea prezentată de el la Societatea de psihiatrie şi neurologie şi publicată în Rundschau, făcuse undeva o mişcare greşită – acum ştia lucrul acesta – şi ca teoretician, dar şi în calitate de clinician.

Prima indicaţie că reuşise să treacă de acest punct îi veni de la o pacientă, o femeie în vârstă de patruzeci şi doi de ani, căsătorită, care suferea de o insomnie rebelă ce îi distrugea sănătatea afectivă. Pacienta nu-i putea oferi nici o explicaţie cu privire la motivul pentru care nu reuşea să adoarmă. Se ducea la culcare foarte obosită, la sfârşitul unei zile lungi. Cu toate acestea, în momentul în care punea capul pe pernă, începea să călătorească cu mintea înapoi, în timp şi revedea în faţa ochilor unele scene din copilărie ce-i provocau nelinişte, urmate de stări de anxietate şi spaimă care o ţineau trează toată noaptea. Sigmund observase deja că în mai multe cazuri de insomnie, incapacitatea individului de a adormi urmează un model anumit. La baza acesteia nu se afla absenţa dorinţei de somn din mintea conştientă, ci faptul că, închizând ochii şi pregătindu-se să doarmă, omul slăbea cenzura şi permitea materialului din subconştient să iasă la suprafaţă, ca apa subterană într-o peşteră.

Şi la această pacientă, ca şi la multe altele care se perindaseră prin cabinetul său, temerile erau corelate cu dorinţe erotice neexprimate, legate de persoana tatălui. Sigmund avu nevoie de mai multe ore de asociaţii libere ca s-o conducă în stadiile cele mai timpurii ale copilăriei şi să-i înfăţişeze scenele de molestare sexuală care provocau indignarea şi repulsia întregii lumi medicale vieneze.

Auzea astfel de istorisiri de aproape opt ani. Dar această pacientă era diferită: alunecând înapoi pe făgaşul vieţii sale, ajungea până la descrierea unei scene legate de tatăl ei, apoi se oprea brusc şi striga:

— Nu, nu, nu aşa s-a întâmplat, n-a fost aşa!

Continua apoi cu descrierea incompletă a unei scene, pentru a reveni a doua zi ca să reia totul sub un alt unghi, relatând un alt grup de scene sau fragmente de scene intime dintre ea şi tatăl său. Sigmund scoase un mormăit atât de puternic, încât pacienta aproape că se trezi din somnul ei hipnotic. Deschise ochii, clipi des şi spuse:

— Ce s-a întâmplat, Herr Doktor? E ceva în neregulă? Ce am spus? Ce am făcut?

Sigmund răspunse calm:

— Nimic, nu e nimic. Totul merge foarte bine, vă rog să continuaţi.

Când femeia începu din nou să vorbească, trase adânc aer în piept. Simţea că îl doare inima şi că îi vine să vomite. Exclamă în sinea lui: „Am fost indus în eroare! Aici nu este vorba de molestarea copiilor, ci de fantezie! Pacientele şi-au dorit lucrul acesta în copilăria lor cea mai fragedă."

Fantezia prinsese rădăcini şi supravieţuise peste ani creând iluzia realităţii. Scenele respective fuseseră apoi acoperite, ecranate cu grijă, ţinute departe de conştiinţa adultului, dar continuau să trăiască pline de vigoare. Ele îi provocau sărmanei femei suferinţele de acum, când stătea întinsă pe canapeaua lui şi încerca să scoată la iveală ceea ce se afla acolo de atâta timp – dorinţa de a avea relaţii intime cu tatăl ei. Cum de nu văzuse niciodată lucrul acesta? De ce îi crezuse pe cuvânt pe aceşti oameni tulburaţi psihic? Totul îi apărea acum cât se poate de clar: oamenii nu minţeau, nici nu încercau să-l păcălească sau să-l inducă în eroare. Spuneau adevărul aşa cum îl vedeau ei, invocând probe covârşitoare în sprijinul unei realităţi pe care el nu voise s-o accepte. Însă în tot acest timp nu fusese în stare să facă deosebire între real şi imaginar.

Avusese dreptate în privinţa sexualităţii infantile. Acolo se afla explicaţia – nu mai încăpea nici o îndoială – datată mult mai devreme decât îşi închipuise cineva vreodată sau decât ar fi dispus să recunoască, dar nu aşa cum îşi imaginase el. Greşise pornind de la un raţionament corect. Krafft-Ebing şi Wagner-Jauregg avuseseră dreptate, deşi plecaseră de la o premisă falsă. Înţelese cu un sentiment de profundă uşurare că nouăzeci şi nouă la sută din cazurile relatate nu avuseseră loc, deşi pacienţii lui erau convinşi că se produseseră şi se îmbolnăviseră în consecinţă.

Era aşa de zguduit, încât îl rugă pe ultimul pacient din ziua aceea să-l scuze. Acesta plecă cu un aer uşurat. După ce rămase singur, Sigmund încuie uşa exterioară de la parter, se duse la dosarele lui şi scoase cazurile pacienţilor care veniseră cu reminiscenţe de natură sexuală din copilărie. Citi din nou materialul; inima îi bătea cu atâta putere încât se temea să nu arunce în aer tot parterul, aşa cum se întâmplase atunci când explodase lampa cu gaz a ceasornicarului care locuise aici înaintea lui. Aceleaşi dovezi ale fanteziei erau prezente în toate foile de observaţie! Îşi aminti de cuvintele rostite de dr. Bernheim la Nancy: „Toţi suntem nişte creaturi bântuite de halucinaţii!" Dar de unde să fi ştiut el, Sigmund Freud, că această putere halucinatorie se extinde până departe, în primele etape ale copilăriei, şi poate exercita o anumită influenţă asupra stării de adult? Semnele erau vizibile pentru oricine avea ochi de văzut şi voia să vadă: elementele incongruente, contradicţiile, improbabilităţile secvenţionale. Cum de nu recunoscuse adevărata natură a acestor fantezii groteşti?

Începu să măsoare camera în lung şi-n lat. Ei bine, existau şi nişte motive: fusese atât de uluit de descoperirea sexualităţii infantile, încât se dovedise incapabil să renunţe la vreuna din dovezile lui. Trebuie să existe un fond de adevăr în aceste fenomene cu caracter atât de universal al relaţiilor tată-copil. Studiase literatura de specialitate din acest domeniu – nicăieri nu se făcea nici o menţiune cu privire la faptul că nou-născutul venea pe lume cu un set complet de instincte sexuale. Zestrea genetică a individului cuprindea sentimente şi dorinţe sexuale care începeau să se manifeste aproape concomitent cu momentul naşterii. Dar nu era momentul potrivit pentru asemenea speculaţii. care îi atestau teoria revoluţionară despre sexualitatea infantilă. Se punea întrebarea de ce fusese ca inversată de pacienţi? De ce manifestările nu erau înregistrate cu fidelitate de subconştient? Oare nici subconştientul, nici cenzorul din sfera conştientului nu aveau echipamentul necesar pentru a face deosebirea între adevăr şi fantezie? De ce era indus în eroare pacientul şi apoi şi medicul în legătură cu ceea ce se întâmplase? Şi mai exista un factor căruia trebuia să-i vină de hac. Aceste fantezii nu erau superflue, lipsite de un anumit sens, ci serveau psihicului într-un anumit scop. Care ar fi putut fi acela? Şi ce se afla în spatele sexualităţii infantile, care era atât de inacceptabilă, atât de hidoasă încât mintea omenească simţea nevoia s-o conteste într-un fel sau altul?

Pătrunsese în labirint şi se uitase cu multă atenţie unde pusese piciorul de fiecare dată. Păşind cu luare-aminte, reuşise să ajungă până la jumătatea drumului, unde se oprise acum istovit. Wagner-Jauregg, cu felul lui de-a fi cam din topor, i-o spusese clar:

— Ştii ce zice ţăranul austriac când prinde pe cineva pe picior greşit? Du hast dein Hosentürl offen. Ai şliţul descheiat la pantaloni.

Se scuză la masa de seară şi îi spuse Marthei că trebuie să facă o vizită urgentă. Arăta deprimat, dar o asigură că nu se întâmplase nimic rău. Ea se mulţumi să-l privească cu un aer neîncrezător.

— O să ţinem mâncarea la cald, îi spuse Martha simplu. Încearcă să nu întârzii prea mult.

Se plimbă timp de două ore, rătăcind prin cartierul comercial şi prin zonele rezidenţiale, apoi printre grădinile largi şi casele tot mai rare de la periferia dinspre Grinzing. Era acelaşi drum pe care îl făcuse cu vreo cincisprezece ani în urmă, când plecase de la biroul profesorului Brücke după ce acesta îi spusese că în lumea ştiinţifică nu mai exista loc pentru el. Îl durea aproape fiecare părticică a corpului, la fel ca şi atunci. Însă dincolo de reproşurile amare pe care şi le făcea, de ruşinea la gândul că se expusese în faţa lumii ştiinţifice cu concluzii coapte numai pe jumătate, revedea parcă aievea o scenă petrecută pe vremea când avea şapte ani, scenă care revenise adesea în reveriile lui conştiente şi la fel de des în diferite forme de vise. Nu se gândise niciodată să analizeze semnificaţia scenei respective. Într-o noapte, pe când avea şapte ani, intrase în camera părinţilor săi după ce aceştia adormiseră. Uşa fusese bine închisă, dar nu încuiată. Când păşise în întunericul camerei, auzise o serie de mişcări în patul părinţilor săi, parcă şi văzuse ceva care îl tulburase teribil. Tatăl lui, simţind o prezenţă străină în cameră, întorsese capul peste umăr ca să se uite înapoi, îl văzuse pe băiat şi renunţase să ducă la bun sfârşit ceea ce începuse. Următoarea scenă era foarte neclară în mintea lui Sigmund: uneori se vedea pe el însuşi făcând pipi chiar lângă uşă, alteori avea impresia că fugise spre pat, se aruncase în braţele mamei sale şi urinase acolo. Tatăl lui fusese atât de dezgustat încât spusese:

— Din băiatul ăsta n-o să iasă nimic.

Mama îl luase apoi în braţe şi îl dusese la el în pat, murmurându-i cuvinte liniştitoare. Însă propoziţia aceea nu-i mai ieşise niciodată din minte. Oare de aceea îi revenea aşa de des în memorie? Poate că da. Dar dedesubtul ei se afla un alt element cu care nu se mai confruntase până atunci. De ce urinase în dormitorul părinţilor săi? Până la vârsta de doi ani mai făcea din când în când în pat şi ori de câte ori tatăl său îl dojenea pentru asta, spunea consolator:

— Nu-i nimic, tati, îţi promit că am să-ţi cumpăr un pat roşu frumos de la Neutitschein.

Dar nu mai făcuse niciodată în pat după ce împlinise doi ani şi nici nu urinase în altă parte decât acolo unde trebuia. De ce comisese acest act jignitor la vârsta de şapte ani, aparent fără să fi simţit nevoia reală să se uşureze, oare numai pentru că îl supărase ceea ce se petrecuse în patul părinţilor săi?

Răspunsul îi veni din noapte ca un meteorit strălucitor care brăzdează bolta întunecoasă a cerului. Era gelos pe tatăl său! Dorise să întrerupă ceea ce se petrecea acolo! Alesese cea mai dramatică metodă care îi stătea în puteri. Dorise să-l îndepărteze pe tatăl său de lângă mama lui şi să-i acapareze atenţia şi afecţiunea acesteia. Urinând, simula, de fapt, actul ca atare în singurul mod în care o putea face un băiat de şapte ani! Voia oare să desăvârşească în locul tatălui său actul de iubire pe care îl surprinsese în plină desfăşurare?

Dar era absurd! Îşi iubea şi tatăl şi mama în egală măsură! Nu avusese niciodată dorinţa de a se interpune între ei. Pentru el, tatăl său fusese omul cel mai măreţ din lume. Atunci de ce această amintire îl obseda de peste treizeci de ani şi, deşi îşi ascunsese semnificaţia, nu pierduse nimic din vivacitate?

Era bucuros că Viena încă nu aflase de eroarea ştiinţifică pe care o comisese, confundând realitatea sexualităţii infantile cu fanteziile pe această temă. Era hotărât să nu se mai expună în nici un fel până când nu va reuşi să stabilească motivele şi cauzele. Nu avea nici cea mai vagă idee care puteau fi acestea, însă îşi adună tot curajul moral ca să nu se mai autopedepsească fiindcă presupusese că ajunsese la capătul drumului, când în realitate se afla abia la jumătatea lui. Îşi spuse: „Dacă nu aş fi făcut tot drumul până la greşeala aceasta, nu mi s-ar fi ivit prilejul să trec de ea şi să-mi închei călătoria".

Oricât de dureroasă ar fi fost pentru el revelaţia scenei din dormitorul părinţilor, gândurile lui se întorceau tot mai des la Amalie. Pe parcursul orelor de asociere libere de dinainte, de după şi – spre regretul său – uneori chiar în timpul consultaţiilor, călători în timp înapoi până la un incident care se întâmplase înainte ca el să împlinească trei ani. De atunci, îi revenise de mai multe ori în memorie, dar îl alungase de fiecare dată. Se vedea stând în faţa unei mobile masive, despre care uneori credea că e bufet, alteori garderob. Ţipa şi cerea ceva, nu-şi mai amintea ce anume, în timp ce fratele lui vitreg, Philipp, care era cu douăzeci de ani mai mare decât el, ţinea deschisă uşa de sus de la dulap. În acel moment, mama lui, Amalie, pe care o vedea zveltă şi frumoasă, intră în cameră ca şi când s-ar fi întors dintr-o vizită. Uneori se întrebase: „Oare de ce plângeam? Fratele meu încerca să închidă sau să deschidă dulapul? Ce legătură are intrarea mamei mele cu această scenă?" Îşi aminti că o dată se gândise că poate fratele lui îl necăjea şi mama venise ca să-i ia apărarea.

Acum, prin prisma celor câteva săptămâni de experimente recente prin care trecuse, înţelegea mai bine. În memorie exista un punct psihiatric central. De aceea fusese păstrat intact timp de treizeci şi opt de ani. Trebuia să găsească acel sâmbure de adevăr.

Îi fusese dor de mama sa? Îi era frică oare că se afla închisă în acel dulap sau bufet? Acesta să fi fost motivul pentru care îi cerea fratelui său să-l deschidă? Atunci de ce începuse imediat să plângă când dulapul se deschisese şi văzuse că mama lui nu era înăuntru? Memoria lui reţinea cel mai bine plânsetele de atunci.

În aceeaşi noapte visă că o doică bătrână care avusese grijă de el la Freiberg intra şi ea în acest tablou şi ieşea repede, însă nu înainte ca el să sesizeze o anumită legătură cu doica ce fusese închisă în dulap sau în bufet.

În ziua următoare, după masă, se duse acasă la Amalie. Mama lui suferise cu mult mai puţin decât Sigmund după moartea lui Jakob. De fapt, părea că a întinerit cu cincisprezece ani. Avea o culoare sănătoasă în obraji şi chipul surâzător. Îşi merita mai mult ca oricând numele pe care i-l dăduseră copiii: Frau Tornado. La intervale de câteva săptămâni muta din loc mobilele ca să facă curăţenie şi o scotea din minţi pe Dolfi cu nevoia ei de activitate. Nu era pentru prima dată când Sigmund observa că femeile care îşi iubiseră soţii, iar aceştia avuseseră parte de o viaţă împlinită, întinereau când rămâneau văduve, lăsând impresia că scăpaseră dintr-o închisoare. O sărută pe Amalie pe amândoi obraji, o îmbrăţişă strâns un moment, apoi întrebă:

— Mamă, îţi aminteşti că pe vremea când stăteam la Freiberg, iar eu împlinisem trei ani, am avut o doică.

— Da, era o rudă de-a proprietarului. Se numea Monica Zajic. Amalie râse. Avea mâna cam lungă. În timp ce eram însărcinată cu Anna a furat tot ce se putea fura, sperând că n-am să-mi dau seama. Când m-am dat jos din pat, fratele tău Philipp a prins-o şi a dus-o la poliţie.

— Acum îmi amintesc, strigă Sigmund. Asta a fost atunci când eu l-am întrebat pe Philipp ce s-a întâmplat cu Monica, iar el mi-a răspuns ca de obicei: Stă în cuşcă!

În aceeaşi noapte târziu, în timp ce Martha dormea liniştită alături, iar el stătea întins cu mâinile sub cap fără să poată închide un ochi, începu să pună cap la cap mai mulţi factori. La prima vedere îşi amintea scenele din cauza fricii ca mama lui să nu fi fost închisă în dulap; evident că ea dispăruse pentru câteva ore, la fel cum se întâmplase şi cu doica cu o zi înainte. Îi era teamă că Philipp a închis-o acolo pe mama lui. Desfăşurând încet firele, îşi dădu seama de ce era conştient de faptul că mama lui era zveltă şi frumoasă. Fusese însărcinată multe luni la rând chiar înainte de acest incident, iar când se născuse Anna, Sigmund se simţise frustrat din cauza atenţiei pe care i-o acordau ambii părinţi surorii sale. Într-un anumit sens, nu voia ca mama lui să fie închisă „în cuşcă", aşa cum fusese servitoarea, dar, într-o accepţie mult mai profundă, nu voia să mai vadă pe cineva în cuşca mamei sale. Cu alte cuvinte, nu dorea ca ea să mai aibă alţi copii. Oare de aceea încetase să mai plângă şi se simţise atât de uşurat în momentul în care Amalie intrase în cameră fără copil?

Se sculă din pat, îşi puse halatul, străbătu holul şi intră în biroul lui care dădea spre Berggasse. Lămpile cu gaz luminau slab şi, pe partea cealaltă a străzii, ferestrele Academiei de Export erau cufundate în întuneric. Îi venise în minte o altă implicaţie, mult mai serioasă. Cam cu un an înainte de naşterea Annei, Amalie născuse un băiat căruia îi spuseseră Julius. Sigmund îl urâse din tot sufletul pe fratele său încă din prima zi când se născuse, ros de gelozia lui infantilă. Moartea lui Julius la vârsta de şase luni aruncase în mintea lui Sigmund sămânţa vinovăţiei. "Nu dorinţa este aceea care provoacă fapta?" Dacă el n-ar fi vrut niciodată ca micul Julius să moară, acesta ar fi supravieţuit. El îl omorâse! Şi se simţea îngrozit la gândul că părinţii lui ar putea descoperi că el era răspunzător de moartea copilului. În perioada aceea sumbră din existenţa lui Sigmund, peste mintea lui se aşternuse o pâclă deasă. Se eliberase oare vreodată de sentimentul de vinovăţie? Acum ştia că acel incident nu dispăruse niciodată din subconştientul lui. Fusese reprimat şi i se permisese să iasă la iveală numai sub forma unor amintiri puternic ecranate. Cu siguranţă că acest sentiment de vinovăţie i-ar fi putut induce o uşoară nevroză pe tot parcursul copilăriei şi al tinereţii. Şi dacă acest sentiment al vinovăţiei care a zăcut în stare latentă s-a păstrat totuşi atât de viu încât el retrăia de fiecare dată durerea şi groaza momentului, ce alte semi-fantezii mai rămăseseră în subconştientul luiîn subconştientul întregii omeniri –, provocându-le semenilor săi suferinţă şi chiar moarte, fără ca măcar să ştie ce demoni i-au urmărit?

Avu un adevărat şoc în clipa în care îşi dădu seama că începuse să se autoanalizeze. Ajunsese la concluzia că trebuie să se supună aceluiaşi tratament ca şi pacienţii săi. Dar era un lucru imposibil. Nimeni nu se putea autoanaliza, deşi unii autori încercaseră să-i descopere motivaţiile cele mai timpurii şi mai profunde. Trecea printr-o stare emoţională foarte puternică, aproape o traumă. Ştia ce pericole implică acest lucru: nu exista nimeni care să-l poată conduce sau îndruma. Nu era nimeni care să-l împingă de pe marginea nenumăratelor prăpăstii psihologice în care ar fi putut să se prăbuşească, căci văzuse ce iese din cavernele întunecoase ale minţii altor oameni. Cum avea să coboare prin cele nouă cercuri ale Infernului lui Dante ca să ajungă în cetatea Dis, dacă Dante înţelesese prin această cetate centrală adevărul ultim, poate distrugător, referitor la fiinţa umană? El nu se simţea sleit de puteri, aşa cum erau pacienţii care veneau la el să-şi caute alinarea, însă avea senzaţia că slăbeşte tot mai mult pe zi ce trece. Nu cumva situaţia se va înrăutăţi atunci când va pătrunde mai adânc în peşterile subterane?

Nimeni nu încercase vreodată să facă această călătorie de unul singur. Drumul era plin de dragoni care scuipau foc. Ştia ce reţea complicată de mijloace de apărare îşi construieşte fiecare psihic. Materialele lui vor fi reprimate la fel de violent ca şi cele ale pacienţilor săi. Va suferi aceleaşi chinuri cumplite pe care le constatase la pacienţii săi în timp ce îi conducea înapoi, prin timp şi spaţiu. Fusese martor, în cabinetul său, la scene în care pacienţii se întorceau în copilăria lor cea mai îndepărtată, recreau scenele ce se aflau la originea suferinţei lor, râzând şi plângând, linguşind şi ameninţând, trăind din nou momentul tulburător aşa cum îl trăiseră cu douăzeci, treizeci sau chiar patruzeci de ani în urmă. Se întorceau împotriva lui, a doctorului, printr-un act de transferanţă, ca şi când el ar fi fost mama sau tatăl care le călcase în picioare sentimentele şi împotriva căruia vărsau o avalanşă de acuzaţii şi reproşuri. Către cine va face el transferul dacă în încăpere nu va mai exista nimeni altcineva în afara lui? Ar putea cumva să intre în stare de şoc?

Timp de trei zile se simţi copleşit de spaimă. Avea senzaţia că două mâini de uriaş îi strivesc capul. Toate gândurile îi erau răvăşite şi incoerente ca un snop de fire electrice smulse din lăcaşurile lor şi aruncate alandala. Mânca puţin şi dormea prost, nu putea nici să lucreze, nici să trândăvească. Nu întrezărea nici o cale de ieşire din această situaţie. Simţea aceeaşi apăsare interioară de care se plângeau şi pacienţii săi.

Sfâşiat între regretele pricinuite de moartea tatălui său şi constatarea că ajunsese de-abia la jumătatea drumului cu autoanaliza, de unde nu mai putea nici să continue urcuşul, nici să coboare înapoi, deveni irascibil, îşi împingea pacienţii prea departe pe cărări inaccesibile asociaţiilor libere, manifestând tot mai puţin interes pentru soarta lor. Îşi pierdu orice speranţă în legătură cu propria persoană, simţindu-se cuprins de tanatofobie. Suferea de dureri în tot trupul, care dispăreau la fel de misterios cum apăreau numai pentru a se localiza în muşchi sau în oase. Îşi făcea reproşuri tot timpul, se simţea inhibat în toate activităţile. inclusiv în viaţa intimă.

Printr-un puternic efort de voinţă, îşi disciplină comportamentul faţă de pacienţii săi şi îşi redobândi tehnica persuasiunii calme. Nu avu însă acelaşi succes faţă de el însuşi. Nu reuşea să se elibereze de anxietăţile care îl măcinau, de spaimele fără nume şi formă, de ameninţările pe care le simţea planând ca nişte nori negri deasupra lui. Sentimentele lui contradictorii faţă de tatăl său îi schimbară radical imaginea despre Jakob. Îşi amintea de una din anecdotele acestuia despre Păcală: un ţăran murise şi fiul lui dorea să aibă un portret al tatălui său. A găsit un pictor căruia i-a descris exact înfăţişarea tatălui, culoarea ochilor, a părului, forma feţei. Când văzu portretul, câteva săptămâni mai târziu, fiul izbucni în lacrimi:

— Sărmane tată, ce mult te-ai schimbat într-un timp aşa de scurt.

Portretul lui Jakob se modifica în fiecare zi nu numai din cauza amintirilor conştiente, ci şi datorită faptului că subconştientul contura, încet-încet, o altă figură. Nu era vorba de o imagine total diferită a lui Jakob Freud, ci de o modificare a relaţiei tată-fiu. Acum, după ce trecuse un an, era convins că moartea tatălui reprezintă evenimentul cel mai important, cel mai cutremurător din viaţa omului. Dar ceea ce continua să-l uimească şi să-l nedumerească era faptul că, atunci când analiza cazurile pacienţilor lui, adesea scotea la iveală dorinţa copilului ca tatăl său să moară. Această pornire dispărea pe parcurs, nemaiîntâlnindu-se în viaţa de adult. Nu dorise niciodată să-şi vadă tatăl mort! În acest caz, ceea ce aflase de la pacienţii lui se confirma şi în ceea ce-l priveşte: că dorinţa aproape universală a copilului de a-şi vedea mort părintele rămâne proaspătă şi vie, neatinsă, în subconştient? Că, deşi este puternic reprimată de mijloacele de apărare ale psihicului, forţa sa emoţională este uneori superioară atunci când o criză oarecare împinge cenzorul la o parte din drum? Că expulzează sentimentul de vinovăţie, al îndoielilor chinuitoare şi, în ultimă instanţă, incapacitatea de adaptare la mediul înconjurător? De ce să dorească un fiu moartea tatălui său? Existau bărbaţi violenţi care îşi băteau copiii, îi sileau să presteze munci grele şi, ca atare, ar fi meritat să fie urâţi de copiii lor. În asemenea condiţii era explicabil ca un fiu să dorească moartea tatălui său. Ba chiar ar fi fost de aşteptat să viseze la ea, într-o formă sau alta, în fiecare noapte. Dar cei mai mulţi taţi îşi iubeau copiii, îi tratau cu blândeţe, le asigurau un cămin fericit. Şi atunci cum se explica numărul mare de pacienţi ale căror analize nu dezvăluiau nici un motiv temeinic de a-şi urî taţii şi care ajungeau totuşi să aibă un asemenea sentiment?